Dec 13, 2016

Posted by in EDITORIAL

Alexandru ZUB – Iulian Antonescu – secvență memorială

Că timpul uman comportă o dimensiune acut subiectivă e o constatare la îndemîna oricui se preocupă de istorie în contextul ei umanist. Am fost pus în situaţia de a reînnoi o asemenea constatare, amintindu-mi că în urmă cu un sfert de secol, mai exact la 24 ianuarie 1991, s-a stins din viaţă istoricul-arheolog şi om de vastă cultură Iulian Antonescu. A fost evocat de atunci mereu, oral şi în scris, mai cu seamă în zona istoriografică şi muzeistică, i s-au dedicat simpozioane, culegeri de texte evocatoare, ca unuia care slujise, cu har şi devotament, cîteva decenii, zeiţa Clio şi suratele ei din zona umanioarelor. Sub titlul Iulian Antonescu – în amintire, am căutat eu însumi să-i evoc efigia de intelectual şi devot al tagmei istoriografice. Sper că nu e un abuz şi o cutezanţă să reactualizez, mai jos, la un alt moment comemorativ, tocmai acel text.

 

În cîteva rînduri, cînd mă simţeam mai în nevoie, iar speranţa depăşirii părea că se stinge, mi s-a întîmplat să apară, ex abrupto, soluţia salvatoare, cel puţin pentru moment. Aşa a fost în vara lui 1964, la cîteva luni după eliberarea mea din Penitenciarul Jilava, petrecută la 16 aprilie, dată după care am tot umblat la Oficiul Forţelor de Muncă, pentru plasament, însă nimic nu se găsea pentru mine. La instituţiile academice, acelaşi răspuns, acompaniat uneori de vagi semne compasionale. Eram sfătuit de unii care ştiau mai bine situaţia să plec din urbea unde numele meu avea încă rezonanţe negative, ca să mă întorc, eventual, după un stagiu convingător la „munca de jos“. Un potentat local, de care depindea atunci, formal, reîntoarcerea mea în „cîmpul muncii“, mi-a spus, de la obraz, că ar trebui să înţeleg, în definitiv: regimul democrat-popular (abia peste un an urma să devină „socialist“) construieşte mult şi are nevoie de cărămidă; braţele mele ar fi mai utile pe un şantier, acolo unde atîţia asudă fără a emite pretenţii. Mesaj clar, dincolo de care nu-mi era greu să identific instituţia atotputernică de care depindea un asemenea aviz.

Între timp, căutam să profit pe cît posibil de bunăvoinţa unora, nu mai puţin reală, pentru a-mi completa golurile de lectură, vai, atît de numeroase, motiv pentru care frecventam biblioteca Muzeului de Istorie, la Palatul Culturii, gestionată atunci de doamna Irina Buţureanu-Sitaru. Am putut citi, acolo, folosind orice moment de răgaz, cărţi pe care le rîvnisem în van pe timpul recluziunii. Neexistînd încă mijloace de copiere mecanică, transcriam de zor pasajele la care aş fi dorit să revin, dacă destinul m-ar fi lipsit iarăşi de acele surse. Păstrez încă, în „atelierul pîrvanian“, pe care îl încropeam de pe atunci, numeroase pasaje, cu scriitura îngrijită a celui care se pregătise a fi învăţător şi s-a întîmplat să devină altceva, dar nu tocmai, căci istoricul, la urma urmei, tot un dascăl trebuie să fie, la nivelul naţiunii sale, după cum obişnuia să spună N. Iorga.

Poate că de acolo, de la Muzeul condus încă de profesorul M. Petrescu-Dîmboviţa, lîngă care, cu zece ani în urmă, ucenicisem întru arheo­logie, la Truşeşti, voi fi aflat că un fost coleg de facultate, Viorel Căpitanu, lucra la Muzeul din Bacău şi conducea tocmai un şantier de săpături, în zonă, la Răcătău. M-am gîndit că aş putea să-i fac o vizită, în aşteptarea unui moment mai bun pentru mine. El însuşi trecuse, în 1958 (cu ocazia arestării mele), printr-un moment greu, implicat în lotul care se va numi „Ştefan cel Mare“, însă pus în libertate după un timp, neputîndu-i-se proba o certă vinovăţie, ca şi în alte cazuri: D. Atudoroaie, Valeriu Achidim Lazăr etc. Reîntîlnirea cu Viorel, acum căsătorit şi foarte activ în breaslă, a fost una benefică pentru mine. Zilier pe statele de plată, uce­ni­ceam de fapt ca în vara lui 1954, neştiind ce îmi rezervă viitorul. Mă bucuram de prietenia soţilor Căpitanu, iar prin ei de colegialitatea celor din jur.

