Nov 17, 2016

Posted by in Panoramic editorial

A.D. RACHIERU – Ilie Turculeţ şi poezia geologiei

A apărut recent, sub îngrijirea lui Paul Ţibuleac, o a doua ediţie („revăzută şi adăugită”) a florilegiului închinat unui mare profesor ieşean, împlinind „a opta oară zece ani”,  cum ne previne însuşi coordonatorul. Volumul în discuţie, ivit la o misterioasă editură (neprecizată), adună, sub un titlu poematic Ilie Turculeţ sau geosimfonia Rarăului opus 80, contribuţiile unor foşti studenţi şi doctoranzi, afectuoase, desigur, cinstind o viaţă închinată geologiei. Exigentul profesor bucovinean, om aspru „în mintea mai tuturora”, a lăsat amintiri durabile, într-o vreme în care, zice Dan Grinea, „pentru învăţătură şi educaţie erau timpuri bune”. Se făcea şcoală serioasă. Şi abia dacă treceai de TIR (adică faimoasa triadă: Turculeţ, Ionesi, Radu Dimitrescu) erai geolog!

Am invocat acest proaspăt titlu fiindcă o fericită întîmplare a mijlocit o reîntîlnire demult dorită. L-am revăzut, după decenii, pe marele profesor ieşean Ilie Turculeţ, acum pensionar, ivit pe lume în Soloneţ-Todireşti (la 28 februarie 1936, într-o familie cu nouă copii!). Am primit, din parte-i, atunci (făcînd noi schimb de „trofeee” editoriale), un alt volum. Era vorba despre o carte cu „oarece ecou” (zicea, cu ştiuta-i modestie, autorul), intitulată Geologi şi destine (Editura Junimea, 2007), opus în care universitarul ieşean reconstituia afectuos portretele unor mari geologi (precum Gr. Cobălcescu, Ion Simionescu, Th. Văscăuţanu şi atîţia alţii), personalităţi de seamă ale şcolii ieşene, bizuindu-se în acest efort documentaristic pe mărturisirile contemporanilor, corectînd – tacit – „răstălmăcirile” urmaşilor. Personalităţi care, prin muncă tenace şi pasiune neistovită, au adus fală cetăţii universitare. Acel prim capitol (Geologi ieşeni) era completat de un altul, adevărat album sentimental (Cum i-am cunoscut), evocînd, iarăşi, nume prestigioase, savanţi de notorietate, paleontologi din ţară şi din străinătate cu care autorul a întreţinut un fructuos schimb de păreri şi lucrări. Din nou lista e bogată: de la Ion Băncilă (a cărui carte despre Geologia Carpaţilor Orientali, achiziţionată în 1958, din primul salariu de profesor la Straja, i-a astîmpărat, pe moment, „foamea de documentare” şi, bănuim, i-a provocat interesul pentru cercetarea depozitelor mezozoice în zona Rarăului) pînă la Dan Patrulius, Th. Joja, Marcian Bleahu ş.a.

Cînd vorbeşte despre Geologia la Iaşi, Ilie Turculeţ, adevărată arhivă vie, etapizînd minuţios şi judicios devenirea a ceea ce numeşte, îndreptăţit, nucleul geologiei româneşti, vădeşte – deopotrivă – cărturărie înaltă şi suflet vibratil. A se vedea, de pildă, paginile închinate pionieratului lui Gr. Cobălcescu în geologia petrolului („zăcere a petroleului”), lista cadrelor didactice trecute pe la catedra de geologie-paleontologie (1863-2007), dar şi observaţiile acid-riguroase iscate de apariţia unui Dicţionar de stratigrafie (1998). Fost profesor-consultant şi custode la Muzeul Colecţiilor Paleontologice (păstorind un imens material fosil), Ilie Turculeţ şi-a început cariera universitară în 1961, slujind vreme de peste patru decenii prestigioasa Universitate ieşeană. Credea, iluzionîndu-se, că zidurile Universităţii protejează un spaţiu de moralitate neîntinată. I-a fost dat să treacă, inevitabil, prin numeroase încercări, înfrîngînd adversităţi. Teza de doctorat (1968), prima în Geologie după al doilea război mondial la Universitatea ieşeană, i-a cantonat interesul pentru „chiuveta” Rarău-Breaza, cu depozitele jurasice şi cretacice, avîndu-l drept conducător pe profesorul Neculai Macarovici, pildă de verticalitate şi glacialitate, avertizîndu-l, repetat, părinteşte, asupra lecţiilor dure pe care i le va oferi viaţa. Şi asupra loviturilor pe care cei cu adevărat merituoşi urmează a le încasa. Ce alt exemplu să mai dăm (a se consulta voluminosul Memoriu de activitate, întregind cartea în discuţie, încercînd „recuperarea trecutului”) decît a semnala faptul că Ilie Turculeţ, în pofida excepţionalelor sale contribuţii ştiinţifice şi a meritelor didactice, a fost ţinut şef de lucrări 22 de ani! E drept, n-a făcut „eforturi extraprofesionale” pentru a urca. A venit, însă, acel miraculos decembrie ’89 şi „eternul” şef de lucrări a fost, în fine, „uns” profesor, prin Ordinul nr. 56/18 mai 1990. Sau odiseea unui solid articol încredinţat revistei Ocrotirea naturii (vezi Calcarele de Hallstatt de pe Pîrîul Cailor), amînat, refuzat pe „suportul” unui referat făcut „cu rea voinţă” (cum va notifica M. Bleahu) şi, finalmente, tipărit. Aşadar, numeroase controverse şi dezamăgiri, însoţind – inevitabil, spuneam – cariera unui remarcabil Profesor, nominalizat pentru primirea în Academia Română (1999), devenit Cetăţean de onoare al comunei Pîrteştii de Jos şi Profesor emeritus, în septembrie 2007, ca urmare a hotărîrii Senatului Universităţii „Al. I. Cuza”. De ce oare, ne întrebăm, nu este şi cetăţean de onoare al comunei Todireşti?

