Dec 13, 2016

Posted by in EDITORIAL

Gheorghe GRIGURCU – „O profeție a lui Flaubert”

E.: „Spunea cineva: singurătatea ne transformă în provinciali. Să fie adevărat? Să ne oprim la condescendenţa sau la eventualul tremolo emoţional al propoziţiei? Provinciali, adică rupţi de real, desueţi, stîngaci, gafeuri, lunatici. Cam aşa ar veni…”

*

Cu complezenţă, necazurile mici se arată dispuse a ţine locul necazurilor mari, cînd acestea întîrzie. Nu fără adaptarea de rigoare. Se desfac aidoma unei cozi de păun spre-a dobîndi alura acelora, devin ţîfnoase spre-a le mima prestigiul.

*

Nimeni, de fapt, nu vede nimic din ceea ce eşti. Doar oglinda îţi oferă în răstimpuri bunăvoinţa sa moartă.

*

Obiectivitatea, termen socotit la început de francezi un neologism pedant. În 1887, Maupassant îl numea „cuvînt urît”.

*

O profeţie a lui Flaubert, confirmată plenar: „Se va considera că stilul cîştigă de pe urma expresiilor vulgare, tot aşa cum odinioară se foloseau pentru a-l împodobi cuvintele alese”.

*

  1. E.: „Vechiul banc referitor la şoferi s-ar putea recicla astfel: există oameni importanţi, oameni lipsiţi de importanţă şi poeţii”.

*

Un retor, pe un post de radio: „Cum se poate plăti cel mai bine nedemnitatea ta? Cu palmele pe care ţi le tragi singur”. A. E., ascultîndu-l: „Numai de-ar fi în stare el însuşi!”.

*

Are vîrste şi curiozitatea. Neîndoios, ea posedă un substrat emoţional. La copii, la oamenii tineri e mai intensă, purtînd reflexele întregului de la care purcedem în viaţă, de la intuiţia lumii ca un tot din care facem parte organic. La vîrsta maturităţii, un asemenea miraj al întregului dispare. În consecinţă, curiozitatea cunoaşte o reducţie, concentrîndu-se pe fragmente (specializări, interese anume), dobîndind un caracter pragmatic. Prin atrofierea naturii sale primordiale, afective, ajunge a coincide cu formulele adaptării.

*

„Nimic nu se construieşte pe piatră; totul se construieşte pe nisip, dar trebuie să construim ca şi cum nisipul ar fi piatră” (Borges).

*

  1. E.: „Ce să-i faci, ţi-a trecut vremea!”. Dar cînd oare a fost vremea mea?

*

Moment negru: orice vieţuitoare împăiată îţi pare că e propriul tău cadavru.

*

Pe stradă, o vîrstnică masivă, aspră, soldăţoasă: „Ce bune erau pe vremuri ţigările Caporal!”.

*

Se întîmplă ca un exces de explicaţii să ajungă la efectul contrar celui urmărit, prinzînd viul fenomenului într-o plasă cu ochiuri multe, din care nu se mai poate descîlci. Dar explicaţiile pot fi luate în sine, resimţite drept suverane prin ingeniozitatea lor ca atare. Viul se simte astfel protejat.

*

Haiku-ul: o Sfîntă Treime lirică.

*

Azi îţi trăieşti viitorul de ieri, aşadar, într-un fel, te afli în plină ficţiune.

*

Ascunsă-n fiinţa poetului, perfecţiunea cum un mister pe care nu are voie să-l dezvăluie nici măcar sieşi.

*

Ai vrea să pui titluri, dar nu izbuteşti. Case fără acoperiş rămîn astfel o seamă din poemele tale…

