Dec 13, 2016

Posted by in Interviu

Paul Miron și patriotismul tăcut…– dialog cu prof. Elsa LÜDER

– dialog cu doamna ELSA LÜDER, profesoară la Seminarul de romanistică, Departamentul de limbă şi literatură română, Universitatea din Freiburg, Germania.

Şerban Georgescu

 

Într-o vară de pe la sfîrşitul anilor ’90 un bun prieten, care tocmai îşi petrecea concediul la mare împreună cu familia, m-a invitat să-i fac o vizită la Vama Veche.În vremea aceea eram obişnuiţi, şi eu şi el, să venim vara acolo mai mult cu cortul sau să stăm pe la căsuţele modeste ale localnicilor, aşa încît am fost surprins să-i găsesc instalaţi într-o elegantă casă de piatră cu etaj, înconjurată de o grădină luxuriantă, o adevărată oază de răcoare în mijlocul zilelor toride. Combinaţia bine gîndită de sobrietate, autentic şi bunăvoinţă parcă, pe care şi casa şi grădina le emanau, m-a dus cu gîndul la casele saşilor din Transilvania. Şi nu mă înşelam prea mult. Ne aflam la Casa cu Olane, proprietatea scriitorului şi profesorului Paul Miron, de la Universitatea din Freiburg şi a soţiei sale Elsa Lüder, profesoară la aceeaşi universitate, rude apropiate ale prietenilor mei, care îşi construiseră aici un refugiu, cu un dublu scop: pentru petrecerea vacanţelor, dar şi pentru organizarea de mici reuniuni culturale, inclusiv tabere de studiu  pentru studenţii lor germani. Povestea acestor oameni este cu totul specială şi plină de semnificaţii.

La numai 18 ani Paul Miron şi-a părăsit ţara imediat după 23 august 1944, intuind foarte exact ce avea să se întîmple aici. Nu i-a fost uşor, iar durerea despărţirii de patrie, pe care a purtat-o în suflet întreaga viaţă, se simte aproape la fiecare pagină a operei sale. După nenumărate şi greu de imaginat încercări şi greutăţi prin care a fost nevoit să treacă, reuşeşte să se stabilească în Germania Federală şi să urmeze o strălucită carieră academică, încununată, în anii ’70 cu o performanţă excepţională: înfiinţarea primei catedre de limba română din Germania, la Universitatea din Freiburg. Apoi profită din plin de relativa deschidere a regimului comunist din România anilor ’70 şi încheie, în 1974, un parteneriat interuniversitar oficial de colaborare între Universitatea din Freiburg şi Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, în baza căruia reuşeşte să-i aducă, chiar dacă pentru scurte perioade de timp, în lumea liberă, pe intelectuali de primă mărime ai ţării, printre care (pe atunci foarte tinerii) Nicolae Manolescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu sau Andrei Pleşu. Tot în acea perioadă înfiinţează la Freiburg Societatea Culturală “M. Eminescu”(Deutsch-rumänische Studienvereinigung M. Eminescu) prin care, nu doar intelectuali români puteau lua contact direct cu cultura germană, ci şi intelectuali şi savanţi de primă mărime ai Germaniei, precum Martin Heidegger, au putut cunoaşte mai bine cultura română adevărată, nu cea trucată de comunişti.

Pentru cei care nu au trăit ororile comunismului, poate că aceste rînduri nu înseamnă mare lucru, la urma urmei să înfiinţezi o catedră şi să aduci în Germania cîţiva tineri dornici de afirmare poate părea ceva uşor de realizat. Dar dacă facem un mic efort imaginar şi ne întoarcem în timp, în anii aceia de coşmar, în care această ţară şi-a pierdut practic sufletul, odată cu elitele sale intelectuale,ne dăm seama că avem de a face cu o realizare excepţională. Şi cred că a fugi de foarte tînăr din ţara în care te-ai născut, din cauza lichelelor semidocte care au pus gheara pe ea, astupîndu-i frumuseţea şi amestecîndu-i valorile într-un talmeş balmeş digerabil numai pentru stomacurile lor şi a-ţi dedica tot restul vieţii răspîndirii în lume a frumuseţii ei adevărate, făcînd cunoscută cea mai de preţ valoare a ei, limba română, în inima uneia dintre cele mai importante civilizaţii europene, ajutîndu-i pe intelectualii din ţara ta, căzută în gheara unor lichele semidocte, să respire măcar cîteva clipe aerul lumii libere, fără să-ţi pese că la tine în ţară aproape nimeni n-are habar de toate astea – şi asta pînă în zilele noastre –, înseamnă patriotism adevărat.

