Nov 17, 2016

Posted by in ARTE

Marian Sorin RĂDULESCU – Despre acel „altceva” care face diferenţa

Mă urmăreşte destăinuirea lui Radu Jude (într-un excelent interviu acordat lui Ionuţ Mareş în ziarul „Metropolis”), apropo de acele „lucruri care ne-au fost ascunse”: „Biserica Ortodoxă Română ar trebui să se cheme Biserica Ortodoxă Antisemită Legionară Antonesciană Ceauşistă – şi adaugă aici toate partidele de la putere de după 1989 – Română, asta e şi nimic mai mult. Cele cîteva figuri luminoase din istoria ei nu schimbă lucrurile”.[1] De fapt, observaţia regizorului (re)cunoscut, în ultimii ani, pentru Aferim! (şi care, în 2016, a primit un premiu important la Locarno pentru Inimi cicatrizate) este valabilă nu doar pentru B.O.R., ci vizează năravul filetismului (pe care Biserica Ortodoxă – în teorie – îl condamnă ca erezie) care se regăseşte şi în alte părţi. Frank Schaeffer, fost protestant american (pe cai mari şi foarte mari), a descoperit (sau i s-a descoperit) Ortodoxia şi a fost primit în Biserica Ortodoxă Antiohiană din SUA, la începutul anilor 90. În Dancing Alone. The Quest for Orthodox Faith in a World of False Religions (carte pe care am tradus-o în română[2]), povesteşte cum, atunci cînd a început să meargă la Sfînta Liturghie la o biserică ortodoxă grecească din SUA, toţi cei de acolo (în majoritate de etnie greacă) voiau să ştie dacă este… grec. Şi au strîmbat din nas cînd au aflat că este american. Pe cînd locuiam în UK şi mai veneam pe acasă în vacanţe, mergeam – însetat după frumuseţea liturgică (în UK sunt puţine locurile unde oamenii se adună pentru Sfînta Liturghie) – la diverse biserici ortodoxe din oraş. Am ajuns, astfel, şi la o impunătoare biserică sîrbească. Eram singur cu preotul şi un crîsnic. La sfîrşit, au vrut să ştie dacă sunt sîrb.

 

Cred că există în fiecare dintre noi anumite tatuaje xenofobe pe care – tocmai fiindcă nu ştim, în faptă, ce e aia „iubirea de vrăjmaşi” – oricît am vrea să le ştergem, nu le putem înlătura şi apar cînd te aştepţi mai puţin. Jonathan Swift: „Avem suficientă religie pentru a ne urî unii pe alţii, dar nu suficientă pentru a ne iubi”. Mă gîndesc, în trecutul recent, la efectele devastatoare ale destrămării Iugoslaviei şi ale URSS. La masacrele inter-etnice de acolo. Înainte de ploaie; Pretty Village, Pretty Flame; Underground; Viaţa e un miracol; Drumul Halimei – în cinema-ul mainstream din ex-Iugoslavia; la Căinţa şi Ruga lui Tenghiz Abuladze. Sau la ceea ce citesc acum în cartea Svetlanei Aleksievici[3], despre oasele care – primăvara, cînd ninge sau cînd plouă – ies din straturile de cartofi: „Nimănui nu-i e silă, s-au obişnuit, tot pămîntul e plin de oase ca de pietre. Le aruncă pe margine, le calcă-n picioare. Le îngroapă la loc, bătătorind pămîntul”. Ioan Alexandru: „…oriunde intră plugul în pămînt / dai de un scut şi-o patrie de oase…”. …Mă gîndesc apoi (apropo de antisemitism), la anecdota pe care Nicolae Steinhardt a auzit-o de la Manole, amicul său alături de care – înainte de a-L descoperi pe Hristos – a încercat să fie un bun iudeu. Manole îi povestise despre un negustor ovrei a cărui prăvălie pe colţ purta emblema „La Jean”. La celălalt colţ al străzii era magazinul „La Iancu”. Ovreiul s-a botezat, românizîndu-şi numele în… Iancu. Ce-a urmat? Lumea, spre a-l deosebi, nu i-a mai spus decît „Conu Iancu jidanu”… Pe de altă parte, apropo tot de „iubirea de vrăjmaşi”, apropo de orice vrăjmăşie topită atunci cînd eşti inundat de iubire şi vezi în cel pe care îl detestai un frate, cum aş putea uita relatarea aceluiaşi Nicolae Steinhardt, din Jurnalul fericirii: „Unde am fost pus într-o despărţitură, o adîncitură, o carceră, cu Sandu L., fost legionar. Abia înghesuiţi, mi-a şi vorbit. Îmi spune că-i pare sincer rău că a fost legionar, îmi cere iertare; mi-o fi foarte nesuferit să stau cu el, şi atît de strînşi unul într-altul. Nu mi-e groază? Nici n-a apucat să termine că plafonul dubei s-a şi deschis; s-a deschis şi albastrul cerului. Îi răspund că nu văd de ce îmi pomeneşte de iertare, că dacă-i vorba aşa îi cer şi eu iertare pentru că sunt evreu şi că trebuie să stea lipit de mine, că în ce priveşte vinovăţia, vinovaţi suntem cu toţii, deopotrivă, laolaltă, îi propun, acum că ne-am cerut reciproc iertare, să ne împăcăm, să ne îmbrăţişăm, să ne spunem pe nume. La lumina becului din carcera pe roate ne sărutăm şi – considerînd ridicolul drept vorbă deşartă şi simţămînt inexistent – cunoaştem dintr-odată şi din belşug – sub cerul albastru – starea aceea de nespusă fericire faţă de care orice băutură, orice erotism, orice spectacol, orice mîncare, orice lectură, orice călătorie, orice examen luat, orice portofoliu ministerial sunt nimica toată, praf şi cenuşă, amăgire, gol, pustietate, aramă sunătoare şi chimval zăngănitor, stare ce urmează împlinirii unei acţiuni conforme cu prescripţiile divine. Valuri de bucurie se revarsă asupra noastră, curg, ne inundă, ne covîrşesc”.