Reamintim că Ilie Turculeţ a văzut lumina zilei în Soloneţ, că de-a lungul impresionantului său traseu profesional a izvodit numeroase cărţi, comunicări, articole (peste 180), că a publicat foiletoane ştiinţifice chiar în cotidianul sucevean Zori noi şi are, bineînţeles, o bogată „corespondenţă geologică” (vezi Aflorimente epistolare, 2007). În fine, în propria-i tehnoredactare, a mai dat la iveală o preţioasă Bibliografie a rezervaţiilor geologice din Bucovina, urmînd iniţiativa profesorului Tr. Ştefureac şi înlesnind, astfel, truda celor care vor veni, animaţi de aceleaşi ardente pasiuni. Să mai amintim şi o broşură Soloneţ – condiţii naturale (publicată abia în 2008, concepută în 1987), ca urmare a solicitării directorului de şcoală şi gîndită ca posibil capitol (utilizat parţial) într-o monografie dedicată satului. Sat pe care fiul lui îl iubeşte necondiţionat şi îi poartă în lume numele cu fală, vorbind – poematic – despre cerul boltit de-asupra copilăriei. Sau despre leagănul nostru, Terra

Fiindcă, trebuie să spunem apăsat, noianul de articole „seci şi reci”, risipite în varii publicaţii, interesînd, desigur, un cerc restrîns de iniţiaţi, nu poate ascunde un adevăr. Ilie Turculeţ îşi dezvăluie, parcimonios şi tardiv, suflul liric, trăirile poematice. Colegii de liceu ar putea depune, probabil, mărturie: „certat”, de pildă, de admirabilul profesor de română I. Ştefănescu că „a dezertat” la Geologie (în loc de a urma Filologia)! Şi, în fine, proba decisivă: textele „de sertar”, adunînd „gînduri de pensionar”, frisonate de nostalgia trecerii. Scara prefixelor (2006) ar fi, iată, încă o dovadă concludentă; da, lumea „se restrînge”, viitorul se cuibăreşte în trecut – zice poetul Turculeţ – viaţa, dacă nu poate fi lungită, măcar să fie lărgită… Nimeni n-ar fi bănuit că profesorul Turculeţ, aparent taciturn, vădind o sensibilitate „de nişă”, proiectată pe fundalul timpului geologic, neguros, curgînd impasibil, are vreo legătură cu poezia, scrie fostul student Viorel Ionesi, acum conferenţiar la Departamentul de Geologie al Universităţii ieşene. Acceptînd, însă, că acele cursuri (riguroase) şi temutele examene sau colocviile cu „zmeul” aveau o poezie a lor, „în metru paleontologic”, fireşte! Iată că, echipată cu un Pseudoslovar parageologic (cu definiţii poetice, evident), placheta Zădărnicii captive (2012), devenind „captivantă”, cum constată acelaşi Viorel Ionesi, deconspirînd „nostalgii”, culege Ecouri de demult, recuperînd „versuri de tinereţe”. Sau recentul Breviar parageologic (Editura Stef, 2016), în care proaspătul octogenar aşterne pe hîrtie „aduceri-aminte din cele trăite pe ogorul geologiei”, plus cîteva stihuri, cum ne previne într-o Predoslovie, deşertînd „desaga amintirilor”. Sînt fapte care fac parte din viaţă, jalonîndu-i existenţa, fie că ne descrie momentele de cumpănă, întîmplările cu risc major („prin tihărăile Rarăului”), realităţile terenului în cercetarea geologică (fără însoţitor) sau scîrba provocată de unele „feţe aşa-zis academice”. Se adaugă cîteva Note moralizatoare, dezvăluind bătăliile purtate pînă ce „Klippa triasică” a fost declarată monument al naturii, apetitul polemic, răspunzînd unor referenţi cîrcotaşi, rău-voitori, analizînd apoi prob, meticulos, apariţia unui Dicţionar-blam, dar şi soarta limbii ori a „Codului Hedberg”. Pseudoslovar-ul completează fericit volumul, propunînd, din unghi parageologic, „definiţii” de reţinut. Iată, decupăm un exemplu doar: cutremurul ar fi „strănutul Pămîntului”. Urcînd Scara prefixelor, Profesorul, plecat în largul lumii pentru a-şi face un rost, cercetează Paşii omului „prin eoni de geologii”. Iar viaţa unui mare cărturar soloncean, împătimit în tot ce a întreprins, lărgită astfel, poartă obsesia rîvnei şi a temeiniciei.

 

 

ADRIAN DINU RACHIERU

Revista indexata EBSCO