În 1971 Paul Miron, care a fost şi un apreciat colaborator al postului Deutsche Welle, o cunoaşte pe viitoarea sa soţie, Elsa Lüder, pe atunci studentă, care avea să-l ajute în munca lui toată viaţa, iar după moartea sa, în 2008, să-i continue munca cu aceeaşi perseverenţă, pînă în ziua de azi şi, sperăm, mulţi ani de acum înainte. Doamna Elsa Lüder, o vorbitoare perfectă de limba română, mi-a făcut recent onoarea de a-mi acorda următorul interviu:

 

 

– Cum l-aţi cunoscut pe domnul profesor Paul Miron?

– După studii la München şi Grenoble am căutat o universitate care să nu fie nici prea aproape, dar nici prea departe de casa mea din Bavaria. M-am hotărît pentru Universitatea din Freiburg unde am fost admisă la Facultatea pentru Romanistică şi Ştiinţe politice. Vroiam ca, pe lîngă franceză, să mai studiez încă o limbă romanică. De România mă legau amintiri foarte frumoase pentru că, elevă fiind, am hoinărit prin munţii Carpaţi cu rucsacul în spinare, aproape fără bani, dar şi fără griji, bucurîndu-mă de ospitalitatea extraordinară a ţăranilor şi a ciobanilor. Aşa că pînă la urmă m-am hotărît pentru limba română. Aşa l-am cunoscut, în 1971, pe profesorul Paul Miron, un domn sobru, exigent, care la prima vedere mi-a lăsat impresia că vrea să scape de noi studenţii cît se poate de repede. În acelaşi timp însă se ghicea la el un dram de umor ascuns, un spirit mucalit neafişat, care îmi amintea de drumeţiile mele din Carpaţi. Numai că acum, în loc de zicători şi de cîntece de drumeţie prin păduri, trebuia să-l înţelegem pe Eminescu, să-l învăţăm chiar pe de rost. Mă întorceam acasă silabisind pe drum “Peste vîrfuri trece lună”, o metodă pe care o mai aplic şi astăzi cu proprii mei studenţi.

Aşadar l-am cunoscut pe Paul Miron ca studentă. Lucrurile ce ne-au legat au venit mai tîrziu, dar ce a contribuit în mod esenţial  la crearea relaţiei noastre a fost acea atmosferă specială: un fel de atragere prin respingere. Prin plictiseala sa aparentă profesorul a reuşit să ne atragă mai puternic spre cultura română, să ne  transmită lucruri esenţiale, lucruri cu care am rămas. Era un profesor cu totul special, diferit de mulţi oameni de cultură autointitulaţi, sau chiar veritabili, care vor să-şi prezinte ţara numai prin superlative: “cea mai importantă, cea mai mare, cea mai ospitalieră…” etc.

 

– Care a fost evoluţia carierei sale academice în Germania? Atunci, după război, cînd a început totul, presupun că situaţia nu era uşoară… Care au fost oamenii care l-au ajutat şi mai ales cum a reuşit să înfiinţeze pînă la urmă această catedră de limba română, prima din Germania?

