Dec 13, 2016

Posted by in EDITORIAL

Mihai CIMPOI – „Persona” și personalitatea criticului

– Centenar Constantin CIOPRAGA –

Personalitatea unui critic e determinată de facultatea de a da judecăţi de valoare cît mai pertinente sub semnul unei maxime obiectivităţi şi de a le sistematiza sub formă – conform definiţiei celebre călinesciene – de sinteză epică şi ştiinţă inefabilă.

De obicei, codul său deontologic, aşa cum s-a conturat canonic în cazul figurilor emblematice ale ştiinţei literare care trece şi drept gen beletristic, presupune, precum postulează tot G. Călinescu în viziunea căruia nu-l diferenţiază de istoricul literar, virtuţi virtuale de creator, chiar pricepere tehnică, vocaţia disciplinei, erudiţie, care la rîndul ei implică istoria documentară (bibliografie, comunicarea de documente inedite, ediţiunea critică, critica izvoarelor sub raportul autenticităţii şi al autorităţii, critica de atribuţie, datarea unui document, istoria fenomenelor literare privite ca simple fapte de cultură, biografie socotită ca pură cronologie, descoperirea, în fapte, în virtutea vocaţiei pe care o are, a unor structuri noi, inedite, cultură generală, capacitatea de a fi „un istoric general” şi de a fi şi filosof, istorie fiind echivalent cu analiza ideilor filozofice în desfăşurarea lor temporală, compararea cu capodoperele universale.

Aceste condiţii, expuse în Principii de estetică din 1939, constituie un catehism al disciplinei în cauză, dedus din principiile normative consacrate.

Personalitatea criticului şi istoricului literar se manifestă, aşa cum consideră Georges Poulet, în conştiinţa critică. Aceasta nu poate fi concepută fără participarea unui sentiment de identitate, de identitate în diferenţă bineînţeles, fără realizarea „unificării gîndirii critice cu universul mental revelat de opera literară” (Georges Poulet, Conştiinţa critică, Bucureşti, 1979, p. 304).

Constantin Ciopraga ilustrează întru totul acest cod deontologic excelînd printr-o puternică voinţă de sinteză epică, fiind şi romancier şi poet, prin probitate profesională şi printr-o excepţională aptitudine de analogizare (ceea ce teoreticianul francez denumeşte identificare) cu opera literară şi cu autorul ei, de relaţionare empatică cu întreaga literatură română, a cărei personalitate şi-a propus să o releve într-un impunător studiu fenomenologic.

Lui Constantin Ciopraga îi este străină „filosofia separaţiei”, desprinderea de obiect, căci conştiinţa supracritică, intelectualizarea fără comuniune, contemplarea reflexivă a realităţii formale care este opera, rămînerea gîndirii înafara obiectului (toate aceste modalităţi Poulet le decriptează la Blanchot, Starobinski, Rivière, Richard, Rousset, Raymond).

Pornind de la titlul unei culegeri de eseuri, putem spune că dispunerea poeţilor analizaţi într-un amfiteatru se face anume pentru a arăta că e vorba de o identificare în egală măsură cu fiecare dintre ei – identificare ce să înlesnească pătrunderea în intimitatea lor, în acel cogito pe care-l exprimă, adică în însăşi esenţa personalităţii, în modul particular de a exprima şi a se exprima, în vînatul pe care-l ţintesc şi îl dobîndesc (vorba lui Nietzsche) în cadrul marii vînători de sensuri ale sufletului uman, în care coboară prin experienţe lăuntrice.

