Dec 13, 2016

Posted by in Stilul marilor profeti biblici

Elvira SOROHAN – Constantin Ciopraga – preeminență și prestigiu

Am optat pentru termenul „preeminenţă”, gîndindu-mă la valoarea contributivă, fără precedent în domeniu, care e Personalitatea literaturii române, operă principală ce-l reprezintă total pe Constantin Ciopraga pentru idei şi metodă. Preeminenţa este una dintre condiţiile prestigiului unui istoric al literaturii, ca şi a oricărui om de ştiinţă. Dar ea nu se poate recunoaşte decît dacă îi compari conţinutul şi cota valorică a operei cu ceea ce au lăsat în rafturile bibliotecilor contemporanii săi, specialişti în domeniu, trecînd peste ceea ce desparte marginea de centru. Trecem peste, dar fenomenul a fost şi este prezent în viaţa literară de la noi. Dacă nu absoarbe valorile din provincie, centrul îşi exhibă valorile sale, făcînd foarte puţine excepţii şi atunci încă doar pe bază de amiciţii. Se ştie ce reacţii imediate au provocat două „istorii ale literaturii” publicate destul de recent, ambele ignorînd talente şi figuri remarcabile, aruncate la periferia vieţii culturale, prin simple enumerări, ori erori de informaţie, situaţie ce îl priveşte şi pe Constantin Ciopraga. Vorbim despre un cărturar care n-a scris niciodată la două mîini, un om de bibliotecă şi nu de grup. Ca prestaţie ex cathedra, istoricii literaturii din centrele universitare bucureştean, timişorean ori clujean s-au specializat pe epoci şi şcoli literare, cum cărţile lor provenite din cursuri o spun. Şi cu asta invoc elementul fundamental prin care opera de istoric al literaturii a lui Constantin Ciopraga depăşeşte opera contemporanilor Dumitru Micu, Dimitrie Păcurariu, Al. Piru, Paul Cornea sau Eugen Todoran şi Mircea Zaciu. Situat deasupra epocilor şi curentelor, dintr-o perspectivă sintetică şi adînc analitică, Constantin Ciopraga ambiţionează mai mult să ajungă la esenţele particulare, specifice fenomenului literar românesc. Este în asta un semn că autorul nostru are un status care îl distinge şi, mai mult, indică pe ce raft al bibliotecii de specialitate se situează. Pe raftul întîi stă volumul Personalitatea literaturii române, conceput ca axiologie identitară, importantă în sine, dar, fiind un construct teoretic şi aplicativ în acelaşi timp, cartea poate fi acceptată ca un vademecum, de orientare cardinală pentru specialişti, tocmai pentru că este preeminentă valoric. Constantin Ciopraga face astfel o încercare singulară, voit totalizantă, deloc uşoară, pe care nici Călinescu n-a tentat s-o realizeze, în afara capitolului, foarte consistent, pe tema specificului, din Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, cum nu s-a încumetat s-o facă nici unul dintre discipolii din umbra lui. S-o fi considerat dificilă şi fără precedent cunoscut în alte literaturi? Nu e uşor de dat un răspuns cînd e vorba de spiritul proteic, totdeauna surprinzător al lui Călinescu, care te-ar fi putut pedepsi, umilindu-te pentru cutezanţa de a răspunde în locul lui. La aproape un deceniu de la dispariţia divinului critic mai mult temut decît adorat, la Iaşi, criticul şi istoricul literaturii, profesorul Ciopraga îşi pregăteşte meticulos încercarea, cu o exemplară stăpînire de sine, lăsîndu-se încurajat de zisa bătrînului Seneca, cel care cu adevăr spunea „Nu fiindcă lucrurile sînt dificile nu îndrăznim să le studiem, ci fiindcă nu îndrăznim să le studiem ele sînt dificile”. Ce e în fond îndrăzneala, în cazul nostru, decît un act voliţional întemeiat pe o muncă de decenii în asimilarea unei temeinice culturi literare. Autorul fiind conştient asupra riscului de a-şi pune la încercare puterea intelectului în sublimarea trăsăturilor interne ale unei literaturi întinsă pe trei secole, spre a-i defini, în linii mari, identitatea. Sigur, nu reducţionist, văzută în absolut, ci într-o mereu inspirată diferenţiere prin comparaţie cu literaturi