Nov 17, 2016

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărţilor

Mircea Andrieşanu, Clipe de eternitate (Attimi d`eternita) poeme bilingve italiană/ română, editura Muşatinii, Suceava, 2016, 248 pag. Cuvînt înainte semnat de autor şi prefaţă semnată de dr. Gheorghe- Gabriel Cărăbuş. Volum apărut sub îngrijirea şi cu sîrguinţa lui Gheorghe – Gabriel Cărăbuş ce trăieşte în Suceava, poetul trăit la Montreal, în Canada. Coperta este semnată de Elena-Manuela Cărăbuş.

Născut în Bucovina şi trăitor pînă la jumătatea vieţii sale pe aceste meleaguri, poetul Mircea Andrieşanu, care apoi a plecat în Italia şi apoi în Canada, simte, prin creaţia sa o acută necesitate de a se exprima poetic despre ţinuturile natale, despre frumuseţile acestor zone mirifice. Despre Mircea Andrieşanu profesorul universitar canadian Edmond Robillard spune: Îl primesc cu respect şi onoare în patria universal a poeţilor adevăraţi: aceea a grandorii morale, a adevărului şi a frumuseţii, atunci cînd se referă la poemele din cartea Clipe de eternitate, publicată în anul 1980, în Canada . Despre poezia din această carte Gheorghe – Gabriel Cărăbuş spune: Cît priveşte conţinutul volumului, putem remarca faptul că poezia lui Mircea Andrieşanu este una plină de frumuseţe şi pasiune, cu umor, sarcasm, dar şi tragism, cu referiri la trecutul istoric şi spiritualitatea meleagurilor în care îşi are rădăcinile… Am evidenţiat anume această latură a poeziilor conţinute în această carte pentru a motiva şi apariţia ei, nu întîmplătoare la Suceava. Strădania lui Gheorghe Gabriel Cărăbuş de a-l readuce acasă, dar şi în faţa cititorului de poezie pe acest poet bucovinean, prin volumul despre care vorbim este mai mult decît onorantă şi notabilă, este un adevărat act de cultură pe care poezia îl merită. Imaginaţia de care dă dovadă poetul Mircea Andrieşanu este, parcă, un izvor nesecat. Cîteva dintre poemele inserate în această carte se intitulează, simplu, nici că se putea altfel: Patria (în aceste moment cînd majoritatea elitiştilor din România fug de cuvîntul Patrie, ca dracul de tămîie. Iată că un poet de la mare distanţă, crede şi scrie despre patrie fără să-i fie jenă.), Dulce Bucovină, Voroneţ, Suceviţa, Putna etc. poeme cuprinse în Extaze pentru Ţara de Dor, ţară pe care şi-o revendică şi căreia i se închină mereu, astfel: O ţară de lumini,/ cu clopote vuind din hronici/ la somn de voievozi/ legănat în mănăstri,/ cu soare sus pe obcini/ sorbindute-n priviri…/ Ceresc pămînt/ Bucovină sfîntă, / înveşmîntată-n aură de dor,/ iubirea ce ţi-o port”, versuri de o expresie firească, de o dragoste neţărmurită rostite dintr-o pornire sentimental fără de margini şi necondiţionat. Poezia de dragoste scrisă de Mircea Andrieşanu este una retorică, declarativă, dar şi declamativă, simplă, trăită intens: Ai venit în exilul meu/ cosînzeană cu aură de candoare/ să fii ambrozia durerii/ …/ în care va rătăci/ nemurirea ta… component special a poeziilor din această carte este dorul, care se referă, fie la tărîmul copilăriei, fie la persoana iubită, elemente care de foarte multe ori se confundă, dînd astfel o dimensiune specială universului liric în care se manifestă. Poetul scrie cu sentimental opririi la porţile veşniciei unde Petale sacre/ s-au răstignit pe pereţi/ …/ iar firele de iarbă/ se apleacă-n rugăciune pentru că sînt Aură de Bucovina/ unde s-a îndrăgostit/ lumina. Cerul, stelele, luna, curcubeul, răsăritul şi apusul soarelui,sînt tot atîtea teme eterne ce se regăsesc în poemele lui Mircea Andrieşanu, teme limpezi, tratate cu multă simpatie şi cu har poetic.

