Nov 17, 2016

Posted by in Panoramic editorial

HOLBAN – Coroana de spini a regelui singurătăţii

Cu volumul Sărutul leprosului (Editura Vinea, 2016), poezia revine în viaţa lui Vasile Burlui, cum se vede, la intervale anume, ca o cometă şi îi cere să ia totul de la început, cu reinventarea lumii şi reîntîlnirea cu sine, pe calea sa regală, pe care fiinţa se întoarce în încă-ne-fiinţare, în timpul dintre galaxii, pe unde circulă pribeag, în „timpul infinit”, cînd atomii de carne se rotesc în jurul celorlalţi, făcînd să apară năluca, fantasma, (pe)trecerea spre dincolo, spre lumea care se adaugă celeilalte, părăsită, în dezamăgire, de sacerdoţi, de exemplu, într-unul dintre poemele admirabile ale volumului: „Ne pleacă sacerdoţii rînd pe rînd,/ Tăcuţii paznici ai sigiliului de taină./ N-o să-i vedem la faţă prea curînd/ Înfăşuraţi în mantia de stele ca-ntr-o haină./ Cu degetul pe buze au jurat tăcere/ Şi s-au pierdut în ceaţa dinspre norduri,/ Noi aşteptăm în van o nouă înviere,/ În strigătele disperate de pe poduri./ Mai răscolim prin colburi şi prin rafturi/ Cătînd la urma paşilor din pagini -/ Poemele de aur acoperite-n prafuri/ Răsună sec prin templele-n paragini./ Ne ocrotesc din slovă şi ne-ntreabă,/

Îndemnuri nerostite ne susură-n ureche,/ Noi mai gră­biţi, mereu, ei fără grabă -/ Sacerdoţii muţi, cei fără de pereche!” (Sacerdoţi); dincolo de omagiul din dedicaţie (mereu adăugată, de la Laurenţiu Mircea Popescu, poate, din vremea redactării poemului, cu Solomon Marcus şi Valeriu Cotea, pînă la tipărirea textului), poemul se deschide spre netimpul fiinţei pulverizate, care caută (re)naşterea chiar şi atunci cînd se petrec marile dezamăgiri: înapoi, în pîntecele încă-ne-fiinţării, în visul de a nu se fi născut, în spaţiul-celulă al „fantasmelor ireale” ce „se mîntuiau prin smîrcuri”; în realul din imaginarul de altădată: „Trăim prin visul celor care-au fost,/ Înnobilat cu-amară suferinţă,/ Spălat adesea-n lacrimi fără rost/ Şi cenzurat prin neant spre nefiinţă./ Dacă visul lor mirific nu ar fi visat,/ Am rătăci prin constelaţii la-ntîmplare,/ Debusolaţi, cerşind la margine de sat,/ Însinguraţi, fărîma de speranţă, fiecare./ În visul prea curat ce înşine visăm,/ Sunt alţii care-şi caută alinarea./ Într-un vîrtej demonic ca posedaţi glisăm,/ În vise şi speranţe aflîndu-ne surparea./ Prin clipa ce ne ninge în inimi şi la tîmple,/ Ne minte-n van maşina monstruoasă,/ Sperînd mereu ceva c-o să se-ntîmple/ Şi-o să ne regăsim din nou cu toţi acasă” (Visul din vis).