– Înfiinţarea acestei catedre a durat mult timp şi a necesitat multă răbdare. Poate şi destinul a jucat un rol. Paul Miron a descris drumul său ”romanistic” (de exemplu în cartea sa ”Măsura urmelor”) mai bine decît eu aş putea s-o fac. Dacă folosesc termenul ”destin” nu vreau să fiu patetică, dar există un fir roşu, care leagă lucrurile. Era o Germanie distrusă total după război, toată lumea săracă, nu numai refugiaţii, dar şi universităţile fuseseră bombardate , adăpostite parţial în case particulare, foarte puţini studenţi erau admişi. Miron a reuşit să fie primit la Universitatea din Bonn, la seminarul lui Ernst Robert Curtius. E.R.C. a fost una dintre cele  mai mari personalităţi academice, nu numai din domeniul romanisticii. Era un om foarte exigent, dar care l-a susţinut pe Miron în mod deosebit. Cred că şi datorită faptului că P.M. a ţinut, cu tenacitate, ca la reeditarea uneia dintre cele mai citite cărţi ale lui Curtius (Europäische Literatur und lateinisches Mittelalter) să fie întrodusă şi varianta în limba română, nu oriunde, ci pelocul întîi! Cred că atunci i s-a definit calea/traiectoria filologică. S-au înfiinţat lectorate pentru limba română  la Bonn şi la Köln, dascălul Miron le-a populat cu învăţăcei interesaţi, iar mulţi dintre aceştia au devenit la rîndul lor profesori universitari mai tîrziu. Apoi s-a mutat la Freiburg, unde a înfiinţat, în 1974, prima catedră pentru limba, literatura şi cultura română din Germania, singurul loc unde se putea face romanistică cu materie principală română. Înainte, din 1966, a fost doar lectorat, înfiinţat tot pentru Paul Miron, de Hugo Friedrich, marele romanist, care a fost tradus şi în româneşte. Pînă atunci cursuri de limba română existau ici colo prin Germania, depindea de interesul şi de preocupările profesorilor romanişti. De exemplu la Tübingen era lingvistul Eugeniu Coşeriu, la Heidelberg literatul Klaus Heitmann, dar nu era o catedră exclusiv pentru studii româneşti mai extinse.Pentru recunoaşterea romanisticii în Germania abilitarea lui Miron a fost un punct crucial. Asta ”pe scurt”. Pentru că n-a fost nici uşor nici de la sine înţeles, pentru asta pot să stau martoră …

 

– După cum nici înfiinţarea societăţii Mihai Eminescu, nu a fost, cred, un lucru uşor …

– Societatea “Mihai Eminescu” a jucat un rol important în apropierea “străinilor” de România. Este vorba de o asociaţie înfiinţată şi acreditată la Universitatea din Freiburg în 1969, din iniţiativa lui Paul Miron. Fără el şi ideile lui, această societate nu ar fi existat şi nu ar fi durat atîta timp. Există multe asociaţii academice de felul acesta, aproape pentru fiecare domeniu sau limbă, unde lumea se întîlneşte o dată pe lună, se bea, se mănîncă, cu multă veselie şi bună dispoziţie. Dar el a vrut puţin mai mult. Privind retrospectiv, cred că iniţiativa lui Paul Miron a izvorît şi din experienţa lui cu diaspora română. Se ştie cum se derulau reuniunilede la Paris de exemplu, cu acea haute société românească şi mai ales ne-românească: masă mondenă, băuturi fine în restaurante selecte, convorbiri pasionante, stil “Qu’est-ce qu’on peut faire pour ces pauvres roumains?”,după care se întorceau în casele lor parisiene, madrilene, freiburgheze, iar ”les pauvres  roumains” răbdau mai departe sub regimul comunist. Nu, Miron a vrut altceva. El a vrut să realizeze această trecere de la vorbe la fapte. Şi societatea Eminescu a fost tocmai asta, pentru că a avut la bază o echipă modestă, dar foarte activă şi serioasă. Universitatea noastră a avut o casă în Munţii Pădurea Neagră, departe de civilizaţie, unde se ţineau colocvii cu subiecte româneşti. Acolo am invitat pe savanţii din  Germania şi din alte părţi,  toţi s-au simţit foarte bine. Românii care participau se mirau că nu sunt magazine şi alte distracţii ”occidentale”, dar tocmai de aceea ne duceam noi acolo. Îmi amintesc că la primul colocviu la care am asistat şi eu, în primele mele zile freiburgheze, a fost invitat şi Ioan Alexandru, care a vorbit despre ”Inefabilul în cultura română”. Impresia a fost de neuitat, întregul public a fost fermecat de charisma lui.