sincrone, cu preferinţă pentru cea franceză. Cît priveşte cele două feţe ale identităţii, una ca pentru sine şi una pentru ceilalţi, aceasta din urmă ar fi fost o miză ideală, realizabilă numai dacă literatura noastră ar fi fost tradusă, imediat după apariţie, în limbi străine şi i s-ar fi recunoscut valoarea distinctă în geografia literară a Europei. Or, această carenţă motivează orientarea cercetării spre identitatea izvorîtă din conştiinţa de sine, rămasă în limite proprii. Deşi tradusă în două limbi europene, franceză şi engleză, cartea ar fi avut un destin necunoscut, dacă n-ar fi fost utilă lectorlor de limbă română în străinătate. Autorul e condus de conştiinţa limitelor impuse încercării, de cea dintîi mare dificultate, aceea de a fi „văzută chiar din interiorul ei”, ferindu-se totuşi să scrie o apologie. Cu modestia cunoscută, Constantin Ciopraga îşi defineşte, mai exact, încercarea ca „o meditaţie despre literatura română în raport cu alte literaturi romanice”. Ca orice căutare şi aceasta s-ar fi putut să nu ducă la deplina sinteză, pentru că tot mai rămîne ceva de spus. Identificarea esenţei fenomenului literar românesc nu e un lucru la îndemîna oricui şi nici lipsit de aproximări subiective, de compatibilităţi afective cu unii scriitori. N-a lipsit din marea noastră literatură o preponderenţă a ideilor universale, rămase însă, în limba noastră, doar pentru noi. Glossa eminesciană, de pildă, concentrează aforistic idei general-umane, valabile cel puţin pentru o anumită vîrstă a umanităţii, dar Mite Kremnitz sau Maiorescu n-au tradus-o în germană. Tristeţea noastră este aceea de a fi venit mereu prea tîrziu. Acum Eminescu este tradus în alte limbi, dar scos din timpul lui.

Cărţile de structură monografică ale lui Constantin Ciopraga despre: Hogaş, Topîrceanu, Sadoveanu sau Hortensia Papadat – Bengescu, în sine valoroase, pot fi considerate exerciţii preliminare şi chiar de iniţiere pentru marea sinteză. Sînt de iniţiere, întrucît monografiile pot fi subsumate ideii de valori importante în evoluţia fenomenului literar românesc, mai exact, valori ce contribuie la ceea ce numim istoria internă a literaturii cu tot ce este românesc în spirit şi sentimentalitate. În devenirea internă a literaturii, fiecare moment al evoluţiei le absoarbe pe cele dinainte. Din aceeaşi categorie cu monografiile face parte şi voluminoasa carte Literatura română între 1900 – 1918, un interval care deschide perspectiva spre momentul înfloritor al prozei şi poeziei interbelice. Au şi minorii din primele decenii ale secolului XX personalitatea lor, pe măsură. Şi încă alte cărţi au împlinit cariera unui profesor cu operă în domeniu. O operă construită cu metodă şi stăruinţă în mînuirea condeiului. Însă, vorbind despre sinteza ce conţine caracteristicile esenţiale ale literaturii române, cea dintîi notă de originalitate, atent urmărită de autor, se poate da titlului ales, „personalitate” şi nu „specific”, termen prea uzat prin întrebuinţare, mai ales de la Ibrăileanu încoace. Termenul vrea să acopere dimensiunea internă a literaturii noastre dată de invariante spirituale structurale pregnante, ale sufletului românesc, la care se adaugă necontenit variabile, în funcţie de timp şi personalităţi creatoare. Personalitatea unei literaturi nu se configurează fără personalităţi intrate în Pantheonul ei, aşa cum autorul îşi completează sinteza, cu o a doua ei parte, printr-o selecţie reprezentativă de scriitori. O astfel de carte, care nu e scrisă la sfîrşitul carierei, dar îi prefigurează liniile de continuitate, asigură o simetrie interioară a întregii opere, armonia dată de ideile nici odată părăsite de condeiul istoricului literaturii. Nimic apodictic în demonstraţie, însă totul poate fi regîndit şi reformulat. Cartea este o lecţie de etică a modestiei din care nu lipseşte, totuşi, un dram de vanitate ascunsă în voinţa de a se depăşi pe sine.