De la Răcătău, am plecat pentru un timp, în aceleaşi condiţii, la Muzeul din Roman, condus de un alt coleg (de facultate, dar şi de şcoală pedagogică), Vasile Ursache. Mi-a dat să lucrez ceva pentru bibliotecă, tot ca zilier, însă aveam libertatea să fac ce doresc, adică să fişez reviste şi cărţi apărute în timpul detenţiei mele, ceea ce nu era puţin lucru, cu toată relativa sărăcie istoriografică a perioadei. Vasile era şi el căsătorit, conducea Muzeul, pe care îl şi întemeiase, avînd atîta libertate cîtă şi-o impunea singur. A fost, pentru mine, încă o secvenţă benefică, deoarece în cîteva luni de „arheologie“ sui generis în zonă, m-am putut reface oarecum, psihofizic, după cum arată şi fotografiile (multe, multe…) executate în laboratorul muzeului de un director care ştia că trebuie să facă singur şi asta. De la el păstrez destule mărturii iconografice, din care se pot bănui cumva ipostazele mai vechi, nicicînd fixate, comparîndu-le cu altele mai noi, din timpul unei „normalităţi“ cucerite pas cu pas, timp de cîţiva ani, în care a trebuit să-mi definesc singur calea în profesie şi modalităţile de exprimare mai potrivite cu firea mea şi cu împrejurările. Prin Vasile am putut cunoaşte un vechi profesor localnic, I. Testiban, de la care am împrumutat Generalităţi cu privire la studiile istorice, de N. Iorga (ed. 1944), volum pe care îl păstrez şi acum, fiindcă proprietarul s-a stins pe neaşteptate, fără ca eu să-i pot restitui cartea. Mai am în minte o seară amicală la colegul meu, acasă, cu un grup de arheologi activînd prin partea locului (nu le voi spune numele), seară memorabilă, în ce mă priveşte, fiindcă îmi evocă din nou marea prietenie a gazdei, dincolo de tensiunile ce se puteau isca şi printre arheologi.

În toamnă, odată cu bruma, se încheia şi periplul meu arheologic, prelungit într-o excursie cu familia Căpitanu, memorabilă şi aceasta, prin zona Neamţului, şi în Dobrogea, cu opriri semnificative oriunde era nevoie. Am cunoscut oameni, situri arheologice, monumente, asupra cărora nu mă pot opri aici.

Întors la Bacău, se punea problema: ce voi face mai departe? Nu a fost nevoie să pun eu întrebarea, fiindcă Iulian Antonescu, directorul Muzeului, s-a şi oferit să o rezolve pe moment, propunîndu-mi să mă angajeze ca muzeograf. Cum a obţinut avizul sacrosanct al „organelor“, nu ştiu, dar Iulian era vestit prin partea locului pentru abilitatea cu care, făcînd tumbe, uneori la propriu, obţinea imposibilul. Aşa a fost şi în cazul meu. M-am trezit că mă ia de braţ, într-o bună zi, ca să-mi comunice vestea şi  să-mi spună, plimbîndu-ne prin curtea Muzeului, că visează o confrerie academică, de spirite înalte şi deplin colegiale, care să înfrunte inerţia locului şi să absolve, în timp, generaţia noastră. Vorbea astfel, poate ca să preîntîmpine o reacţie negativă, explicabilă la un om de aproape aceeaşi vîrstă, dar cu altă experienţă de viaţă. I-am rămas îndatorat pentru gîndul acela şi pentru curajul (căci de curaj era nevoie) de a semna numirea mea ca muzeograf principal, fără să mai ţină cont de vechime şi de statutul meu de fost deţinut politic.

Întîlnirea cu Iulian Antonescu la Bacău, pe fondul prieteniei mele cu Viorel Căpitanu, a fost neîndoielnic una providenţială. Am dobîndit, prin el, dovada unei poziţii sociale de care aveam nevoie. Peste cîteva săptămîni, s-a ivit posibilitatea unui transfer la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, transfer mijlocit, cu discreţie, de profesorul D. Berlescu, atunci şi prorector al Universităţii, iar Iulian mi-a dat pe loc avizul, păstrîndu-mi uşa deschisă pentru eventualitatea că n-aş fi găsit, la Iaşi, climatul necesar.