 

Întîlnirile Heidegger-Miron n-au fost frecvente, dar au fost substanţiale …

 

– Am citit într-un articol mai vechi din revista 22 că domnul Paul Miron l-a cunoscut pe marele filozof german Heidegger. Este adevarăt? Daca da, cum s-au cunoscut şi în ce fel de relaţii se aflau?

– Miron editase (împreuna cu Ioan Cuşa de la Paris) revista PRODROMOS în limba română. În afara propriei plăceri intelectuale, această revistă a avut şi rostul de a sparge puţin graniţele spirituale impuse de un regim totalitar. Se publicau texte inaccesibile în România, texte străine, Ezra Pound de exemplu, sau autohtone, dar interzise – Mircea Vulcănescu de pildă. La un moment dat s-au publicat şi nişte texte de Martin Heidegger. Heidegger locuia atunci la Freiburg, aproape că eram vecini. Nu mai era activ la universitate, deja era Profesor Emeritus. Apăruseră voci foarte critice în privinţa trecutului politic al filosofului, dar el a fost mereu interesat de ce se întîmplă în lume. Graţie încercărilor regulate ale lui Miron de a mijloci întîlniri cu primii şi, la vremea respectivă, rarii săi vizitatori, marele filozof s-a ataşat de români – desigur, în măsura în care lui Heidegger îi stătea în putinţă să se ataşeze de cineva sau de ceva. Memorabilă a fost vizita la Heidegger împreună cu Nicolae Manolescu, Ioan Alexandru şi Marin Sorescu. Există şi un interviu în arhivele Radiodifuziunii germane şi o fotografie în ziarul local, Badische Zeitung. Cei trei erau foarte tineri, era prima lor ieşire în străinătate. Alexandru era aproape în transă, Sorescu cu aer uşor şmecheresc, – pardon, poate e prea dur spus, să spunem jucăuş –, Manolescu raţional, stăpînit, dar nu distant.

Deci  – întîlnirile Heidegger-Miron n-au fost frecvente, dar au fost substanţiale. Era vorba despre un contact Est-Vest. Îmi amintesc că Heidegger a fost odată întrebat de ce ţine aşa de mult la Miron şi la toţi vizitatorii lui iar el a răspuns: “pentru că nu vorbim niciodată despre filosofie!”

 

– Ce alţi intelectuali români, în afara celor pe care i-aţi amintit, au mai fost aduşi în Germania de Paul Miron în vremea comunismului?

– Cred că se înţelege că după vizita Manolescu-Sorescu-Alexandru, nici cei care au urmat n-au putut să fie la un nivel mai slab. N-aş vrea să enumăr aici nume, au fost foarte multi, n-aş vrea să afişez personalităţi proeminente, să mă laud cu cunoştinţe importante, cum des se întîmplă într-un mod prea familiar, aşa cum nu demult mi s-a întîmplat să-l aud pe un novice oarecare spunînd “mi-a spus Andrei”, referindu-se la un anume ministru… Adevăraţii prieteni ştiu, cînd, cum, de ce şi de cine au fost invitaţi. Mulţi au uitat.