*

„Vrem să semnalăm aici, cînd şi cînd, unele din anomaliile care se întîlnesc în viaţa noastră literară, cu efecte nicidecum benefice asupra reliefului literaturii de astăzi. Începem cu ceea ce-am numi linguşirea tinerilor de către bătrîni. Într-adevăr, de ani de zile, avem exemple bine cunoscute de scriitori din generaţiile mature care nu se dau în lături de la nici un giumbuşluc numai să le intre în graţie celor tineri. Iar în ultima vreme, cînd s-a ascuţit lupta aceasta zadarnică dintre generaţii, se adaugă noi şi noi cazuri, deplorabile, ridicole, credem noi. Nu dăm nume, cel puţin deocamdată, dar ele sunt ştiute de toţi cei care urmăresc fenomenul, căci se disting uşor, dintr-o ochire. Cum se explică această ploconeală a unora dintre scriitorii consacraţi în faţa celor din noua generaţie? Sunt primii nişte persoane marcate de comunism, locuite de o culpă abstractă şi împovărătoare? Este vorba aici de un complex al părinţilor în faţa copiilor lor de care se simt depăşiţi încît ajung să se comporte răsturnat, ca nişte copii ai copiilor lor? E un semn de slăbiciune, de nesiguranţă, de neîncredere în propriul scris şi, totodată, o încercare (disperată şi nerealistă) de a-şi salva cumva poziţia literară, de a obţine prestigiul prin iluzoria prelungire în generaţiile care le supravieţuiesc fizic, sperînd că astfel îşi asigură o posteritate literară într-o perioadă cînd codurile de expresivitate literare au o viaţă extrem de scurtă, se devalorizează accelerat? Probabil că da, oricum, socoteala de-acasă a acestor confraţi vîrstnici nu se potriveşte cu cea din tîrg şi ei, care doresc să «se scoată» prin această manevră, tot nu scapă de ce le era teamă – indiferenţa nou-veniţilor şi sentimentul propriei ratări” („România literară”, 2015).

*

Atît de năvalnică i-a fost tinereţea, aidoma unui val uriaş, încît a crezut că-i va înghiţi viaţa toată.

*

Plin de datorii copacul, atît faţă de impasibilul Soare ce-l mai lasă-n viaţă, cît şi faţă de ţărîna cucernică ce abia aşteaptă să-l devore.

*

Moment negru. „Şi s-a făcut lumină”. De-atunci lumina se depune pe lucruri asemenea prafului.

*

Pe mine unul priveliştea unui amurg nu mă tulbură în calitate de simbol al sfîrşitului. Oricît de melancolic-somptuoasă, mă înfioară cum un mesaj al începutului, din timpul cînd, copil sau adolescent fiind, nu-mi puteam reprezenta mulţumitor cele ce vor urma, contemplînd tabloul fără vîrstă, plenar al Soarelui care dispare. Era promisiunea unei flăcări nu prin nimicirea pe care ar fi putut-o produce, care nu intra în calculul fraged intuitiv al fiinţei, ci pur şi simplu prin triumful clipei ce inaugura eternitatea.

*

Culmea prudenţei. Oameni care vociferează în umbră, temîndu-se că lumina le va diminua efectul vocii.

*

  1. E.: zice Swift: «Dacă cerul ar fi dorit ca bogăţiile să fie un lucru de preţ, nu le-ar fi dăruit unor asemenea nemernici». Cum pot, întîlnind asemenea vorbe, să nu mă gîndesc la ucigaşul de animale în masă, cu prilejul aşa-ziselor vînători pentru plutocraţi, pe numele său Ion Ţiriac?”

*

Cînd iei în serios poezia, încerci a o făuri ca şi cum ea te-ar făuri pe tine.

*

Scrii pentru a-ţi certifica libertatea sau pentru a ţi-o pierde, încatenat în text? Depinde de dispoziţia în care te afli în dimineaţa în care te aşezi la masa de scris.

*

Mediocru iremediabil. A ratat pînă şi ratarea.

*

“Spaima cînd mă dau cu sania, nervozitatea cu care merg pe zăpada alunecoasă; o mică povestire, pe care am citit-o astăzi, mi-a adus în minte un gînd de multă vreme neluat în seamă, mereu pîndindu-mă de undeva de aproape: dacă ceea ce mi-a provocat la început declinul nu a fost cumva egoismul meu nebunesc, teama pentru mine însumi, şi nici măcar teama pentru un eu mai înalt, ci teama că această comoditate, în care mă complac, mi-ar fi ameninţată, aşa încît eu însumi am ajuns poate să trimit din mine această forţă răzbunătoare (un caz special de Nu-ştie-dreapta-ce-face-stînga). În cancelaria care se află în mine se fac încă tot felul de socoteli, ca şi cum viaţa mea ar începe de-abia mîine, pe cînd, în realitate, eu am ajuns la capăt” (Kafka).