Constantin Ciopraga promovează în chip programatic („programul” semănînd mai degrabă cu o convingere lăuntrică, cu o predispoziţie sufletească) o filosofie a apropierii, constînd în proiectarea electivă, într-o coparticipare la referenţialul epic sau liric cu propria sensibilitate şi gîndire. Rezultă, în fond, o rescriere, în temeiul unei „îngînări”, a textului, o hipotextualizare. Criticul se erijează în mod familiar în postura de con-creator, de con-rostitor. Iată cum se analogizează, prin limbaj critic, cu „ceremonialul spunerii” nichitastănescian: „Că limbajul Elegiilor, ermetic, nu se sustrage absconsităţilor şi abstractului, că lectura lor reclamă paşi mărunţi şi reluări, acestea grevează asupra comunicării. Alte trei cicluri într-un singur an (1967) – Alfa, Roşu vertical, Oul şi sfera – pun în chestiune „polul istoric”, somnul şi moartea, păsările, muzica, vegetalul, dar mai ales ideea de consonanţă şi nu în ultimul rînd valenţele cuvîntului-vehicul. Cîteva texte (Mă asemui unui copac, Raid în interiorul pietrelor, Ninge cu ochi) relevă un alt ceremonial al spunerii, mai puţin crispant, vădit mai fluent, o dată cantilenat-confesiv, alteori poznaş-jucăuş ori alegoric-simbolic. Cuvintelor li se restituie, uneori, savoarea primară naivă, folclorică: „Şi-am zis verde de albastru,/ şi-am zis pară de un măr, minciună de adevăr (Frunză verde de albastru) (Personalitatea literaturii române, ediţie revăzută şi adăugită, Iaşi, 1997, p. 317-318).

Intraconştiinţa criticului impune o schimbare a limbajului, astfel încît să se plieze după modul de a nara sau de a rosti în chip mitopo(i)etic al autorului supus analizei. Mărcile stilistice proprii lui Creangă, Blaga, Bacovia sînt surprinse într-un registru mimetic, cu mijloacele limbajului critic.

Ion Creangă: „Pe naratorul de excepţie, povestindu-şi copilăria, îl simţim retrăgîndu-se tactic într-un timp compensator, întrucîtva magic, trăit nu numai de el, ci de serii în şir, un timp real în sine, deşi totodată plăsmuit, conştient supraevoluat, bătînd spre epos şi cînt. În fond, orice timp subiectiv, odinioară trăit cu intensitate, capătă, evocîndu-l, o tentă de legendar, despovărat de impurităţi şi prisosuri, păstrînd doar reliefurile elocvente, un asemenea timp regăsit, cu reverberaţii hieratice, se reconstituie, în fapt, ca dublet aureolat al celui iniţial, instalîndu-se în timpul memoriei, Creangă se vrea un homo humanus –, şi atît!” (Ibidem, p. 186).

Lucian Blaga: „Exaltările poetului tînăr, elanurile şi temerităţile lui eşuînd în tristeţe, erau ale unui paroxistic halucinatoriu cu priviri repezi, asediat însă de luciditate, căutător neadormit, într-un du-te-vino perpetuu, cu excese care-şi răspund unul altuia. Clipele lui de seninătate, mai evidente în final, stăteau pe intermitenţe şi pauze. Revărsarea titanică în univers şi introspecţia, o uluitoare vocaţie metaforic-imagistică, perspectiva mitosofică asupra lumii, şi tentaţia stilului fremătător particularizează, în esenţă, un profil în alertă, un chip de personaj revărsînd flăcări dar adorînd ec-staza” (Ibidem, p. 247).

George Bacovia: „Nimic din pasta groasă, bituminoasă, a unor moderni, prioritate avînd sincretismul, stilizarea aproape în abstract, percepţia esenţialului; un decor autumnal creşte aşadar pe melancoliile lui Chopin iar un altul, primăvăratic, devine „pictură parfumată”, cu „vibrări de violet…”. Izolate din context, anumite versuri au aparenţe descriptive („E ziuă şi ce întuneric…”; „Şi plouă şi ninge,/ Şi ninge şi plouă”), însă dincolo de acestea viziunile bacoviene tipice în funcţie de ecleraj ori de alte raporturi, converg în ideea de atmosferă. Plumbul – plumb interior, moral –, ploaia, vîntul şi celelalte configurează un climat, punctînd o psihologie, particularizînd un zbucium, cuvintele topindu-şi sensurile într-o durabilă impresie-sinteză” (Ibidem, p. 298-299).