Sigur este că întotdeauna invitaţiile noastre au fost personale, nominalizate, că n-am acceptat niciodată ”liste”, delegaţii, trimişi, la colocviile  noastre, de ex. Cînd s-au lărgit însă colaborările noastre ştiinţifice – erau incluse toate domeniile universitare – , adică  după contractul interuniversar dintre Freiburg şi Iaşi, încheiat în anul 1974, s-au schimbat puţin lucrurile. Nu pot jura ca în aceste delegaţii nu se infiltra şi cîte un”nepot”, nu am fost naivi, dar lucrurile s-au compensat, pentru că au fost  oameni de valoare care altfel n-ar fi avut  nici o şansă de a călători in Vest. Odată, stînd în aşteptare la vama românească, ne-am distrat numărîndu-i pe musafirii noştri la Freiburg. Au fost  peste 400. Mai tîrziu, după normalizarea condiţiilor de călătorie, s-au ivit multe posibilităţi pentru tineri: burse de studii şi de mobilitate. Acum, prin programul Erasmus aproape fiecare student interesat şi capabil poate să vadă şi alte ţări.

 

N-am să uit cum ne dădeam cu sania pe dealurile de la Unteribental …

 

-Dar autorităţile române sprijină în vreun fel acest program consistent de schimburi culturale româno-germane pe care îl organizaţi de atîţia şi atîţia ani?

– Vorbim de faze diferite. La început ”schimbul” a fost unilateral, din România către Germania, pe baza iniţiavelor strict personale ale lui Paul Miron: cînd descoperea în publicaţiile româneşti,  accesibile la noi, un personaj talentat, îl invita, sau o invita, pur şi simplu la Freiburg. A fost un maestru în a căuta şi găsi la instituţii, dar şi la oameni particulari importanţi şi înstăriţi, mijloacele necesare. Nu s-a simţit umilit să ‘cerşească’ pentru binele altora. Deci primul criteriu fost ”talentul”. Au urmat colocviile româno-germane cu Societatea Mihai Eminescu, în primii ani ţinute numai în Germania, tematice, de la filologie pînă la istorie sau etnologie, cu invitaţi din România şi din toată lumea, finanţate în majoritate de universitatea noastră. Era un model unic pînă atunci şi de succes, aşa că instituţiile academice din Germania s-au lăsat convinse să încercăm o înfrăţire cu o universitate din România. A ”înfiinţa” ar fi prea mult spus, oponenţi au fost mulţi  şi reticenţe faţă de ”est” la ordinea zilei. Mi-ar lua prea mult timp să descriu aici toate dificultăţiile şi pătimirile, fapt este că a fost prima înfrăţire academică şi liberă dintre România şi Germania. Încet încet programul devenea bilateral, întîi după modelul probat cu ”Colocvii”, apoi, după un timp, cu cooperări ştiinţifice, ca să nu fie doar un ”turism ştiinţific”, cum şi-au închipuit unii. Programul includea exclusiv profesori. Nici un student. Ca şi cum pericolul de a strica tineretul în”străinătăţile putrede”ar fi fost prea mare.

Primii studenţi au venit după1990, tot prin iniţiativă  particulară, pentru că nimeni şi nici o instituţie nu era pregătită pentru schimbarea ”vremurilor”. Aşa că ne-am numărat banii de la ciorap şi am invitat un grup de studenţi români la Freiburg. Astăzi mai toţi sunt în poziţii bune, unii chiar extrem de bune. N-am să uit cum ne dădeam cu sania pe dealurile de lîngă casa noastră, la Unteribental, n-am să uit chiuiturile studentului de atunci, azi mare om  politic … N-am să uit cum am stat împreună la radio ascultînd perplecşi cum Regele Mihai a fost oprit la intrarea în România. N-am să uit şi sper ca şi ei să-şi amintească. Tot atunci am alcătuit, cu mijloace modeste, o revistă studenţească,la Iaşi, care a rămas cumva în aer. Totuşi entuziasmul era foarte mare.