Cu Sărutul leprosului, lirica lui Vasile Burlui părăseşte sudul solar şi caută spaţiul de identificare în semne al nordului hiperboreean, atent la glasurile „dinspre norduri”, unde se scaldă „neliniştile pe întinderi ireale”, cum scrie în Chemări hibernale, cu templele şi grădina în paragină, naufragiindu-şi arca ori „velierul” în laguna unui iluzoriu refugiu, la o răscruce unde pîndese forţele malefice, ciudatele năluci, acelea care scriu pagina goală şi sparg oglinda, retezînd fiinţa pentru a-i arăta chipul încă-ne-fiinţării: „Ciudatele năluci ce-mi populează visul,/ Se-ntorc mereu cu faţa la perete./ Le-ascult în noapte sughiţîndu-şi plînsul,/ Cînd aburul speranţei încearcă să mă-mbete./ Năluci în noapte murmurînd chemarea/ Iscată într-un colţ de nebuloasă,/ Rînjindu-şi suferinţa şi sfidarea,/ Din pagina-nvechită de bucoavnă roasă./ Mă însoţesc pînă-n sfîrşit de noapte,/ Cînd zorile spre culme stau să urce,/ Mă-nvăluie nedesluşite-n şoapte,/ În calea senectuţii stau ca să mă-ncurce./ Se pripăşesc în gînduri sau în carte,/ În pagina cea goală, în oglindă,/ Îşi fac sălaş din cioburile sparte,/ Iar ziua, ca liliecii, stau aninate-n grindă” (Năluci în noapte): tot ceea-ce-se-scrie anulează ceea-ce-se-trăieşte şi tot ceea-ce-se-vede se năruie în cioburile sparte ale paginii/oglinzii. Acest scenariu liric e însoţit, ca peste tot în poezia lui Vasile Burlui, de cavalcada romantică, amintind de Uhland şi Eminescu („Din brazdă se aude zgomot de arme,/ De caii sălbatici, de năvălirile-n tropot,/ Cîntecu-n leagăn cercînd să îl sfarme,/ Ca ploaia de vară – lacrimi în ropot./ Clopotniţa cheamă străini azi la rugă,/ Şoptind rugăciuni pentru vii, pentru morţi,/ Dar vremea îi uită, vre­mea i-alungă,/ Scîncind suferinţi pe la porţi” – Brazde la Stoborăni), de imaginea rugului arzînd pînă la cenuşă şi la „suspinele” cărbunelui, „arzînd acoperit sub spuză”, cum scrie poetul în Cenuşile iubirii, de ţipătul cocorilor, dar nu al primăverii, ci acela strident, jeluitor, răscolitor, al plecării, al toamnei de dinaintea îngheţului, în sfîrşit, aici, de un subtil sentiment religios care e al învăţăturilor şi pildelor din Noul Testament, de unde se inspiră titlul volumului însuşi: „Pe trupul meu bicisnic veşmîntul vechi am strîns/ Şi-am tras curmeiu-n grabă pe mijloc înnodat,/ Iar lacrima de sînge, cînd ochii mei au plîns,/ Am risipit-o-n spaimă pe ridu-ncrîncenat./ Din grotele mizere, ne-am năpustit afară/ Şi ne-am tîrît în colburi pe drumul prăvălit,/ Din rîpa blestemată, ne-am bulucit pe scară,/ Să sărutăm sandaua acelui preasfinţit./ Se sfîşia văzduhul în vaiete schiloade,/ Iar mîinile ciuntite în aer s-au întins/ Descoperindu-şi plaga ce nemiloasă roade,/ Sub cerul cel fierbinte ca un cuptor în­cins./ A îngheţat suflarea uimind cumplita gloată,/ Cînd mîna Ta prea sfîntă din praf m-a ridicat,/ Iar cînd m-ai strîns la piept făcînd privirea roată,/ M-ai sărutat pe frunte şi-ai binecuvîntat./… Dar, Doamne, m-am mirat, primind atîta milă!/ De gloata amărîtă sunt aspru condamnat,/ Şi m-au lovit cu pietre, şi mi-au vorbit în silă,/ Strigîndu-mi cu obidă: Leprosul sărutat!” (Sărutul leprosului).