Nu a mai fost nevoie, fiindcă Biblioteca amintită era tocmai locul unde puteam căuta soluţii la multe din frămîntările mele. Începea un traseu lung şi anevoios, care îmi lăsa timp şi pentru gesturi solidare cu ideea de confrerie academică, la care Iulian ţinea atît de mult. În numele ei, am revenit la Bacău ori de cîte ori a fost posibil, pentru sesiuni ştiinţifice, vernisaje, conferinţe, uneori şi de dragul admirabilului orator care era Iulian Antonescu. Avea un discurs cu totul personal, unul a cărui putere de seducţie nu şi-a istovit încă ecourile. Mai există martori activi ai acelor clipe de har, cînd vorbitorul se lăsa prins de idei, imagini, figuri, încatenate în „poveşti“ inimitabile. Totul în istorie se cuvine povestit, pe linia marilor devoţi ai lui Clio, iar Iulian Antonescu ştia aceasta, mai bine ca oricare altul din breaslă. L-am ascultat de mai multe ori. Ştia de fiecare dată să fie nou, adică să devină interesant prin schimbarea perspectivei, prin imagistică, prin capacitatea lui extraordinară de a evoca figuri de altădată, contexte ideatice, peisaje, tot ce poate contribui la o „resurecţie“ a trecutului, aşa cum  o preconizase la timpul său Michelet şi cum a practicat-o, la noi, Iorga. „Istoriologia“ acestuia din urmă părea să fie şi modelul discursiv agreat de Iulian Antonescu, cu toate că nu ştiu să-l fi numit undeva ca atare. Nu-i plăcea să insiste asupra unei chestiuni pe care sistemul dictatorial o bloca în faşe. Însă a făcut mari eforturi pentru a transfigura istoria ca discurs, atribuindu-i o finalitate cvasi intangibilă, un rost pe care puţini contemporani au ştiut să-l intuiască, să-l caute, să-l pună la lucru cu aceeaşi fervoare. Pentru el, istoria era un tărîm al evocării competente, în care juca un rol şi inspiraţia, acea poiesis recomandată de Iorga drept o condiţie a discursului istoric. Ca şi la marele său înaintaş, istoria reală şi istoriografia se cer antamate complementar, ca un complex unic, misterios şi inepuizabil. Din mereu inspiratele expuneri făcute de Iulian Antonescu te alegeai cu această impresie şi cu îndemnul de a transgresa mereu clipa. E puţin lucru?

Peste cîţiva ani, prin 1971, a plecat şi el de la Muzeul băcăuan, chemat la rosturi mai înalte, în aceeaşi sferă de activitate. I-am păstrat însă aceeaşi simpatie şi o egală gratitudine, în amintirea momentului de graţie, consumat în vara anului 1964.

Întîlnirile noastre „după“ au fost mai mult accidentale, însă mereu prieteneşti, plasate într-o zonă ce implica depăşirea de sine, ca linie de conduită, evocîndu-mi momentul băcăuan.

Ultima noastră întîlnire, dacă i se poate spune aşa, a fost în toamna lui 1989, pe stradă, la Iaşi. Iulian se îndrepta spre Palatul Culturii, cu treburi oficiale, aşa că abia ne-am putut strînge mîna. Părea neliniştit şi era gata să extindă clipa, în favoarea unei discuţii, dar nu era posibil.

La începutul noului regim, prin ianuarie 1990, am avut ocazia să consemnez public gratitudinea mea faţă de Iulian Antonescu, evocînd anume, într-un interviu din România liberă, momentul din 1964, ceea ce l-a făcut pe Andrei Pleşu, noul ministru al culturii, să-l păstreze în schemă. Din păcate, Iulian era bolnav, iar competenţa lui în domeniu a fost pusă pe un plan secund. Stins din viaţă prematur, el a lăsat însă amintirea unei mari personalităţi, la care ne vom întoarce mereu ca la o sursă de tărie morală şi reconfort.

 

(Apud Studii şi evocări despre Iulian Antonescu, ed. Eugenia Antonescu şi Ioan Mitrea, Bacău, 2008, p. 10-15)

Revista indexata EBSCO