Programul interuniversitar, finanţat ulterior cu sume considerabile de Serviciul german pentru schimburi academice, a continuat cu cooperări ştiinţifice din toate domeniile. Noi, filologii, am reeditat Dicţionarul lui Tiktin, cel mai bun dicţionar român-german,  am continuat cu o ediţie filologică a Bibliei lui Şerban, în vremuri cînd cuvîntul ”Biblie”  nici n-ar fi putut fi pronunţat. Dar Miron a avut geniala idee să-l botezăm ”Monumenta Linguae Dacoromanorum”. E un proiect care în zilele acestea se apropie de sfîrşit. E un adevărat  miracol!

 

O plajă sălbatică, trei gîşte şi-un măgar …

 

– Cum v-a venit ideea de a construi Casa cu Olane de la Vama Veche? Care sunt acţiunile care au loc aici?

– Pînă în 1989,în timpul tuturor activităţilor noastre de schimb cultural în România, ne-am simţit ca nişte musafiri, în postura de ”străini”şi eram trataţi ori ca ”buni patrioţi” ori ca ”transfugi” (sic!). Eram cazaţi prin casele de oaspeţi ale diferitelor aşezăminte, universităţi, case de creaţii, mănăstiri, pînă şi la case de partid, atunci cînd gazdele noastre nu ştiau ce să facă cu noi. Sunt recunoscătoare pentru ospitalitatea de atunci, chiar şi pentru  acel sejur în care am avut domiciliu aproape forţat, cu mîncare adusă de la cantina universităţii, numai şi numai ca să nu avem contact cu lumea, adică cu colegii noştri, cu care lucram în cadrul unui contract totuşi oficial. Dar şi asta a fost o experienţă de care n-ai parte în mod normal. A fost un an cînd regulile cu străinii s-au manifestat foarte sumbru.

Aşa s-a făcut că imediat după schimbarea regimului, uşor, uşor s-a instalat dorinţa să ne creăm undeva un loc pentru întîlniri culturale unde să putem noi să stabilim condiţiile. Entuziasmul era mare, toate utopiile păreau posibile. În boema de la Doi Mai (unde am mai evadat din sigurul adăpost de la Casa Scriitorilor unde am fost toleraţi ca străini), stînd cu familiile Paleologu, Toto Enescu, dr. Munteanu, Al. George, sau cu Nichita Stănescu, sau la Vama Veche cu Doinaş şi Irinel Liciu, am făcut planuri de a construi o casă. Dar tot străini am fost, fără dreptul de a poseda un ”petec de ţărişoară”, ca să nu-l luăm cu noi, aiurea, – e o senzaţie care mă urmăreşte şi acum, cînd s-ar crede că lucrurile s-au normalizat. Dar ideea nu ne-a mai părăsit. Şi nici pe un vechi prieten al nostru, Mihai Moraru. Cu ajutorul lui ne-am găsit terenul, iar azi suntem chiar vecini. A urmat o serie de peripeţii, materiale încă nu erau, firme de construcţie nu, în fiecare zi umblam după meşteri, dar găseam doar oameni care lucrau la mai mulţi patroni la odată, am căutat pietre şi olane. Uneori aduceam uneltele noastre din Germania, recuperate de la casa de amanet, am întreţinut elanul muncitorilor, dar mai ales nivelul lor de alcool: fără fluvii de bere nu s-ar fi făcut nici măcar pragul casei! Stînd o vară întreagă în cortul nostru în mijlocul şantierului, Miron a documentat aventura noastră de constructori  în schiţa “Un om vrea să facă o casă, cîte cuie îi trebuiesc?” (Ochean I, Buc. 1996). Casa odată gata, s-a bucurat şi ea de mulţi oaspeţi, de expoziţii, de spectacole de teatru în aer liber, de recitaluri, de concerte, de colocvii, de cursuri de vară cu studenţi, mai ales germani, dar şi din alte ţări, de ateliere de traduceri. Deci, după cum vedeţi,  au fost reuniuni cu un scop obştesc, dar totuşi particulare. Cu foarte mici excepţii, experienţele pe care le-am avut cu administrarea unui sprijin instituţional, cu lupta cu excesele unei birocraţii inumane şi inutile, ne-a învăţat să rămînem ce suntem: o casă particulară. Casa cu Olane are menirea să fie un loc agreabil pentru tineri şi mai puţin tineri. Şi chiar dacă satul Vama Veche nu mai este ce a fost cînd am cunoscut-o noi, o plajă sălbatică, cu trei gîşte şi un măgar, fără zgomot şi maşini mari ca nişte dricuri, cred că este obligaţia noastră să mai păstrăm ceva din spiritul originar şi original.