Într-o carte recentă, Ovidiu Genaru se caută prin ceea ce însuşi numea locurile înguste; în Sărutul leprosu­lui, Vasile Burlui se regăseşte în straiele strîmte, în veşmîntul vechi, al leprosului, strîns în grabă, înnodat cu un curmei, pe la mijloc sau în haina peticită a veşnicului pribeag, o figură care tutelează toată poezia lui Vasile Burlui: „Pribeag din timpuri perimate,/ Mă tot strecor între pămînt şi cer,/ Purtînd desaga plină de păcate/ Şi cartea ca pe-un ultim giuvaer./ Pribeag din vremuri viitoare,/ M-ascund timid sub peticită haină,/ Îmi împletesc din floare de cicoare/ Însemnele regeşti, în nopţile de taină./ Pribeag de pe-o planetă părăsită,/ Mai caut între oameni îndurare,/ Mă minte-n van fantasma cea iubită,/ Mă mint cu paşii risipiţi pe o cărare./ Pribeag din galaxia sfărîmată,/ Sunt exilat la margine de drum,/ Orbecăind prin lumea neumblată,/ Tot rătăcind între Atunci şi Acum” (Între Atunci şi Acum). Imaginile de identificare a poetului şi poeziei sînt, cum se vede, pribeagul, rătăcitorul, proscrisul, magul „cel nebun”, arlechinul cu inima sfărâmată, în aburi de vin şi într-un „scîncet de vioară”, nebunul cioplitor de cuvinte sau filosoful saltimbanc, un rege al singurătăţii, purtîndu-şi cu demnitate coroana de spini: e Împăratul bufon strigînd în pustie vorbele Ecclesiastului: „Sunt împăratul cerului şi al pămîntului,/ Stăpîn al artelor magice şi al cuvîntului,/ Stăpînesc păduri, cîmpii şi chiar dealuri/ Şi fluvii tumultoase curgînd între maluri./ Stăpînesc fulgerul din înaltele ceruri,/ Şi ploile verii, şi asprele geruri./ Sunt împăratul gîzelor şi al furnicilor,/ Imperator recunoscut în clanul aricilor./ Ridicînd pînă-n înalturi colb sideral,/ În larma de cîini vagabonzi din satul astral,/ Pe galactice uliţi, cînd îmi port eu alaiul,/ Mulţimea şopteşte uimită: «acesta e craiul!»/ Admiraţi-mi mantia cusută din frunze de boz/ Şi tunica splendidă din tulpini de rogoz,/ Frumoasa ghirlandă din vrejuri de volbură,/ Dar ce minunat palat am clădit într-o scorbură!/ În mîna mea augustă port sceptrul aurit,/ Pedeapsă pentru acei ce mai au de clevetit./… Acest dar dintr-o regească întâmplare/ De fapt a fost o creangă căzută în cărare./ În coroana mea sclipesc în chip de mărgăritare/ Pietre şi scoici adunate din rîu sau din mare,/ Cireşele roşii, petunii culese din grădinile poştei,/ Agăţate toate acolo ca să se bucure proştii./ Aezii şi tot natul îmi cîntă mereu osanale/ În sirinx de trestii sau stridente ţimbale./ Nu luaţi seama la cei ce prin colţuri vă spun: «Desigur, acest presupus împărat e nebun!»“ (Imperator). Două dintre aceste figuri de identificare vin din reţeaua unui cod cultural pe care poezia lui Vasile Burlui l-a asumat încă de la primele cărţi; în Sărutul leprosului, acestea sînt Iscarioteanul şi, mai ales, Cavalerul Tristei Figuri; „Grădina e-n paragini, pe tainica alee/ Nu vezi nici voalete, nu-i nici o Dulcinee,/ Acoperişuri sparte, castelul e-n ruină/ Şi nimeni nu aşteaptă pe nimeni ca să vină./ Domniţe în emoţii nu trag discret perdeaua/ Pe culoare sumbre răsună cucuveaua,/ Peste portrete, timp, uitare, pecetea îşi depun,/ Sub bolţile înalte se plimbă un nebun/ Ce povesteşte-una despre iubiri uitate,/ De drame consumate în falnice palate,/ Despre războaie crunte şi faptele de arme/ Ce-au protejat blazonul cînd vulgul vru să-1 sfarme./ Dar spada-i ruginită, armura este ruptă,/ În staul Rosinanta nechează abătută,/ Pe vechile înscrisuri acoperite-n praf/ Şi timpul şi uitarea mai scriu un epitaf” (Epitaf). Don Quijote e mitul de referinţă, meridianul liric din această carte, unde fiinţa se (re)descoperă într-un peisaj devitalizat, sumbru, „bătrîn”, agresiv, provocîndu-i, sub semnul „marilor extincţii”, nelinişti, spaime, angoase: „M-afund în ani ca în pădurile bătrîne,/ Cînd ramuri îngheţate în chiciură se rup,/ Cînd spaimele încearcă să se-adune,/ Iar din hăţiş se-aude urletul de lup./ Prin ramuri descărnate fulgii zboară,/ Roind ca şi albinele-ntr-un stup,/ Simt întuneric cum din cer coboară,/ Iar din tufişuri fulgeră ochii unui lup./ Zăpada geruită scîrţîie sub talpă,/ Crivăţul pătrunde pînă-n trup,/ Luna mă priveşte ca o monedă calpă/ Şi luminează palid urmele de lup./ Poştaşi galactici zgîlţîie la poartă,/ Temerile nopţii în suflete erup,/ Speranţa sfîşiată în crengi atîrnă moartă,/ Iar prin păduri aleargă umbra unui lup” (Lupul).