Volumul cuprinde cărţile: Extaze pentru Ţara de Dor, Tributul inimii şi Clipe de eternitate care se încheie cu o Litanie: Glorie… faimă…/ deşertăciune… nimicuri…/ Singur vreau să mor/ şi neştiut de nimeni,/ poate doar o stea,/ anonym ca dînsa/ în nemărginire./ Poemele ce-am scris,/ un dor în conştiinţă,/ o clipă de iubire/ în eternitate,/ poate de înţelepciune…/ Iartă-mi Doamne neputinţa,/ pentru Tine scriu/ ca o rugăciune./ Şi Ţie îţi mulţumesc,/ că mi-ai dat darul poeziei. Apariţia acestei Clipe de etertnitate cu siguranţă va face ca Mircea Andrieşanu să nu mai fie o stea anonimă. Gestul de a tipări acest volum este, aş spune, unul firesc, pentru a putea racorda un poet aproape uitat sau chiar necunoscut publicului cititor de astăzi şi de a-l readuce, aici în acasa sa, în Bucovina, aici unde cu adevărat se află casa lui, dar şi pentru a-l reda literaturii române.

 

Constanţa Apetroaie, Inanna, editura Timpul, 2009, 98 p. Prefaţă de Ioan Holban.

Poezia Constanţei Apetroaie se înscrie cu prisosinţă în poezia de dragoste, poezie cu un suport ritualic, fiind o adevărată călătorie prin şi peste timp, o călătorie spre locul sacru, spre inima reginei. Marea şi eternă temă, cîntată încă de la perechea edenică, este prezentă, de la un capăt la altul în această oraţie/ incantaţie/ poem orfic „Inanna” a Constanţei Apetroaie pentru că poeta şi-a propus, dar şi este dominată de acest mare mesaj, mesaj ce şi-l asumă, spre prezentarea, în mai multe ipostaze, spre a-l prezenta cititorului, într-un ritm aproape baladesc, popular, de cîntec de pierzanie şi de supunere: Numai eu cu dorul meu/ Cu brîu-I de Curcubeu/ Te-am legat de Dumnezeu/ Te-am legat de veşnicie/ Florile să ţi le ştie… Se ştie că această invocaţie se adresează zeiţei feminine care este îmbrăcată cu cerul şi încununată cu stelele, zeiţă a dragostei, a războiului şi a fertilităţii, zeiţa Inanna, din mitologia asiro-babiloniană, aşadar un fel de zeiţă a tuturor zeiţelor cunoscute pînă la apariţia ei, căreia i se supun, în primul rînd feciaorele. Poeta Constanţa Apetroaie aduce un imn acestei zeiţe din mitologia asiro-babiloniană, aflată la limita dintre păgînism şi creştinism. Fără a fi idolatrie această invocaţie, în imaginarul poetei, este un apel la magie şi ritual, pentru că aşa ca în Cîntarea Cîntărilor, ea spune: Mă pregătesc de nuntă…!/ Vai, vălul alb/ Nici cînd nu l-am purtat!/ Voi fi un nufăr alb. Starea de deplină emoţie, de asociere cu matura purificatoare, şi de contopire cu castitatea ei, în faţa necunoscutului, a lumii celei noi pe care urmează să o călătorească se poate se poate decoda cu uşurinţă din aceste versuri care un fel de dialoguri orale, de tip socratian, cu iubitul, cel Mai alb decît zăpada. Unda de castitate se presimte şi la fecior ca şi la fecioară atunci cînd se spune: Mă pregătesc de nuntă pentru că ea presimte că marea călătorie spre această nuntă este planificată din timpuri imemoriale, lăsînd să se înţeleagă faptul că: Din adînc de milenii/ Îmi pare că vii.// Că timpul făcut-a din noi/ Jucării. Semn că noi, în fond, nu sîntem decît nişte jucării în faţa destinului şi sîntem robii a ceea ce este din vremuri imemoriale predestinate să ducem în această viaţă, şi că nimic nu se poate construi în afara timpului sortit nouă. Pe tot parcursul acestui volum se simte lupta cu sinele, cu timpul, cu îndoiala, mai ales, dar şi că această luptă se săvîrşeşte la umbra unui crin alb, a castităţii desăvîrşite. Poezia Constanţei Apetroaie este o continuă călătorie, spune criticul literar Ioan Holban -, este Povestea de dragoste care e, în fond, povestea genezei a-tot-ce-există-(ne) fiind, ce se desfăşoară într-un teritoriu al albului intens. Această logodnă veşnică, de supunere şi castitate, pe care o cîntă şi o desăvîrşeşte Constanţa Apetroaie pare scrisă În Manuscrisele Pămîntului,/ În dreptul numelor noastre, pentru că Sîntem cerneala/ cu care Dumnezeu Semnează veşnicia…( superb această zicere poetică!!!). Poemele din această carte Inanna, publicată la editura ieşeană Timpul, par nişte adevărate lecţii de erotism candid, cuprins de castitate, poeme imnice, serafice, care se derulează în imaginar, ca o incantaţie la intrarea într-o peşteră, aşteptînd răspunsul şi împlinirea ce va fi să fie să dăltuiască acest destin intuit, dorit în fond de toţi oamenii, pentru că astfel lumea nu ar mai evolua.