Constantin Ciopraga a înţeles personalitatea ca „realitate globală, sintetizatoare”, concretizată într-o „suită neîntreruptă de revelaţii şi adăugiri, dar şi ca o expresie a unei „terra viva”, a unui spaţiu modelat de istorie, prelucrată necontenit, din mii de unghiuri”. Este evidenţiată, însă, mereu viaţa particulară, unicatul, irepetabilul, dar şi „fenomenul de congruenţă a unor destine multiple, afirmate în timp, sub semnul esteticului.

Această simbioză a particularului şi generalului, a perspectivei mai înguste asupra individualităţii artistice şi perspectivei mai largi asupra tuturor faptelor şi fenomenelor, temperamentelor şi vocilor de tot felul duc la o agregare dinamică ce constituie o literatură. Determinantă este fireşte, aspiraţia rotundului, după cum mărturiseşte însuşi criticul.

Constatăm, în consecinţă, o conjugare a supraconştiinţei şi intraconştiinţei, ce determină o privire de sus, o panoramare rapidă a structurilor ce articulează un sistem, un proces de complementaritate a stilurilor individuale, ce sînt de ordinul imanenţei, afinităţile fiind impuse de „contactele cu istoria şi regimul geografic”, de „atitudinea marilor grupări sociale în faţa universului – şi nu mai puţin de apetenţe pentru ritmuri, pentru lumină, culoare şi celelalte”.

Din acest unghi de abordare, din acest declic hermeneutic, Constantin Ciopraga a realizat importante lucrări cu caracter monografic: în afară de Personalitatea literaturii române, amintim cele despre Eminescu, Sadoveanu, Topîrceanu, Literatura română între 1900 şi 1918.

Bun diagnostician, captează esenţa operei şi personalităţii autorului în formule condensate, semănînd a efigii bine conturate prin care depăşeşte evident elementarele aproximaţii critice. Foloseşte, în acest scop, asociaţiile cu pictura şi muzica, expresiile celebre, apoftegmele, insertul intertextual oferit de literatura universală. Opera lui Sadoveanu, bunăoară, îi aminteşte halucinanta viziune a Paradisului realizată de Tintoretto, care se află la Veneţia; ea prezintă, analogic, o impresionantă galerie naţională, un ethos, o summa cu vii rezonanţe lirico-epice. El scrie o literatură, crede pe bună dreptate exegetul, care concurează cu însăşi existenţa.

Originar din Paşcanii lui Sadoveanu, păstrează aerul de seninătate mioritică a prozatorului, bunătatea nativă, predispoziţia cutumiară de a comunica cu Celălalt în virtutea unei solidarităţi comunitare. E o dovadă peremptorie că face parte din tabăra binecuvîntată a lui Aristarch, nu din cea respingătoare a lui Zoil. S-a dedicat scrisului cu dăruire şi devoţiune, într-un chip religios, am zice, devizul lui deontologic fiind ora et labora (-„roagă-te şi munceşte”). Modestia l-a înfrumuseţat întotdeauna, „erudiţia determinîndu-i o tristeţe înăbuşită, fără a genera un aer de superioritate intelectuală”.

A constituit un model de Profesor, cunoscător de toate, dînd dovadă de acribie filologică, precum o cere statutar calitatea aceasta, necantonat în critica universitară, ci cultivînd-o pe  cea jurnalistică, creatoare (după categorisirea lui Thibaudet), îmbrăţişînd în egală măsură toate curentele, orientările, direcţiile, paradigmele şi evitînd parti-pris-urile şi partizanatele.

A depăşit, cu o putere de rezistenţă rară toate facticităţile, vitregiile destinului (a fost şi prizonier în cel de-al doilea război mondial şi supus unor munci grele şi gerurilor năprasnice în Siberia), s-a ferit de contaminări şi angajări ideologice.

Personalitatea sa a fost susţinută de rolul său de persona (în termenii lui Miray Krieger), asumat cu bună ştiinţă, de om al Cetăţii şi al Republicii Literelor, de îndrumător ştiinţific şi coparticipant la manifestările culturale şi ştiinţifice organizate în întreg spaţiul românesc, inclusiv în cel basarabean, în care, în perioada interbelică a debutat ca poet.

Acad. Mihai CIMPOI

12.VI.2016

Revista indexata EBSCO