*

Ajungi să agreezi mai mult lucrurile care nu se explică, tergiversîndu-se, răsucindu-se, repliindu-se tocmai cînd ţi se pare că un fascicol de lumină le cedează în sfîrşit unei conştiinţe victorioase. Prin analogie cu tine însuţi.

*

„Artistul nu trebuie să apară în opera lui mai mult decît apare Dumnezeu în natură. Omul nu este nimic. Opera este totul” (Flaubert). Dispariţia poetului e, „fără doar şi poate, marea descoperire a poeziei moderne” (Mallarmé).

*

Termenul de monografie, semnalat prima oară, conform dicţionarului Robert, în 1793.

*

Despre Augustin Buzura: „Primul lucru este dificultatea la lectură. Agravată cu trecerea timpului, a romanelor, reflectînd-o pe aceea cu care au fost scrise. Romancierul scrie şi rescrie chinuit, chinuit şi chinuitor, nu-şi găseşte de la început cuvintele, nici tonul, se exprimă greoi, gîfîit, dînd impresia că se loveşte de piedici insurmontabile, care-i solicită mai mult transpiraţia decît inspiraţia, se pierde în consideraţii colaterale, lungeşte, amînă, transformă dialogurile în discursuri interminabile. Îşi proiectează, într-un rînd, dificultatea de a elabora asupra unuia din personajele sale, un ziarist, care nu izbuteşte să-şi încheie un  reportaj, luînd-o mereu de la început, într-un efort sisific întins pe zeci de pagini fără legătură cu subiectul romanului. Al doilea lucru este (…) prevalenţa eticului asupra artisticului. Romanele sunt, în multe privinţe, adevărate rechizitorii, dar lipsite stilistic de culoare şi varietate, monotone, plumburii, copleşind o imaginaţie care arde la foc mic, realitatea de la care pleacă. (…) dacă e să-l credem pe cuvînt pe scriitor, întreg materialul de viaţă este autentic iar personajele au prototipuri reale. În definitv, tocmai acest ataşament strict faţă de realitate a devenit după 1989 un handicap: realitatea cu pricina a dispărut” (N. Manolescu).

*

În raport cu timpul, spaţiul poate părea inutil. În schimb spaţiul profită de timp, alintîndu-se cum un animal mîngîiat. Vezi plimbările, excursiile, călătoriile.

*

Răul are ce cîştiga din prudenţă, Binele niciodată.

*

Gluma ne face să rîdem, ironia ne face să ricanăm. Ironia, un comic pervertit, cu o reacţie pe măsură.

*

„Un bărbat din Wuhan, China, s-a dat drept poliţist, sub numele de inspectorul Lei, şi şi-a construit o secţie falsă de poliţie, cu o încăpere de interogatoriu, cu bustul lui Mao Zedong şi tot tacîmul. Astfel a reuşit să facă bani eliberînd documente şi amenzi false. Adevărata poliţie a fost alertată şi inspectorul Lei demascat. În urma percheziţiei, s-a găsit la domiciliul inculpatului un exemplar din Povestea pietrei, o operă clasică a literaturii chineze din secolul al VIII-lea, a cărei acţiune se petrece pe Tărîmul Iluziei. Cartea începe aşa: «Adevărul devine ficţiune cînd ficţiunea e adevărată. Adevărul devine neadevăr cînd neadevărul e real»” („Dilema veche”, 2015).

*

Se cuvine ca scriitorul să nu se reverse integral, să nu „divulge” totul, păstrînd o rezervă, un halou al sugestiei. Propunînd o aşteptare precum o misterioasă dimensiune a textului. Acesta se prelungeşte în increat, ca într-o umbră a sa, efect al inepuizabilei lumini divine.

*

„Noul venit este adesea doar un nou-născut. Trebuie să ştim să aşteptăm pentru a vedea ce va deveni” (Monseniorul Ghika).

*

De-acum ai tot mai mult nevoie de biete virtuozităţi pentru a exprima lucruri simple, tot mai simple, lucruri asemenea unor organe din trupul tău, de care nu-ţi dai seama că funcţionează.