Spirit meditativ îmbogăţit cu idei din surse de prestigiu, utile demersului, cu o disciplină a muncii intrată în legendă, Constantin Ciopraga îşi asumă construcţia Personalităţii literaturii române, dezvoltînd cu mare diferenţă de proporţii cele două părţi ale cărţii. Un capitol despre Constante caracteristice ale literaturii, e urmat de un altul, mult mai întins, cu nume şi opere ce confirmă constantele, ca şi schimbările de-a lungul istoriei, de la folclor, cronicari şi Cantemir pînă la Marin Preda şi Nichita Stănescu. Fără să fie un exces, ultimele zece pagini, sub titlul „Proiecţii în universal”, sînt un fel de sinteză a sintezei pe ideea valorilor naţionale ce ar fi putut intra în universalitate, ceea ce nu s-a întîmplat. Iar cînd autorul a trebuit să susţină recunoaşterea europeană imediată a unor valori româneşti, singurul exemplu relevant a fost Cantemir, cel tradus în trei limbi europene la un deceniu după moarte. Şi aici se impun comentariile de rigoare despre adevărul că traducerile s-au făcut din latină şi nu din română, după o carte de istorie şi nu de literatură. Că scriitori de origine română au îmbogăţit alte literaturi cu operele lor, cum a fost un Antioh Cantemir, sau la cealaltă extremă Panait Istrati şi după el alţii trăind în exil, ca Vintilă Horia, asta este o altă problemă, ce nu serveşte decît la modul optativ intenţiei cărţii. De altfel, se menţionează că: fără să fie cunoscută opera lui Eminescu în traducere italiană sau franceză, Roza del Conte şi Alain Guillermou, doi romanişti, au publicat, în aceste limbi, două cărţi importante despre marele poet român. Tot aşa, Jean Boutière despre Creangă.               Condiţia primă impusă de această temerară încercare, care e Personalitatea literaturii române, era lectura integrală a scrisului literar românesc, involuntar sau studiat artistic. Modelul urmat de Constantin Ciopraga a fost Călinescu. Nu toţi istoricii literaturii române au citit-o în întregul ei şi pe dinăuntru, cum a demonstrat Călinescu, adică la pagină şi discurs. Cum nu intuieşti că ar fi procedat întotdeauna Nicolae Manolescu, spre exemplu. O altă exigenţă impusă acestui tip de analiză în vederea sintezei este gustul estetic format prin stăpînirea noţiunilor care controlează şi selectează cu siguranţă valorile. Nu-i lipseşte lui Constantin Ciopraga nici informaţia adîncă în etnopsihologie abisală şi etnofilosofare, de unde decurg caracteristicile intime care diferenţiază etnia românească mereu apăsată de istorie, plătind un greu tribut situării în sud-estul balcanic, bizantino-turc, tribut de care nici astăzi nu e scutită. Studii aparte şi cărţi despre psihologia poporului român s-au scris. După cum, cu cîteva exemple, se consolidează adevărul că mai toate ţările europene au studii despre sufletul popoarelor lor, dar nici o încercare de însumare a specificului literaturii bazată pe aceste studii etnopsihologice ca ipoteză de lucru. Oricum, în acest tip de lucrări există nişte principii orientative pentru istoricul literaturii. Rămîne de ales şi cum alegerea spune mult despre cel ce alege, în cazul nostru totul e ales simplu, serios şi demn, fără ingerinţe extra literare, cum era posibil în regimul de cenzură al anilor ’70 din secolul trecut, cînd s-a publicat volumul.

