Nov 17, 2016

Posted by in Panoramic editorial

Zoltan TERNER – Un remarcabil diarist: Mircea Radu Iacoban

Recenta carte a dramaturgului  şi publicistului ieşean Mircea Radu Iacoban, Trăim o singură dată – Jurnal 2004-2014 (Editura Junimea, Iaşi 2015), recent lansată la Institutul Cultural Român din Tel Aviv, este un op diaristic masiv (668 pag.) de o bogăţie cum rar mi s-a întîmplat să întîlnesc. Înmănunchează parcă toate speciile de jurnal: jurnal de scriitor, jurnal de lectură, însemnări de drumeţie, jurnal intim, eseistic, publicistic, liric, anecdotic, ş.a. Citindu-l, nu-ţi vine să sari peste nici un rînd. Nu concepi să recurgi la lectura în diagonală.  După nici zece pagini citite îţi dai seama că e păcat să pierzi pînă şi o virgulă. Oriunde se poate ascunde o idee interesantă, o aluzie, un zîmbet şăgalnic  semnificativ, o încruntare grăitoare, o întrebare provocatoare, o poantă, o vorbă de duh sau un drăcuşor polemic. În afară de faptul că e doldora de conţinut substanţial, acest jurnal  e mereu acroşant şi provocator, pe alocuri mişcător sau savuros.  Citindu-l, în loc să-mi fie groază văzînd cît mai e pînă la ultima filă, eram bucuros că mai am multe ceasuri de delectare şi de trezie solicitantă a gîndului.

Vivacitatea intelectuală a diaristului se întrece cu cea temperamentală sau stilistică.

Trăim o singură dată e jurnal de prozator, de poet, de publicist.  În funcţie de rol şi de mască, M.R.I îşi schimbă stilul, tonul, limbajul. Toate pălăriile de diarist îi vin de minune. În însemnările sale (cvasi)zilnice, M.R.I. trece elegant şi nonşalant de la tonul de indignare sau consternare  la cel glumeţ, melancolic, ludic . Şi totuşi, parcă, stilistic, Mircea Radu Iacoban e mai cu seamă dramaturg şi în acest jurnal. Are replica mereu la îndemînă. Pentru orice întîmplare notată, pentru orice gest observat la un om are o replică cu semn de întrebare sau de exclamare/mirare. Nici o ştire, noutate sau informaţie nu rămîne în stare neutră, strict informaţională.  Rar ceva la care să nu aibă  altceva de zis, de cîrtit, adică de pus la îndoială, relativizat, chiar ridiculizat. Adaosurile sale par să aducă replici cam în stilul lui  Cum aşa? Stai să vezi! Mira-m-aş! Şi ce-i cu asta? Ce ziceţi de asta? Păi, nici chiar aşa!

Cu greu poţi găsi însemnare la care inteligenţa artistică să nu-i fie trează, iar talentul scrisului frumos să nu-i funcţioneze cu toate motoarele creative pornite.

M.R.I. este în acest jurnal scriitor, eseist, istoric, publicist,  uneori liric, alteori dramatic. Toate nuanţele polemicii sau ale satirei le poţi găsi în însemnările sale. Trece de la remarca şăgalnică la reducerea la absurd, la ironia subţire, la aluzia fină la sarcasm sau zeflemea.

Găsim în paginile acestui jurnal şi proză, şi dramă, şi poezie.  Iată o notaţie cu hiperbole folosite într-un mod măiestru amintind de Calistrat Hogaş:

„După două ceasuri de tropăit, în care ne-au agăţat rugii de mure, ne-a  pleznit un divizion de urzici şi ne-au zgîriat toate ghearele salcîmilor din univers, descoperim o baltă: e ascunsă şi cenuşie şi misterioasă, ca inelul lui Saturn”.

Iată-l pe M.R.I. în plină lirică de pastel:  „Hai la ghebe! Pălărioarele galben-cafenii au năpădit poienile şi românul îşi aminteşte că-i frate cu codrul. La ceas de toamnă deplină, pădurea nu-i nici galbenă, nici verde: stratul ruginiu foşneşte de-acum sub paşi, pe crengi au rămas frunze încăpăţînate, ce-şi tremură ultimele zile pe ram. Ici-colo, cîte o margaretă mult întîrziată, aşază o pată albă ce rimează cu făptura la fel de albă şi de gingaşă a mestecenilor rătăciţi printre goruni”.

Jurnalul  pe care ni-l oferă M.R.I. alcătuieşte, în ansamblu,  un vast spectacol al trăirii zilnice, al gîndurilor notate la cald şi  la lumina unei creativităţi aproape mereu în ebuliţie.