*

Să fie teama de moarte factorul care generează delectările amînării?

*

Uşor poate deveni tot mai revărsatul discurs al inteligenţei amărui-delectante în vogă un stupefiant al minţii, insaţiabile în a-l priza. Antidotul: tăcerea. Acest sevraj e însă greu de îndurat pentru cei dedaţi la numitul exerciţiu.

*

  1. E.: „Atenţie, ceea ce contează enorm în afirmarea autorului e poza. Poza pe care o expui pentru a fi văzută, desigur, de cît mai mulţi şi, cînd ai o anumită dispoziţie, pentru a o privi tu însuţi. Poza care e un surogat de existenţă preferabil existenţei. O formă convenabilă de paradoxală modestie (retragere) a acesteia”.

*

  1. E.: „Ştiinţa nu gîndeşte, susţinea Heidegger. Dar misterul? Ce s-ar putea spune despre mister? Misterul gîndeşte, rămînînd el însuşi. Gîndeşte pentru a rămîne mister. E o inteligenţă obscură, cum afirma acelaşi filosof”.

*

Nu te-a sărutat niciodată, dar ai găsit cu emoţie pe pagina ta urmele de ruj ale unui sărut al ei.

*

„O aură înconjoară fiecare animal; el stă în centrul universului, la fel ca noi. De cîte ori observ găinile în penumbra şurii, dar şi în plin soare, croindu-şi cu vigilenţă şi forţă drum în grădina interzisă, această impresie devine puternică. Acum doi ani am ajuns cu tăuraşul într-una dintre plimbările noastre printr-un sat părăsit, înăuntrul Angolei. Era la ceasul amiezii; negrii erau pe plantaţii sau la vînătoare. Puţine colibe şi hambare mărgineau piaţa satului; sub razele perpendiculare, nisipul auriu sclipea. Acolo scurmau găinile în mare tăcere; era un sat al animalelor, nu mai era al oamenilor. Puterea animalelor este uriaşă; cosmosul stă chiar în spatele ei. Aş putea numi pictori şi poeţi pentru care şi acum se mai deschide acea poartă care pentru teologi s-a închis de mult. Ce afli acolo despre miel şi porumbel sau chiar despre şarpe – sunt alegorii fără sevă şi forţă. Ele amintesc de îngerii asexuaţi din paradisuri în care domneşte plictiseala. O dată cu evreii a început demitizarea nu doar a zeilor, ci a întregii naturi, mineralizarea şarpelui, dispreţuirea culmilor pe care se venerau copaci şi animale. Creştinii i-au urmat în această privinţă” (Ernst Jünger).

*

„Yoda este o bufniţă în vîrstă de 5 ani care se bucură de tot respectul Universităţii din Bath, Marea Britanie. Ea a scăpat instituţia de pescăruşii care furau mîncarea studenţilor. Yoda a fost dresată de stăpînul ei, Marcus, să alunge aceste păsări supărătoare, care îşi făcuseră cuiburi în campusul universităţii. Pentru serviciile aduse, bufniţa a primit titlul onorific de profesoară. Ba mai mult, a primit şi un card de bibliotecă pe care figurează poza ei. Bufniţele trăiesc pe tot globul în afară de Antarctica şi ajung pînă la vîrsta de 55-60 de ani” („Click”, 2015).

*

Oamenii emotivi, inhibaţi, stîngaci, timizi mă jenează. În faţa opreliştilor mele, opreliştile lor la fel de implacabile.

*

E un om eminamente fals. Servila sa amabilitate faţă de mine trebuie s-o consum precum o mîncare de cantină ieftină, cînd n-am alta la îndemînă.

*

Unii autori caută tonul firesc şi-l găsesc, alţii îl improvizează. Inclusiv criticii. E vorba, mai cu seamă în ultimul caz, de un firesc artificios, precum atunci, cînd în societate, eşti pus în situaţia de-a fi oarecum amical cu indivizi pe care în fapt nu dai doi bani.

*

Morbul patriotismului: xenofobia. Sentimentul de patrie se asociază cu şovinismul, ca şi cum ar fi o haină albă care neapărat s-ar cuveni să aibă o căptuşeală neagră.