Cărturarul Constantin Ciopraga, care el însuşi, atunci cînd scrie, trăieşte şi simte în spiritul etniei noastre (moldavă prin naştere), s-a simţit obligat să preia tot ce mai era valabil, din punctul său de vedere, din studiile etnopsihologice ale antecesorilor. În principal ia de la Iorga, mult de la Călinescu şi Blaga, parţial de la Drăghicescu, Noica, Ralea, puţin de la Rădulescu-Motru şi Mircea Vulcănescu, care era sever cenzurat în 1973, cînd apărea ediţia princeps a cărţii lui Constantin Ciopraga. Ca şi Noica, Vulcănescu preocupat în termeni filosofici de Dimensiunea românească a existenţei, dădea strălucire acestei constelaţii de gînditori devotaţi spiritului românesc, fără a uita să fie critici, cum a fost şi Cantemir, primul nostru etnograf şi etnopsiholog. Este în studiile acestora un tip de cercetare aproape părăsită astăzi, în perspectiva globalizării, deşi ar interesa accentele căpătate de anumite caracteristici ale poporului nostru în contemporaneitate, după ce, o jumătate de secol, a fost remodelat de comunism. Cum se vede, sinteza concepută de Constantin Ciopraga nu vine pe un teren virgin, ea se bazează pe o întreagă istorie şi o tradiţie pe care se bizuie voinţa de a lega totul de literatură, într-o viziune marcat personală, atunci cînd ia distanţă faţă de anumite opinii.

Aşadar, Personalitatea literaturii române anunţă, prin chiar titlu, o lucrare de anvergură care selectează, sistematizează tradiţia şi adaugă noi paradigme, frazînd discursul întotdeauna într-un stil elegant, fără excese polemice în formă. Cum decreta Cioran, „viaţa unei idei e stilul”. Foarte important de spus că ideea generatoare a cărţii stă în fraza lui Eminescu aşezată ca emblemă, pe prima pagină. Drept care sîntem obligaţi s-o rememorăm şi să-i mistuim înţelesul cuprins în dialectica impecabilă a gînditorului din 1882: „ Nici o literatură puternică şi sănătoasă, capabilă să determine spiritul unui popor, nu poate exista decît determinată ea însăşi, la rîndul ei, de spiritul acelui popor, întemeiată adică pe baza largă a geniului naţional (. . . ) Fără îndoială, există talente individuale, dar ele trebuie să intre cu rădăcinile în pămînt, în modul de a fi al poporului lor, pentru a produce ceva permanent”. Îmi îngădui aici o paranteză interogativă, desigur retorică. Mai este literatura noastră de astăzi atît de sănătoasă încît să educe spiritul poporului? mai poate ea răspunde la seriozitatea afirmaţiei sintetice a lui Eminescu? E un subiect asupra căruia se cuvine să medităm.                          Fără o inutilă filosofare introductivă, parazitară în raport cu materia bogată de sintetizat, Constantin Ciopraga subliniază că acest concept de personalitate, are aici, ca obiect literatura română, un macrosistem cu specific expresiv al unei colectivităţi etnice, aşa cum se configurează el în formă literară scrisă. Nu sînt uitate nici „zăcămintele folclorice”, ca sursă, cum le numea Al. Dima, într-un studiu special, nici implicitele probleme de antropologie literară. La determinarea unor caracteristici se ajunge prin extrase din opera unor personalităţi literare purtătoare de valori esenţiale, simbolice, pentru ceea ce sîntem spiritual şi afectiv, cum spun constantele şi variabilele dependente calitativ de devenirile istorice şi sociale. Scriitorii, consideră Ciopraga, sînt eşantioane care reprezintă întregul, „se potenţează reciproc”. Sînt însă şi personalităţi sinteză, precum Eminescu, Sadoveanu sau Blaga, prin ce e constant şi profund reprezentativ în opera lor, acel „sîmbure lăuntric ce se constituie ca specific”. Este