 

Doru Ciucescu, Bătrînul şi Cuba, editura Rovimed Publishers, Bacău, 2014, 146.

Parafrazînd titlul unui roman celebru semnat de Ernest Hemingway, Doru Ciucescu publică la editura băcăuană, în 2014 un roman în care scenariul este Cuba, o ţară care simbolizează comunismul dus la paroxism. Cărţile publicate de Doru Ciucescu se situează la limita dintre ficţiune şi realitate, dintre fantezie şi o sumă de date exacte, construite după bine documentată şi cu o avalanşă de argumente. El şi-a propus să evidenţieze, într-un anume fel, creşterea şi descreşterea comunismului în cele mai fanatice zone, cu toate nuanţele şi asperităţile inerente din aceste ultime bastioane ale unui mod de manifestare socială. Această nouă carte a lui Doru Ciucescu, Bătrînul şi Cuba, vine să se alăture celorlalte în care vorbea despre lumea arabă (Maroc), despre lumea siberiană şi nu numai din fosta URSS, cărţi care au avut un foarte bun impact asupra cititorilor. În fond Doru Ciucescu face o radiografie…turistică, mai ales, asupra acestor lumi şi evidenţiază comportamentul uman în diferite ipostaze. Cartea Bătrînul şi Cuba se deschide, nici că se putea altcumva, cu o cuvîntare în stil el lider maximo şi dublată de o lozincă…inedită, cuvîntare rostită de nimeni altul decît de Fidel Castro în Piaţa Revoluţiei în faţa unui milion de participanţi. rostită în stilul impus cu mult înainte de Adolf Hitler, această ditirambă a lui Fidel Castro este întîmpinată de multiple sloganuri şi ovaţii dar, deşi destul de timid, totuşi puternic, şi de o înjurătură inedită, chiar stupefiantă pentru marea mulţime, rostită în spaniolă, franceză şi engleză, înjurătură care nu a putut trece neauzită. Nu o redau aici pentru a-i lăsa cititorului plăcerea să o descopere în carte şi să o aprecieze ca atare. Autorul crede că de fapt această înjurătură poate fi considerată dinamita de la temelia comunismului cubanez. Cum norocul este forte în viaţa fiecăruia dintre noi, nici pe Doru Ciucescu nu l-a ocolit, chiar cînd avea mai multă nevoie, scoţîndu-i în cale, chiar în a doua zi de sejur în Havana, un chilian, canadian dar şcolarizat în România la Constanţa, bun cunoscător al situaţiei din Cuba, fin analist politic, cu care va purta un amplu dialog pe diverse teme. Autorul împreună cu proaspătul său interlocutor cu care leagă şi o relaţie de prietenie, asistă la începuturile revoltelor, la început discrete şi timide, a cubanezilor, altfel fiinţe docile şi foarte uşor de manipulat. Cuba este văzută printr-o plimbare pe avenida Malecon, apoi, vizitînd Monumentul lui Maximo Gomez Baez şi Tunelul rutier din Havana, construite sub preşedinţiile de facto, respectiv, de jure ale lui Fulgensio Batista, apoi ne vorbeşte, în această călătorie istorico/ culturală despre Un revoluţionar împuşcat de gărzile lui Fulgensio Batista şi 41 de fugitivi înecaţi de gărzile lui Fidel Castro şi multe alte grozăvii ce se petrec într-o lume comunistă, totalitară, la discreţia unui singur personaj, fie el şi Fidel Castro. Scene cu un tanc sovietic S. U. 100, 1400 de opozanţi politici cubanezi, o bătălie politică în …Golful Porcilor ( aici denumirea este peiorativă). Cartea lui Doru Ciucescu, Bătrînul şi Cuba, surprinde scene din viaţa de zi cu zi a cubanezilor, tîrîţi într-o revoluţie de familie ala cum o numesc şi opozanţii, destul de puţini, ai lui Fidel Castro, prezentînd cititorului o lume ce pare parcă de dincolo de lumi, de dincolo de norma şi firesc, o lume fantastică şi abulică, lume care de multe ori este fascinantă, o lume care pare a traversa timpul pe o bombă cu fitilul deja aprins. Extrem de documentat, Doru Ciucescu te ajută ca prin această carte să-ţi limpezeşti părerile despre această lume numită Cuba şi mai ales despre modul de existenţă al cubanezilor, despre bucuriile şi mai ales despre dramele lor. De la Mîncătoarele de ruj de buze din Casablanca pînă la Bătrînul şi Cuba, Doru Ciucescu compune un atlas istorico-economic şi turistic cu de toate pentru toţi, menit să-ţi limpezească ideile despre aceste lumi.