*

Metafora: o mirabilă coincidenţă între lumea aşa cum este şi aşa cum ar fi putut fi. Graţie metaforei, cele două ipostaze ajung a alcătui un corp comun verosimil.

*

„Copiii care sunt înfricoşaţi de un chip pe care l-au înnegrit sunt doar copii. Dar cum va putea unul care este atît de slab în copilărie, să devină cu adevărat puternic cînd creşte? Nu facem decît să schimbăm fanteziile. Tot ce este făcut perfect prin progres, dispare tot prin progres. Orice a fost slab nu poate să devină cu adevărat puternic. În van spunem: «A crescut, s-a schimbat», pentru că în acelaşi timp este acelaşi” (Pascal).

*

O suavitate a tehnicii: diafanometrul, aparat pentru măsurarea transparenţei apei sau a hîrtiei.

*

Zi frumoasă de decembrie. Pe cerul înalt, nălucirea unei construcţii gotice, nori maronii ogivali. Memoria adaugă cu amabilitate un sunet de orgă.

*

A rînji, adică a fi incapabil a rămîne serios şi, în aceeaşi măsură, incapabil a rîde. O dublă blocare.

*

„Dacă eşti în căutarea unui prieten, alege-ţi pe Dumnezeu. E prietenul cel mai sigur şi mai apropiat ţie. E fără cusur. Şi apoi, te cunoaşte – mai bine chiar decît o faci tu însuţi” (Monseniorul Ghika).

*

Critici atîrnaţi de cîte-o personalitate socotită influentă, aidoma unor lilieci agăţaţi de tavanul unei peşteri.

*

Astă-seară, A. E. filosofează: „Unii – siguri pe ei – încep ca să sfîrşească. Alţii – mai şovăitori – sfîrşesc ca să înceapă. Ce să înceapă? Păi să dibuie legăturile dintre început şi sfîrşit, operaţie cu caracter aporetic, care practic se refuză constant sfîrşitului. Nu ţi se pare că sînt cuvinte supte din deget?”. Mi se pare că ai băut un pahar şi jumătate de vin. „Aici ai dreptate”.

*

Oripilat de tot ce nu-i stă în putinţă să facă, adică în fapt de sine însuşi.

*

  1. E.: „Femeile pe care le putem numi în linişte c…, rămîn aşa, orice fel de relaţii ai putea avea cu ele, la orice vîrstă a lor, a ta: nestatornice, vanitoase, avide, duplicitare, oho, mai cu seamă duplicitare, ca şi cum, multiplicîndu-şi feţele (evident, cosmetizate), coeficientul lor de seducţie ar creşte. O veritabilă c… rămîne c… pînă la sfîrşitul lumii şi după sfîrşitul lumii”.

*

„Ai încredere în toate cîte-ţi sînt încredinţate. Vei avea atunci şi-n tine însuţi această încredere” (Monseniorul Ghika).

*

Oţiul unei pagini proaspăt aşternute, prelungit pînă-n momentul cînd, după un răstimp, zgîlţîind-o prin recitire, o scoţi din dulcea-i toropeală tangentă la nonexistenţă. Sperînd că va exista în afara ta.

*

Eşti nevoit să te dezobişnuieşti de lucrurile la care ţii, cu celelalte, nici o grijă, rămîi în raporturi statornice.

*

Vanitatea îl face să-şi piardă orgoliul, făcînd lucruri compromiţătoare.

*

„Peter McCathie, un bărbat din Amherst Shore, Canada, a jucat un an de zile la Loto şi a cîştigat un milion de dolari. «Sincer, credeam că mai degrabă o să mă mai lovească fulgerul o dată înainte să cîştig», a declarat McCathie, care a fost trăsnit cînd avea 14 ani. Dar nu numai el, ci şi fiica lui, în urmă cu cîţiva ani. «Este aproape imposibil ca vreunul din aceste trei lucruri să se întîmple cuiva, ca să nu mai vorbim de toate trei la un loc», a declarat Sophie Leger, profesoară de matematică la Universitatea Moncton. «E o şansă de 1 la 2,6 trilioane»” („Dilema veche”, 2015).