De la relatarea dificultăţilor  de a porni un aparat casnic, printr-o bubuitoare fantezie asociativă, diaristul ajunge la idei din filozofia orientală. De fapt, orice fapt cotidian poate declanşa prin asociaţie a rememorării, o adevărată frenezie care să ducă la un lanţ de amintiri. Însemnările faptelor zilnice şi memorialistice alternează şi cu  fragmente eseistice, întinse uneori pe pagini întregi, pasaje lirice , scene surprinse  pe stradă sau aflate de la alţii, atingătoare la el personal sau la fiinţa umană în general. Fragmente…Fragmente avînd farmecul neprevăzutului adus de amalgamul dictat de hazard. Unitatea în acest caleidoscopic codru fragmentarist o dau tonalitatea personală, temperamentul, viziunea proprie asupra lumii şi a oamenilor. Abia după ce am ajuns pe la  jumătatea acestui maraton fragmentarist am putut să întrevăd  autoportretul diaristului întreţesut în uriaşa multitudine a fragmentelor. Ca trăsătură cardinală a portretului pe care şi-l face M.R.I. în jurnalul său, pare a fi marea energie vitală şi creativă, nepotolita sa poftă de a trăi, de a se exprima. Poate mai puţin de a comunica oral. Toate astea pe un fond de echilibru bazal de o rară limpezime interioară, lipsit de complexe şi crize. Abia intuind toate acestea în urma lecturii jurnalului cred că am înţeles ce vrea să spună titlul volumului: Trăim o singură dată. E jurnalul unui om care parcă se teme să nu piardă cumva-ceva din ceea ce îi oferă viaţa spre trăire, sau lumea, spre cunoaştere,  să nu-i scape nimic din ceea ce se poate vedea, simţi, trăi, înţelege şi îmbrăţişa întru dragoste: natura, oamenii, cuvintele, florile, culorile, formele, peisajele, ideile, oraşul său, Iaşi, limba sa, română. Tot din acest jurnal realizezi că autorul face parte din acea specie rară de oameni care trăiesc plenar, care nu cunosc vidul existenţial, plictisul. M.R.I. este, o ştim, scriitor prolific, dar mai este şi şahist pasionat, publicist mereu conectat cu lumea, pescar, amator de drumeţie, un devorator al cărţilor de toate felurile, de la proză şi poezie la istorie, lingvistică, cosmologie, filozofie, ş.a.. Muzica este o parte importantă din viaţa sa. Îi acordă cel puţin un ceas aproape zilnic. Într-una din zile notează: „Şah de dimineaţa pînă seara”, iar dedesubt scrie: „Muzică: Bach”. Sînt apoi zile cînd comentează jucăuş cum au fost ceasurile la cules de ciuperci sau la pescuit. Fiecare din acestea luîndu-i cam o jumătate de zi, te întrebi cînd are timp să mai şi scrie?  Mărturiseşte în jurnal că dă gata în medie un articol de gazetă pe zi. Mai este (sau a fost) şi director de teatru, şef de editură, redactor-şef la „Cronica”… Cînd toate astea ? La împlinirea a 70 de ani îşi face în Jurnal un fel de bilanţ, o privire retro. Iată ce scrie: „Împlinesc – de necrezut! – 70 de ani. Nu ştiu cum de s-a putut întîmpla aşa ceva – probabil n-am fost destul de atent. De vină o fi şi faptul că prea m-am grăbit în toate; am fost cel mai tînăr director de editură, cel mai tînăr director de teatru naţional… Am năşit în viaţa mea destule: reviste, edituri, teatre, case ale scriitorilor, colecţii, muzee, gazete, serii de emisiuni”. 

Jurnalul conţine şi nostimade pline de cromatică comică. Iată: „Poveşti din teatru, dacă nu le notez aici, se uită şi-i păcat… De pildă: În Dănilă Prepeleac juca Miţi, capră cumpărată de teatru cu acte în regulă de la un Gostat în lichidare. Prima grijă a patrupedei, îndată ce intra în scenă, era să presare pretutindeni, cu generozitate, căcăreze mărunte şi măslinii (probabil de emoţie). În rest, se achitase onorabil de  sarcinile artistice, nu-şi dădea aere de vedetă, nu pretindea spor de periclitate, nici tichete de masă…”.  O asemenea pagină nu putea fi scrisă decît de un comediograf.

E un jurnal polemic acesta? Rareori atacă persoane şi atunci o face fără venin şi numai pentru a se apăra… Denunţă mai cu seamă timpurile, moravurile, nedreptăţile si minciuna. M.R.I. este în fondul său un moralist şi un critic al rînduielilor de azi.

Relativ puţine sînt notaţiile marcînd norii cenuşii ai vîrstei. Nu are timp sau obiceiul de a se privi în oglindă. Totuşi, iată, în ziua de 1 mai 2007 notează în jurnal: „Mă uit în oglindă: colţurile gurii au luat-o în jos, conturul obrajilor de asemenea. Încep să am un facies de bătrîn. Era şi timpul”.  Avea 67 de ani. În altă zi notează: „Ciudat, cînd sînt la masa de scris, un cuvinţel oarecare, cît se poate de banal, nu-mi vine în minte şi pace! Îl caut minute în şir. Ce-o fi asta?”

Om cu vocaţia prieteniei, a colegialităţii şi a camaraderiei, M.R.I. constată cu o nemărturisită strîngere de inimă că în jurul său golul creşte. În 23 septembrie 2006 notează: „Din nou la Suceava… întîlnirea cu foştii colegi la 50 ani de la absolvire. 32 prezenţi, 36 morţi. Nici un fost profesor în viaţă”.  Iată o însemnare din 30 martie 2008: „A  murit şi Sabin Bălaşa. Al doilea prieten într-o săptămînă, după Pruteanu”.  Apoi, astfel de notaţii apar şi mai des.

Deşi se fereşte de dulcegării sentimentale, M.R.I. este în fond un emotiv. Într-o însemnare din 2006 citim în finalul unei scene duioase cu o fetiţă: „Cît sînt de hîrşit şi îmbătrînit în rele, mărturisesc că aproape mi-au dat lacrimile”.

Există numeroase jurnale, chiar ale unor scriitori, care sub raportul expresiei, al stilului, adică al valorii estetice, sînt nule sau aproape nule. Jurnalul lui M.R.I. nu face parte din ele. Dimpotrivă. Poate că se numără printre cele mai importante opere semnate de Mircea Radu Iacoban.  

 

(din „Jurnalul săptămînii” nr. 455, Tel Aviv)

 

Revista indexata EBSCO