 

Emil Ianuş, Carantina cu sonete, editura Ion Prelipcean, Horodnicul de jos, 2015, 78 p. Prefaţă semnată de Ion Prelipcean.

Descălecînd în lumea poeziei grave, tensionate, cu accente de dens lirism, din lumea umoriştilor, consacrat fiind, mai ales, prin epigramă, Emil Ianuş pare că s-a îmbolnăvit de lirismul autentic, scriind carantina cu sonete. Această îmbolnăvire a sa, această contaminare se poate observa şi din imaginea sugestivă de pe prima copertă, imagine care surprinde faţada Spitalului de urgenţe din Suceava, loc unde se pare că Emil Ianuş încearcă să se trateze de… liricoidă. Dar gradul de contaminare fiind atît de avansat la el, a reuşit să adune sonetele sale într-o carte purtînd titlul chiar Carantina cu sonete. Într-un anume fel cam toţi cei contaminaţi de acest virus al creaţiei literare, dar nu numai, devin nişte bolnavi incurabili numai buni de trimis într-o carantină pe viaţă. Am constatat la sigur, că-n zilele în care/ îmi cere sănătatea regim alimentar,/ Nu simt că viaţa-i tristă, nici traiul că-i precar,/ Ci doar că-s un cadavru ce umblă pe picioare.// pastila mea amară-i şi sufletu-i amar,/ Mi-i ceaiul fără zahăr şi pîinea fără sare,/ Înghit cu noduri supa şi parcă mi se pare/ Că nu se mai sfîrşeşte cartoful popular…// Aştept să-mi zică popa o ultimă cîntare/ Pe drumul care duce în deal la ţintirim/ Apoi să prăznuiască amicii mei grătare// Şi să se aghezmuiască cu ţuică şi cu vin./ Dar pîn-atunci, eu popii îi cer o dezlegare:/ Ca începînd de astăzi să nu mai ţin regim. Am citat întreg acest sonet din cartea lui Emil Ianuş pentru a evidenţia laconismul metaforic dar şi o anume lejeritate în versificare, semn că practicînd, cu mult succes epigrama ştie să rotunjească versurile şi să transmită, cu umor starea sa. Sonetele lui Emil Ianuş nu sînt doar poezii de dragul poeziei ci propun cititorului suficiente probleme aşa cum se întîmplă în: Sonetul limbilor străine, sonet în care se războieşte cu abundenţa de explicaţii în limbilor străine pe prospectele medicamentelor, în care spune: Atunci cu siguranţă şi viaţa ta se schimbă/ Că tot citind reţete înveţi şi limbi străine/ Şi-nveţi pînă la urmă şi-a clopotului limbă…cu o uşoară notă fatalistă, în Sonetul bolnavului închipuit el spune: În viaţă nu prea face fiecare/ Exact aşa precum doreşte el/ Chiar dacă urmăreşte nobil ţel/ Adesea pînă să-l atingă moare// …/ dar sînt un suferind de Ottonel/ Ce m-a-nghipsat la ambele picioare/ Şi-s internat… în cramă singurel! Trebuie să recunoaştem faptul că mesajul ludic se simte şi se poate detecta în aproape toate sonetele din această carte, făcînd din autorul lor un sonetist de luat în seamă, un sonetist care se simte bine în această carantină în care stă singurel, mergînd într-un anume fel pe urmele lui Păstorel, cel atît de spumos şi de exploziv. Drept recompensă Emil Ianuş scrie un Sonet spitalului sucevean, spital de la care a împrumutat sigla acestei coperte.