Deci Casa cu Olane este o casă particulară, nefinanţată de nimeni, nici din Vest, nici din Est, dar cu o deschidere mare spre tot ce ţine de bunătate, de omenesc, de cultură. În sensul acesta aici s-au ţinut mereu întîlniri, să spunem colocviale, din care s-au desprins şi altele, mai puţin particulare, cum ar fi „Zilele culturale Vama Veche“, în anul 2006, cu o serată de teatru, una de proză, una de poezie, una cu muzică. Există o poză foarte simpatică cu doi copii localnici care au asistat foarte concentraţi, absorbiţi de tot ce se petrecea pe scenă la o piesă de teatru. Bunica lor comenta cu mîndrie: „Am jucat şi eu teatru, Cenuşăreasa, la şcoală!“ Sau expoziţii, de exemplu cu acvarelele Silviei Radu. Au venit aici oameni din toate colţurile lumii, de la Maica Stareţă de la Techirghiol, pînă la o profesoară universitară din SUA.

 

– Ştiu că printre intelectualii români pe care i-aţi avut invitaţi la Casa cu Olane din Vama Veche se numără şi Andrei Pleşu şi Emil Hurezeanu …

 

– Da, este adevărat, Andrei Pleşu a venit chiar şi cu fiul său Matei, cînd acesta era mic. Veneau ca prieteni la prieteni. Pe Andrei Pleşu l-am cunoscut în Germania, l-am stimat şi îndrăgit încă din vremurile vechi şi grele, cînd nimeni nu ştia ce va mai aduce destinul. Îmi pare rău că azi nu mai vine aici la fel de des, e mereu ”revendicat” de multă lume, aşa căîl înţeleg că vrea să aibă puţină linişte. El a fost aici în 2006, la aniversarea de 80 de ani a lui Paul Miron, există şi un mic film, făcut şi distribuit de Grigore Ilisei de la Iaşi.

Cu Emil Hurezeanu nu e foarte diferit. Ne cunoaştem de decenii, din perioada ”München” sau ”Köln”, venea la noi la Freiburg cu cîte o personalitate, din ţară sau nu. De neuitat rămîn discuţiile aprinse şi apăsătoare din timpul meselor noastre şi nu odată m-am întrebat de ce inerentul subiect ”Ceauşescu” are puterea să ne strice fiecare fel de mîncare… Dupa 1990 a fost de mai multe ori la Casa cu Olane, chiar şi fără noi. Şi la ultimul drum al lui P.M., la cimitir la Vama Veche, Emil a fost cu noi, fapt pentru care îi sunt în mod deosebit recunoscătoare.

 

– Ce alţi intelectuali români au mai fost aici?

– Nu vreau să fac paradă cuoameni ”cunoscuţi”, ”proeminenţi”, ”vestiţi”. Toţi cei care au venit aici, au venit ca prieteni la prieteni. Prietenia este ceva foarte  preţios, devinedin ce mai rară,  trebuie ferită de ”voyeurism”. Dacă prietenii înşişivor să spună ceva, n-am nimic împotrivă …

 

– Dar studenţii germani ce învaţă aici? Vin în fiecare an? În ce perioadă?

