Nov 17, 2016

Posted by in ARTE

Adina SCUTELNICU – Vioara Bara: „Picturile mele au luat foc o dată. De cîte ori pot să mai ardă?”

Auzisem prima dată despre ea în urmă cu mai bine de 15 ani, ce-i drept, are un nume pe care nu prea ai cum să-l uiţi, Vioara Bara, dar am întîlnit-o abia în toamna acestui an, în cadrul rezidenţelor DFEWA 2016. Din întîmplare (sau nu), a fost prima artistă cu care am făcut cunoştinţă în tabăra de creaţie de la Ardud. Vioara Bara a absolvit în 1983 Universitatea Naţională de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, secţia Scenografie; din 1990 este membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România, iar din 1995 este membră a Uniunii Internaţionale a Artiştilor Plastici. Vioara Bara este scenograf la Teatrul „Regina Maria” din Oradea, unde a creat scenografia a peste 150 de spectacole; a semnat scenografii şi pentru alte teatre din Bucureşti, Braşov, Timişoara, Cluj-Napoca, Galaţi, Brăila etc., dar a fost şi conferenţiar la Catedra de Design vestimentar a Facultăţii de Arte din Oradea. În 2013 şi-a dat doctoratul în Artele Teatrului cu tema Dimensiuni plastice plurivalente în scenografie. Transgresiunea eliberează. A expus în România, Portugalia, Olanda, Ungaria, Polonia, Ucraina, Austria, Franţa etc. şi a primit numeroase premii pentru activitatea artistică. Amintim doar Premiul UAP România pentru scenografie, obţinut mai mulţi ani la rînd, Diploma de recunoştinţă pentru dezvoltarea Facultăţii de Arte din Oradea, Premiul de pictură de la Trienala „Pătratul de Argint”, Polonia.

 

Adina SCUTELNICU: La prima vedere, aş spune despre lucrările tale că se află în zona expresionistă. Tu ce fel de artist te consideri, unde ţi-ai încadra stilul?

Vioara BARA: Aşa e, ca artist plastic – scenograf şi pictor – mă situez într-o zonă nu foarte confortabilă, a unui curent bine definit în arta contemporană, expresionismul. Unii teoreticieni consideră că expresionismul, care a stat la baza curentelor avangardiste istorice, şi-ar fi încheiat menirea odată cu afirmarea acestora, alţii susţin o renaştere a unui neoexpresionism al anilor ’80. Artiştii s-au întors la o introspectare a propriului eu dintr-o negare vehementă a reproducerii lucrurilor din zona realului.

 

Ai o definiţie personală a expresionismului?

Temenul „expresie”, atît de vehiculat în arta plastică, dar şi în filosofie, estetică sau literatură, are o profundă încărcătură semantică. El desemnează sentimentele, trăirile, ideile pe care o operă de artă le transmite privitorului, operă artistică ce reflectă o stare de spirit a artistului cu deformarea şi exagerarea trăirilor subiective.

 

Ce pictezi?

Şi eu, asemenea multor pictori, mă întorc în propriul eu, încercînd să exorcizez subconştientul. Picturile mele, de dimensiuni foarte mari, prezintă o lume coşmarescă, un bestiariu figurativ unde se îmbină în compoziţii atipice regnul uman cu regnul animal, unde O iguană manîncă o altă iguană, unde Universul cel mare manîncă universul cel mic sau Dumnezeu este foarte nehotărît cu noi. Un univers apocaliptic în care vieţuiesc diverse simboluri precum păunul, şarpele, casa cu ochi, soarele, luna, ochii-peşti, totemul, inima pictate într-o tuşă şi gamă cromatică pline de violenţă.

 

Mi-ai povestit că, la un moment dat, ţi-a luat foc atelierul. Cum s-a întîmplat asta?

Asta a fost în ’91. În timp ce pictam pereţii Sălii Studio, de la mine din teatru, pentru un spectacol (noi avem pictori executanţi, dar doream să-mi pun amprenta coşmarescă), apare un coleg şi îmi spune direct: ţi-a luat foc atelierul! – care era vizavi de teatru. Am crezut că este o glumă. M-am dus la atelier, pompierii stinseseră deja focul, şi am găsit un maldăr de cenuşă şi multă apă în jur, căzuse toată tencuiala de pe ziduri, nu tu tablouri, nu tu planşetă, nu tu albume, nimic… Arsese inclusiv parchetul de sub o canapea. Şi totuşi, în cenuşă am descoperit un volum de poezii al lui Nichita Stănescu ars de jur împrejur şi, ciudat, jumătate din portretul lui pe care îl aveam pe perete. Am zîmbit, deşi nu-mi ardea de asta, şi m-am întors la studio să-mi continui munca. Pompierii au concluzionat că focul ar fi fost pus şi m-a căutat un domn de la poliţie, care dorea să facă o anchetă. Am refuzat. Bineînţeles că nu s-ar fi descoperit nimic. Acest incident m-a ajutat să înţeleg că pentru un artist cel mai important este momentul facerii, al creaţiei, şi abia apoi restul. Am înţeles mai tîrziu cît de mult m-a afectat incendiul, unde mi-au ars lucrări din două expoziţii personale. După perioada mea fovistă a urmat perioada neagră, cu ciclul de lucrări O iguană mănîncă o altă iguană.