 

 

Elena Cărăuşan, Oră de alchimie, editura Maria Montessori de la Casa Corpului Didactic, Baia Mare, 2012, 108 p. prefaţă semnată de Nicolae Iuga şi postfaţă semnată de Nicolae Scheianu.

Cu poezia Elenei Cărăuşan cititorul de poezie, mai ales cel din nordul ţării, a început să se familiarizeze pentru că poezia ei începe să fie tot mai cunoscută. Tristeţea amestecată cu revolta este, se pare, punctul forte al poeziei ei, pentru că problema majoră în jurul căreia gravitează universul liric, şi din această carte, este preocuparea pentru trecerea timpului, acum condensat într-o oră de alchimie. Ea încearcă să facă asemenea magicienilor, ca în acel glob de cristal să adune secundele şi să le conserve, obţinînd ceea ce nu se poate obţine, tinereţe fără bătrîneţe. Cartea oră de alchimie, publicată în anul 2014 a apărut în condiţii grafice deosebite, semn că se pot realiza cărţi frumoase şi îngrijite în multe locuri din ţară, cărţi care pot rivaliza oricînd cu cele editate la marile edituri. Ei, poetei, O linişte caldă îi mîngîie singurătatea chiar atunci cînd Cireşii înfloriţi deschid poeţi de amintiri. În această singurătate a ei un pui de rîndunică/ se tot zbate să-şi ia zborul, iar profesorul de…alchimie se tot întreabă, desigur retoric: Cîţi atomi are cristalul?/ De ce e atît de des metalul?/ căci este împovărat de ani şi de lecţiile sale de alchimie, lecţii în care crede că se va putea regăsi. Avalanşa de întrebări se transformă în Arpegii de ani care se înşiră pe geam jucăuşe/ şi refren cu iubiri bolnave de patimă. Acest prim poem din cartea Oră de iubire, poem care dă şi titlul volumului, este un adevărat reqviem din Frînturi de silabe rotunjite de buze amorţite pentru că E grea haina plecării pe tărîmul de dincolo. Poemele doamnei Elena Cărăuşan par un fel de lecţii de resuscitare a timpului mereu trecător: Am văzut la copii bucuria,/ priviri curate, rîs zglobiu,/ alungă secundele de frunţi încruntate,/ glas subţire şi vorbă de mamă,/ putere de acelaşi sînge/ îmi mîngîie anii şi nostalgia, şi chiar aşa sînt pentru că mereu este un alt început;/ chiar dacă în zare prinde contur asfinţitul. Roata vieţii prinde în sine, cu alţi dinţi desigur, alte şi alte fiinţe, alte şi alte imagini, prin care noi trăitorii luăm dimensiunea eternităţii învăţînd din călătoria cea mare, aşa cum o numeşte poeta, şansa de a ne bucura de ceea ce sîntem şi de ceea ce trăim.

 

 

Corina Petrescu, Trei lacrimi, Povara amintirilor ce vor veni, editura Citadela, Satu Mare, 2013, 128 p. Prefaţă semnată de Lucian Gruia .