– Studenţii germani care vin vară de vară aici sunt studenţii mei de la filologie, dar şi din alte domenii,  cum ar fi istoria, sociologia, etnologia sau teologia, cu limba română ca materie secundară sau chiar opţională. Cum sunt convinsă că, pe lîngă o pregătire profundă teoretică, trebuie şi un contact viu cu oamenii şi locurile respective, invit în fiecare an un grup de studenţi la Vama Veche, împreună cu alţi interesaţi de cultura română. Nivelul lor de cunoştinţe este foarte diferit, astfel încît caut mereu altă  tematică, în care fiecare să se poată regăsi: fie un atelier de traduceri, fie investigatii filologico-istorice, fie sondaje de percepţie legată de ”Europa” etc.

 

– Ştiu că aveţi la Casa cu Olane mai multe obiecte tradiţionale tipic româneşti, cum ar fi cuptorul de lut dincurte, pe care studenţii străini le studiază cînd vin aici …

– Tipic româneşti în sensul de ”autentic”. Pentru că sunt lucruri autentice. Premiza noastră a fost să nu acceptăm nici un kitsch. Cum obiectele de artă populară veche sunt lucruri care leagă simplitatea cu rafinamentul, utilitatea cu esteticul, am construit de exemplu acest cuptor de care vorbiţi. Este al doilea, pentru că primul ne-a fost luat de vînt, de ploaie, de aerul sărat, poate ajutat chiar de o mînă omenească … Pentru al doilea am studiat mai bine modul de construire a unui obiect similar, donat unui muzeu alaman (triburile alamane erau triburi germanice care au trăit în secolele III-IV în regiunea Rinului – n.r.) de un coleg profesor din Freiburg, care îl moştenise de la părinţi. Acolo am cercetat sistemul de păstrare a căldurii, aerisirea, felul focului şi la întoarcerea mea la Vama Veche am avut marele noroc să fiu ajutată de experienţa  unui vestit ceramist din Franţa de sud, dar de origine română, să reclădim obiectul. Deci vedeţi, desigur este un lucru tradiţional românesc, găseşti însăla el multe straturi arhaice, comune cu alte culturi. Prin astfel de acţiuni mulţi prieteni s-au întors la originile lor străvechi; aşa s-a adăugat cuptorului, de exemplu, o lopăţică maramureşeană sau o coşarcă, toate în folosinţă atunci cînd facem pîine.

 

– Cum vedeţi evoluţia situaţiei din România de la căderea comunismului pînă în prezent?

– Nu are rost să ne lamentăm despre ce am aşteptat şi nu s-a făcut, despre faptul că “nu ne lasă” (cine oare?). Bineînţeles fiecare a avut speranţe enorme, poate supradimensionate. Desigur lucrurile ar putea să avanseze mai rapid spre bine, greşelile făcute în Apus sau în societăţile de consum nu trebuie imitate, etc. Ofurile sunt cunoscute. Vara asta printre mulţi ”bătrîni” au venit la noi nu numai copiii prietenilor noştri, ci pînă şi nepoţiii lor. Unii prima dată călătorind singuri şi cvasi-independenţi, aşa că am stat nemijlocit de vorbă cu ei. La prima vedere par interesaţi doar de telefoanele lor, mai mult de un mediu virtual decît de un contact firesc, aproape pînă la o stare de autism. Dar aceste convorbiri mi-au arătat că ei sunt bine intenţionaţi, foarte bine crescuţi, au laturi excepţionale dacă ştii să le cauţi,dacă li se oferă modele, cu alte cuvinteputem să avem speranţe că se va găsi o cale nu numai raţională de a organiza viitorul. Un viitor european. Dar să ne întrebăm ce Europă vrem. Una doar de asigurare materialistă, de diversele egoisme, una din care se poate trage/mulge cît de mult posibil, de ”profit”, sau una solidară, cu responsabilităţi clare, împărţite. Să nu uităm cum a fost Europa concepută iniţial, în Acordul de la Roma, după al doilea război mondial: o uniune pe baza relaţiilor economice, comerciale şi industriale, dar în acelaşi timp ca un fel de scut de pace împotriva grandomaniei propriilor ei membri. Această Europă nu cade din cer, este nevoie de contribuţia fiecărui dintre noi.

Revista indexata EBSCO