 

Care a fost cea mai frumoasă întîmplare din viaţa ta?

Cel mai frumos eveniment din viaţa mea a fost cînd l-am născut pe fiul meu Alexandru, mi-am spus atunci… o minune pe care Dumnezeu o dăruieşte tuturor femeilor de pe lumea asta. Şi al doilea eveniment a fost căderea lui Ceauşescu.

 

Parcurgi anumite etape în realizarea unei picturi?

Nu pot spune că sînt etape în realizarea unei picturi: o fac dintr-o suflare. Sînt cicluri de lucrări în schimb: înainte de ’90 am avut o serie de picturi cu tema Ţipătul femeii pasăre, care a ars, apoi Universul cel mare manîncă universul cel mic, O iguană manîncă o altă iguană, Mireasa îşi poartă giulgiul, iar acum lucrez la Poartă spre cerul dinlăuntrul meu.

 

Eşti superstiţioasă? Ce nu faci niciodată în timp ce pictezi sau, ştiu eu, în viaţa de zi cu zi?

Cred în Dumnezeu, dar nu am superstiţii, totuşi, prefer să mă relaxez în ziua de duminică, asta dacă timpul îmi permite.

 

Locuieşti în afara Oradei, în plin ogor. E ciudat, de ce ai ales asta?

E foarte simplu, pentru că doream linişte, mi-am construit o căsuţă la un kilometru de oraş, în mijlocul cîmpului. Angajaţii de la serviciile de curierat îmi ştiau adresa drept „casa din cîmp”. Din păcate, acum mai sînt trei case şi probabil oraşul se va extinde.

 

Mi-ai povestit cîndva că ai o serie de picturi visate.

 

Ţi-am povestit despre premoniţie: am pictat unele lucruri care ulterior s-au întîmplat. Cine ştie, poate noi ne construim propria realitate. Cred că sîntem ceea ce merităm să fim.

 

Există şi alt tip de evenimente care te-au inspirat?

Eu nu le-aş cataloga în acest fel; sigur că există, viaţa decurge cu bune şi rele, dar nu-mi trag seva din micile sau marile întîmplări. La mine este acel ceva de dincolo de lumea reală a obiectelor la care doresc să acced.

 

Cum îţi „botezi” lucrările?Au nişte titluri neobişnuite, mai spune-mi cîteva!

Ţi-am povestit că pictez pe cicluri, după care fac variaţiuni pe aceeaşi temă pînă ce reuşesc să exorcizez tot dinlăuntrul meu. Titlurile sînt diverse: Fata din spatele soarelui, Nuntă fără flori pe masă, O iguană strîmbă creasta muntelui, Dinlăuntrul meu un soare moare. MĂ CENUŞĂ în infinit, Dinlăuntrul omului pasăre, inimă roşie, Înger al morţii, păunul priveşte Facerea facerii etc. De multe ori, scriu diverse texte pe lucrări.

 

Ce înseamnă pentru tine pictura?

Nu ştiu exact, pictura este o exprimare a fiinţei mele… este o nevoie asemănătoare cu nevoia de aer sau de apă. Poate, o exorcizare a tuturor frustrărilor şi problemelor create de o societate cu normele şi regulile de rigoare în care tu eşti sau nu un adaptat.

 

Te desparţi greu de lucrările tale?

Nu. Picturile mele au luat foc o dată. De cîte ori pot să mai ardă?

 

Ce-ar trebui schimbat pentru ca artiştii s-o ducă mai bine, să fie respectaţi sau mai bine văzuţi?

Cred că schimbarea trebuie să înceapă cu noi, cu fiecare om care trebuie să se uite înlăuntrul său şi să iubească în primul rînd valorile umane. Nu cred că există reţete.

 

Ce crezi că defineşte un artist?

Credinţa şi iubirea.

 

Există anumite etape pe care le consideri obligatorii pentru a deveni artist?

Nu. Vîrsta maturităţii artistice nu are nici o legătură cu vîrsta biologică. Cred că trebuie să comunici cu Universul pentru înţelegerea lucrurilor. Cred că, după ABC-ul care ni se predă la şcoală şi ne învaţă să devenim mici roboţei, este obligatoriu să transgresăm toate graniţele pentru a putea crea, transgresiunea eliberează.

 

Dacă ai fi Dumnezeu pentru o zi, ce-ai face?

Orgoliul artistului de a se compara cu Dumnezeu este orgoliul nebunului. Arta este frumoasă prin imperfecţiunea ei.

Revista indexata EBSCO