suficient un exemplu, Sadoveanu, în opera căruia „urechea unui rafinat va distinge, nu fără emoţie, o rezonanţă colectivă, vădit integratoare”. Prin exemple se ajunge astfel la o personalitate de bază, corelată cu ceea ce Jung numea inconştientul colectiv, trăire intimă interiorizată în valorile clasicizate ale literaturii noastre, închise în sine şi deschise spre lume, dezvăluindu-şi dimensiunile constitutive care legitimează în ordine spirituală şi socio-morală. Se impune de la sine, scrie Constantin Ciopraga, ideea că personalitatea literaturii ca „ noţiune-sumă” e dată înainte de toate, de structura etno-psihologică a personalităţilor creatoare, cu structura lor intimă inconştient proiectată în operă şi numai în al doilea rînd se implică imaginea momentului istoric. Dar nu această imagine din urmă distinge literatura noastră de cea polonă, rusă sau maghiară, ci elementul de substrat, de psihologie a poporului, ce-i drept evolutivă, recunoscută în psihologia individuală, cu adecvarea de rigoare şi în stilul individual. Afirmaţiile se susţin şi pe opiniile unor autorităţi în materie. Sînt aduse aici, ca puncte de sprijin, studii specializate ale lui Ernst-Robert Curtius ori Mihai Ralea. Trăsăturile definitorii ale personalităţii literaturii române, unele dintre ele, se pot contrazice,dar se echilibrează în ansamblu, după cum sînt caracteristici generale, dominante, cărora altele li se subordonează. Mai sînt trăsături latente pe care le intuieşti, dar nu le poţi prinde în cuvinte. Mai e de spus că ierarhia acestor trăsături variază, la nuanţă, de la o personalitate creatoare al alta, în funcţie de temperament şi mediul modelator. Însă, o privire macroscopică asupra întregii literaturi, în istoria ei, privilegiază observarea liniilor de continuitate internă, cele care individualizează, dînd la o parte detaliile determinate de momentul istoric, fără să fie vorba de o „condamnare la etnie”.

Spre a atinge şi ortogeneza literaturii române integrată în ansamblul culturii, Constantin Ciopraga angajează contribuţiile lui Mircea Eliade şi conchide: „În reliefurile fenomenului românesc global se citesc semne şi vocaţii amintind de experienţe şi mituri imemoriale…  Marcaţi şi modelaţi de un context matricial atît de străvechi, am clădit şi ne-am clădit identitatea, epurînd-o de adaosuri neaderente, plivind-o de împestriţări, nu şi fără necesare dialoguri cu alte spiritualităţi”. Aceste afirmaţii foarte generale sînt susţinute pe formulări înţelepte, clasicizate, extrase din combinaţia Sadoveanu – Miron Costin, spre exemplu. A citi un scriitor prin alţii e o metodă utilă sintezei în discuţie. Spirit meditativ,în sistem autohton, Constantin Ciopraga absoarbe selectiv de pretutindeni, idei ce susţin parţial sinteza. Se ştie că în viaţa mentală a unei persoane, spiritul se implică activ în momente finale, cum este sinteza în discuţie, cu inevitabile opinii din sfera subiectivităţii uman admise. Activitatea spiritului ordonează simultaneitatea fixării personalităţii de bază a literaturii române, ca fond stabil, cu procesul devenirii personalităţii şi discontinuităţile ce produc schimbarea, fără să părăsească ceea ce are în adîncul ei matricea primară. Totul este convingător exemplificat, cu trimiteri la autori şi opere clasicizate.                                                                                                           