Corina Petrescu a depăşit demult faza de debutant în poezie, şi asta se poate detecta prin siguranţa cu care se exprimă în vers. Ea a publicat mai multe cărţi, remarcate de altfel de nume notorii din critica literară de la noi, cum ar fi: Ovidiu Suciu, Ioan Nistor, Octavian Curpaş, Robert Laszlo, Niculina Oprea, Violeta Craiu, Constantin Stancu, Lucian Gruia şi alţii. Majoritatea comentatorilor cărţilor Corinei Petrescu, au remarcat, în mod special, imaginarul poetic, ermetismul poemelor sale şi un anume sentiment de nelinişte, chiar de anxietate care emană din versurile sale. Şi această nouă carte a Corinei Petrescu, Trei lacrimi. Povara amintirilor ce vor veni, un titlu uşor în răspăr, afişînd un oarecare sentiment de frondă, nu se îndepărtează prea mult de modul ei de a se exprima poetic. Continuînd firul comun cu dramatismul afirmaţiilor poetice, pentru că aşa cum spune poeta Poezia e dor după ziua de ieri şi spaimă faţă de ziua de mîine, de unde şi cel de-al doilea titlu al cărţii de faţă Povara amintirilor ce vor veni, titlu care ne trimite volens-nolens la cartea lui Erich von Deniken, Amintiri despre viitor. În această carte Corina Petrescu tratează, cu multe argumente, o anume stare de tristeţe, dar şi de singurătate, tristeţe provocată de… povara amintirilor ce vor veni. Dar amintirile ei se derulează şi, aşa cum pare firesc, şi în trecut, rememorînd părinţii care sînt plecaţi, în fond rememorîndu-şi propria copilărie Ne este dor, părinte preaiubite,/ Că ne-ai lăsat mai singuri pe pămînt,/ O lumînare îţi aprindem seara/ Şi-ţi punem flori şi lacrimi pe mormînt, încercînd să ofere şi o sumă de sfaturi despre viaţă copiilor săi, dar şi copiilor în general. „Viaţa reprezintă o colivie din care nu putem pleca decît prin extincţie: Ezit în faţa uşii acestei colivii,/ Să intru, să nu intru, să pot s-aleg, să nu-mi/ Transform în scrum aripile firave, spune în prefaţa la această carte Lucian Gruia încercînd să dea un sens temerii poetei de a nu-şi transforma aripile firave în scrum. Povara amintirilor ce vor veni nu se îndepărtează nu se îndepărtează al lei, de modul de abordare poetică, mai ales atunci cînd scrie în vers liber, fără constrîngerile inerente ale versului clasic. Această carte ar putea fi un adevărat recurs la memoria viitoare cînd spune: Buzele se pregătesc să spună un cuvînt/ Dar sunetul nu se aude…/ Nu se mai/ Aude…/ E prins/ Dureros/ În gard/ De/ sîrmă/ Ghimpată. Poeta e pregătită pentru aruncarea lestului din viaţă (Încerci să arunci din pantofi,/ Să primeneşti rafturile dulapurilor/ De haine vechi) dar şi Amintirile, Apele învolburate pentru o călătorie cît mai lejeră cînd auzi-vom/ Din ceruri, vocea ta. Întoarsă pe pămînt din această călătorie mai lejeră constată că Prezentatoarele se întrec în dramatizarea meteo de parcă/ E ultima noastră zi pe pămînt. Trei lacrimi oferă Corina Petrescu pentru povara amintirilor ce vor veni care sînt rodul unei existenţe dramatice dar şi dramatizate, existenţă ce o determină să facă apel la un adevărat şamanism poetic spunînd: Deschid calendarul: este astăzi, este mîine,/ Poate este chiar ieri./ Nimic nu se potriveşte., nimic nu seamănă cu nimic./ Ochii mei privesc, dar buzele mele/ Nu rostesc nici un cuvînt. Poezia Corinei Petrescu este un semn pe drumul acesta dus-întors între cer şi pămînt, un semn delicat şi curajos pentru că abordează tainele poeziei şi ale lumii din perspectiva viziunii poeziei feminine spune Constantin Stancu într-un articol din Revista Citadela. Sînt multe semnale de poezie autentică în această carte a Corinei Petrescu.

 

Revista indexata EBSCO