 

Ceea ce povesteşte Steinhardt – metamorfoza suspiciunii şi a oricărei „agende secrete” într-o împreună bucurie – ţine însă de miracol, de taină. Şi Biserica (atunci cînd nu e luată drept partid politic sau focar ideologic, atunci cînd devine spaţiu şi timp liturgic) poate fi chiar locul de întîlnire pentru cei care Îl caută pe Hristos. Experienţa lui Nicolae Steinhardt este o mărturie că se poate. În afirmaţia lui Radu Jude mă poticnesc doar la acel radical „[B.O.R.] asta e şi nimic mai mult”. Tocmai pentru că – atunci cînd (foarte rar), se trece peste legalisme şi alte –isme, se poate ajunge la credinţă, la asumarea paradoxului ei („Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”), la acel „altceva” care să „schimbe lucrurile”. Nu este necesară situarea „în afara” Bisericii prin „autoexcludere”[4]. Iar acel „altceva” este tocmai esenţialul pe care omenirea amăgită ba de una, ba de alta – nu de ieri, de azi, ci de la Adam şi Eva încoace, vorba preotului din Sieranevada lui Cristi Puiu – îl pierde din vedere, starea – de smerenie, de pocăinţă – despre care vorbea Dostoievski: „Fiecare om, în afară de propriile sale păcate, e vinovat şi pentru toate ale celorlalţi. Şi tot atît de adevărat e că, atunci cînd oamenii vor ajunge să-şi dea seama de asta, împărăţia cerurilor se va statornici pe pămînt şi nu va mai fi vis, ci realitate”. Ioan Alexandru: „…cînd fiecare suflet pe pămînt/ va fi cuprins de sfînta datorie/ că patria începe-n trupul său/ şi creşte-n ceilalţi în armonie…”.

 

[1]Horia Roman Patapievici („A fi ortodox” – interviu acordat lui Costion Nicolescu şi publicat în Politice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996): „Biserica în afara căreia eu, unul, trăiesc fără nici o urmă de regret – mă refer la B.O.R. – este în fond o instituţie profană care, din raţiuni folclorice, e deservită de funcţionari îmbrăcaţi în nişte costume mai speciale.”

[2]Dans de unul singur. Căutarea religiei ortodoxe în era falsei religii (Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006).

[3]Vremuri second-hand (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2016)

[4]Există, slavă cerului, şi biserici (mai ales în cadrul unor oaze-mănăstiri) unde nu a pătruns discursul naţionalist, antisemit, antimodernist, unde Hristos nu este politizat şi înveşmântat în drapelul naţional, iar preotul slujeşte aproape în şoaptă. Cine caută găseşte. Vedem ceea ce vrem să vedem –atât şi nimic mai mult. În Biserică sau în filme şi în viaţă, în general.

Revista indexata EBSCO