Episoade de aspect polemic, din prima parte, teoretică, a cărţii sînt multe, însă aleg unul mai important, Lucian Blaga, căruia i se vor consacra cîteva pagini în cea de a doua mare secvenţă, cea în care e exemplificată contribuţia unor scriitori la ceea ce Constantin Ciopraga defineşte a fi personalitatea literaturii noastre. Precizez că nu e vorba de iconoclasm, e o simplă rezervă, întrucît însuşi tipul de studiu care e Personalitatea literaturii române calcă, în partea lui teoretică pe făgaşul filosofiei stilului determinat de psihologia colectivă, ce şi-a pus amprenta asupra culturii noastre spirituale şi materiale, în concepţie Blaga. Acolo e punctul saliens al studiilor de etnologie. În afară de valoarea unică a studiilor de filosofia stilului, Blaga a scris, între altele, o poezie de o măiastră concizie, concurînd, la modul poetic un întreg tratat de etnologie. Poezia apărută postum în revista „Viaţa românească” şi intitulată „Inscripţie pe o grindă” i-a rămas, probabil, necunoscută profesorului Ciopraga. Ea sună scurt, dar deschide un întreg orizont de meditaţii înţelegătoare a mult mai mult decît spune: „Suflet şi grai/ Vatră de trai,/ Darul ce-l dai,/ Mîndra ce-o ai,/ Praguri de rai.” Fără comentarii. Voind să-şi pregătească terenul pentru trimiteri metodice la istorie, cum mai făcuseră şi alţi autori de studii parţiale pe tema etniei, Constantin Ciopraga consideră ca vulnerabil conceptul de „matrice stilistică”, operant în filosofia stilului construită de Blaga. Şi ar fi vulnerabil pentru că „explicaţia particularităţilor eşuează în speculaţie”, „eliminînd datele riguros istorice”. Or, în intenţia de a construi un sistem de cunoaştere filosofică a substratului culturii, Blaga recurge în mod natural la filosofia speculativă, creatoare, acreditată de clasicii germani mai vechi şi mai noi, recunoscuţi de istoricul literar ca mentori ai gînditorului român. Mai apoi, într-o formă personal asimilată şi prelucrată în noi termeni, Constantin Ciopraga acceptă noţiunea de „personanţă” şi raportul stabilit de Blaga între „personanţă şi sublimare”. Cea dintîi, de mare utilitate teoretică, este înţeleasă ca o „însuşire constitutivă a sufletului, graţie căreia inconştientul răzbate cu structurile sale şi conţinuturile sale sub bolţile conştiinţei…  ca un ecou”, cu reflexe în stilul culturii şi, subînţeles, al literaturii. Este drept că, distingînd din literatură ceea ce confirmă filosofia stilului nu ai cum să ocoleşti istoria la care literatura, dintre toate artele, a fost cel mai fidel martor.

Privită în ansamblu, literatura română se distinge înainte de toate, cum bogat demonstrează Constantin Ciopraga, prin ceea ce s-ar putea numi obsesia istoriei. Toate literaturile au scrieri de evocare istorică, dar în scrisul românesc este de o atît de mare frecvenţă, în toate genurile, proză, teatru şi poezie, încît devine trăsătură revelatorie. Este un gen de literatură ce încearcă să exorcizeze teama de istorie, iar rezistenţa pasivă în fapt, e recuperată activ prin expresivitatea cuvîntului care evocă trecutul şi sancţionează prezentul în acelaşi timp. Cu multe detalii şi distincţii de nuanţă, asociat obsesiei istoriei, este comentat prea mult dezbătutul scepticism şi chiar fatalism românesc ce seamănă mai mult a supunere la istorie. Şi autorul se întreabă: cînd nu s-a plîns românul de istorie, la modul grav, acuzînd „cumplite vremi”? Şi, cu toate acestea, historia docens, asociată credinţei că numai Dumnezeu ne mai poate ajuta. De aici şi un regim particular de religiozitate utilitară, ocazional afirmată. Şi tot de aici, absolut pregnant, derivă sentimentul destinului. De eşec, spune omul simplu, este vinovată întotdeauna soarta şi nu fiinţa. Asta face suportabil eşecul ce n-ar avea nimic de a face cu inacţiunea. Ideea de