Poezia din Sărutul leprosului e (şi) un eseu liric cu insertul poetic al unei muzicalităţi răscolitoare, lucrată în orfevrăria unui bijutier; într-un poem, de pildă, înlănţuirile explozivului „b” potenţează dangătul clopotului („Bat clopotele toamnei peste bătrînul burg”, scrie poetul în Bat clopotele toamnei), pentru ca, altundeva, siflantele „s” şi „ş”, lîngă hohotitorul „g” să ofere sugestia ţipătului şi revoltei („Golgota noastră-i calea nesfîrşită”, spune Vasile Burlui în Golgota). Tonalitatea elegiacă din astfel de poeme contrastează violent cu acest „reportaj” din realul derizoriu de aici şi acum: „Un peisaj de toamnă dezolant,/ Cu plopii desfrunziţi şi-un pod rulant,/ O fată care vinde struguri dulci,/ Şi-un drum neasfaltat ce duce la Tecuci./ O veche fabrică, dărăpănată, fără paznic,/ Un cîine vagabond rînjind slugarnic,/ Un stol de vrăbii pe o grămadă de gunoi/ Şi un acar trezit de-atîta tărăboi./ Cale ferată pînă într-o poartă/ Ce nu se va deschide vreodată,/ O firmă jerpelită atîrnă într-un cui/ Nemaitrezind oprobiul nimănui./ O turmă amestecată, de capre şi de oi,/ Într-un toiag păstor uitîndu-se la noi,/ Pe margine de şanţ, bătrînă torcînd caier,/ Şi-un dor de Europa plutind perfid în aer” (Carnet de reporter).

În romanul Dezordinea preventivă, Matei Vişniec face un elogiu poeziei şi „artiştilor benevoli” care încetinesc mersul lumii: „În ultimul timp, datorită unei mişcări declanşate de mii de artişti benevoli, poezia a reuşit să încetinească un pic mersul lumii. Mişcarea a luat o amploare enormă şi din ce în ce mai mulţi oameni încep să caute sensul poetic al trecerii lor prin viaţă, precum şi micile nuclee de poezie care se cuibăresc în lucrurile banale din jurul nostru, în întîlnirile noastre cu ceilalţi, în privirile pe care le încrucişăm cu semenii noştri în situaţiile imprevizibile pe care le trăim”. Asumîndu-şi trăirea în şi prin lirism, Vasile Burlui caută mereu sensul poetic al (pe)trecerii sale prin viaţă, îl descoperă şi ne cheamă să-1 urmăm. À bon entendeur, salut!

 

Revista indexata EBSCO