*

În fine, după aproape patru decenii în care n-am avut parte de aşa ceva, un vis cu Amarul Tîrg. Mă simt emoţionat. E o peremptorie dovadă a faptului că nu mai locuiesc acolo (niciodată nu-mi apar în vis locurile în care domiciliez), că m-am mutat, deopotrivă fizic şi moralmente, la Tg. Cărbuneşti. Că dintr-o mică provincie am descins într-una şi mai mică, unde de bună seamă îmi e locul.

*

Prognoza lui E. Lovinescu asupra lui Caragiale („opera lui e săpată într-un material puţin trainic, pe care timpul a început să-l macine”) nu s-a adeverit. Nădăjduiesc să nu se îndeplinească nici cea a unui critic actual, privitoare la Blaga: „Pe măsura trecerii timpului, această admiraţie neţărmurită (…) se topeşte încet-încet, dar vizibil ca gheaţa calotelor polare”. Memorabilă imagine critică, dar…

*

„Atunci cînd elevul este pregătit, apare şi învăţătorul” (Lao Tzu).

*

Atenţi foarte s-ar cuveni să fie autorii cînd scriu jurnal sau corespondenţă. Asemenea texte nu sînt închise cu şapte lacăte. Nu o dată ele se văd publicate postum, dar nu prea tîrziu, putîndu-i decepţiona pe cititorii lor, care eventual să fi fost cunoscuţi ai autorilor cu pricina. Un singur caz: dintr-o epistolă a lui Marin Preda, apărută în „România literară”, rezultă că fostul director al Editurii Cartea Românească a bătut palma să nu-mi publice o carte cu nimeni altcineva decît cu… Ion Dodu Bălan. Şi s-ar putea da şi alte exemple…

*

„La miezul nopţii, singur pe ţărm. Încă puţină aşteptare, apoi voi pleca. Pînă şi cerul e în pană, cu toate stelele lui, asemenea pacheboturilor acoperite de lumini care, la ceasul acesta chiar, în lumea întreagă, luminează apele negre ale porturilor. Spaţiul şi tăcerea împovărează laolaltă inima. O iubire neaşteptată, o mare operă, un act hotărîtor, un gînd care transfigurează produc în anumite momente aceeaşi nelinişte de neîndurat, însoţită de o atracţie irezistibilă. Fermecătoarea spaimă de a fi, vecinătate dulce a unei primejdii al cărei nume nu-l cunoaştem…” (Camus).

*

Cutare poet fără operă, aidoma unei gravide care, neputînd naşte, şi-ar purta pruncul în pîntece o viaţă întreagă.

*

„Este uimitor cît de mult cîştigă toate celebrităţile literare cînd sînt văzute în caricatură” (Jules Renard).

*

Nici o grijă, îi apar cărţile groase una după alta, aidoma acelor construcţii mari, neisprăvite, pe care le întîlnim în aceşti ani de criză, construcţii în care n-ar putea locui nimeni.

*

Laudă exorbitant tot ceea ce n-are curajul să critice. Deşi ar vrea, ah, cît ar vrea!

*

„Adîncimea mării nu se măsoară cu degetul” (proverb oriental).

*

„Ceea ce serveşte mai mult poeziei, «literaturii», unuia care scrie, este acea parte a vieţii sale pe care, trăind-o, o consideră cea mai străină de literatură. Zile, obiceiuri, întîmplări care par nu numai o pierdere de timp, ci chiar un viciu, un păcat, o prăpastie. Prin toate astea viaţa celui amintit s-a îmbogăţit. Vezi copilăria în orice biografie. Vezi aventurile nenorocite” (Cesare Pavese).

*

Există două feluri de contestări. Unele frontale, abrupte, neocolind limbajul pamfletar. Şi altele mai discrete, cu aparenţele unei menajări, eventual alternînd cu recunoaşterea unor merite, deşurubînd însă meticulos textul avut în vedere. Astfel criticul rămîne în mînă cu piesele disjunse ale acestuia, dovedindu-i caducitatea. Şi arborînd un surîs condescendent, cu subînţelesul că obiectivitatea triumfă.

*

Neavînd tentaţia originalităţii, lacrimile rămîn aceleaşi indiferent de prilejul cu care apar.

*

Complicitatea cititorului cu poetul e una generoasă. Complicitatea poetului cu cititorul e una egoistă.

Revista indexata EBSCO