soartă este adînc implantată în spiritul românesc, la nivel de colectivitate. Excepţiile, care refuză să spună: „asta e”, semn de supunere, o confirmă. În această ordine, Constantin Ciopraga a fost obligat să recapituleze interpretările la „Mioriţa”, care n-au fost puţine şi de multe ori contradictorii. La fel de revelatorie este predispoziţia moralistă a literaturii noastre, prezentă în varii formulări, de la criticism mărunt şi direct pînă la înţelepciunea prinsă în aforisme clasicizate. Moralismul are o carieră deschisă de Miron Costin şi consolidată prin toate vîrstele literaturii noastre, începînd cu cea orală, mai întîi în manieră explicită, tezistă, iar mai tîrziu implicit în discursul subtil şi ultim al romanului şi nu mai puţin în teatru. Cuminţenia pămîntului a stat sub apăsarea timpului numit istorie, preferînd acţiunii meditaţia înţeleaptă, mimînd absenţa, ceea ce, paradoxal, cum scrie Ralea, a salvat-o de la pieire. Înţelepciunea e parte din „ veşnicia care s-a născut la sat”, dar în satul de altădată, cum credea Blaga, în satul patriarhal, antecomunist astăzi pierdut în mare parte. Uneori moralismul, însoţit de ironie se deghizează în alegorii de tot felul, ceea ce-l apropie pe Constantin Ciopraga de Istoria ieroglifică a lui Cantemir. De multe ori ironia prezentă în stilul literar românesc are ca obiect propriile slăbiciuni şi rezistenţa pasivă, transformîndu-se într-o specială autoironie care nu vindecă nimic. Observaţii absolut originale se impun în discuţia diferenţiată făcută de Constantin Ciopraga despre dubla faţă a fantasticului mult cultivat de imaginarul literar românesc. Pe fond e un fantastic de sorginte folclorică, uneori cu influenţe magice, mască pentru un fantastic subversiv (cum există în proza lui Vasile Voiculescu), dar şi fantasticul romantic de influenţă europeană. Se adaugă, ca trăsături specifice, adiacente celor amintite, consideră autorul, un anume filon tragic, ca şi ruralismul şi tradiţionalismul, caracteristice ale unor vîrste ale literaturii române. În substratul literaturii noastre, în personalitatea ei de bază, s-au articulat tipare arhetipale mereu actualizate în expresie literară. La fel sînt determinantele spaţiale considerate de Blaga hotărîtoare. Ele se recunosc în bogata literatură a naturii româneşti cu munţii, codrii şi cîmpiile sale, toate fabuloase. Şi, nu în cele din urmă, trebuie amintită întîrzierea autorului asupra aportului bogatei noastre limbi ce îmbracă expresiv trăsăturile ce se degajă, individualizant, din literatura noastră. Cu documentare largă şi metodă de structurare adecvată obiectului cercetat, Constantin Ciopraga propune explorarea sistematică a ceea ce un grup de tineri devotaţi pămîntului nostru, numesc, astăzi plini de speranţă, „România profundă”, îndemnîndu-ne să credem în regenerarea şi nu în istorizarea ei. Nu e altceva decît rezistenţa acestui fond profund în faţa valului de demitizări prezumţioase care se întrec în sofistică interesat pecuniar, se spune. Un prim gest de rezistenţă şi respect cultural ar fi şi reeditarea, la „Humanitas”, ori „Polirom”, a cărţii Personalitatea literaturii române deschisă continuării, motivat de adevărul că România are un ethos bogat, greu de epuizat, are un stil cu determinante psihologice ce pot explica formele sociale în care a trăit poporul nostru. Prestigiul preeminenţei dobîndit de Constantin Ciopraga ar trebui să încurajeze continuarea actualizată a acestui gen de sinteză recuperatorie, spre a nu lăsa cultura noastră naţională la voia demolatorilor desţăraţi în propria ţară.

 

Revista indexata EBSCO