Nov 17, 2016

Posted by in ARTE

Dragoş COJOCARU – Macbeth la Los Angeles

„The King of Opera is Now the King of Scotland”: astfel îşi intitulează Opera din Los Angeles pagina de internet şi videoclipul de prezentare a noii montări verdiene cu care şi-a inaugurat, prin şapte reprezentaţii realizate între 17 septembrie şi 16 octombrie, stagiunea cu numărul treizeci. După epuizarea tuturor spectacolelor, putem afirma, fără teamă de eroare, că opţiunea generoasă a Regelui Operei de a-şi cinsti scenic tristul avatar scoţian s-a soldat cu un succes imperial. După precedentele descinderi în sumbra tragedie a parvenirii criminale, petrecute la Berlin, la Valencia şi la Beijing, în montări diferite, acum, la Los Angeles, am avut în sfîrşit sentimentul că Plácido Domingo şi-a întrecut marii antecesori în aprofundarea psihologică a tiranului împins spre nebunie de ambiţia nemăsurată a consoartei.

Clima însorită californiană îi prieşte vocal artistului, cum îi prieşte şi atmosfera nu mai puţin caldă din instituţia pe care o conduce ca director general (poziţie administrativă pentru care tocmai şi-a prelungit contractul pînă la stagiunea 2021-2022). Cu toate că, la nivelul emisiei sonore, abordările sale au variat de la o reprezentaţie la alta, în funcţie de starea de moment, el avînd posibilitatea de a cînta mai nazal, mai din cap sau mai din piept, mai tenor sau mai bariton, cu volum mai mare sau mai mic, concluzia care se impune este că forma sa vocală a fost, pe toată durata acestei serii, una de apogeu: atingînd miracolul nu de puţine ori. De pildă, în seara de 13 octombrie, cînd, în timpul marii arii Pietà, rispetto, onore… (revenit de la amore, în pofida tradiţiei încetăţenite, dar în restituită conformitate cu partitura originală), sub presiunea unor sunete ce păreau ieşite din instrumentul celui mai mare tenor al lumii la vîrsta de treizeci de ani, am aruncat o privire îngrijorată spre locul în care, de obicei, într-un teatru italian, se află policandrul, să văd dacă nu cumva tremură ameninţător… Mai înainte, în seara de 5 octombrie, dătătoare de curenţi prin vene şi prin oase fusese emisia extrem de deschisă, infailibilă totuşi în deschiderea ei, asemenea unui fluviu de voce pe care orchestra la volum maxim nu îl putea nici măcar concura, darămite acoperi… Pe scurt, am avut şansa de a asista, pe cel mai înalt nivel diacronic posibil, la miracolul propriu-zis manifestat de cel mai puternic artist al teatrului liric.

Pe de altă parte, cum anticipam, în pătrunderea nuanţelor psihologice din drama shakespeariană, transpuse toate într-o rostire deopotrivă de nuanţată, Domingo şi-a demonstrat din nou întîietatea, chiar în raport cu marii baritoni care l-au jucat pe Macbeth înaintea lui. Fireşte, în acest caz, vîrsta înaintată a tenorului, trei sferturi de veac purtătoare ale unei imense experienţe şi înţelepciuni, ne oferă o parte din explicaţie. Cealaltă parte reiese din inteligenţa sa naturală, ca şi din profesionalismul său nezdruncinat, din interesul acut şi din respectul adînc faţă de „cuvîntul scenic” verdian. Norocul de a fi asistat la trei rerezentaţii din această serie nu încape în cuvinte. Şi, cum spectacolul din 16 octombrie a fost transmis în direct pe ecrane mari la Santa Monica Pier şi la South Gate Park (bucurîndu-se de prezenţa record a peste zece mii de spectatori), înseamnă că a fost filmat şi că putem spera că o înregistrare oficială ne va îmbogăţi discografia mai devreme sau mai tîrziu.

De o experienţă neaşteaptată am avut parte, la cabinele de machiaj, după spectacolul din 5 octombrie. Ştiam direct de la sursă că un zbor red-eye îl aşteaptă pe Maestru pentru o deplasare la New York şi, în consecinţă, în culise nu ne puteam aştepta decît la saluturi şi felicitări „din zbor”. Dar iată-l pe Domingo ieşind din camera sa cu un zîmbet strălucitor, plin de bucurie adolescentină pentru performanţa izbutită pe scenă: e drept, avionul îl aşteaptă, dar nu putem omite să îl sărbătorim pe sfîntul din calendar, care se întîmplă să fie tocmai Sfîntul Placidus. Aşa încît suntem invitaţi la o cupă de şampanie. Maestrul însuşi oferă paharele şi ciocneşte cu fiecare în parte, are cîte o vorbă bună sau o anecdotă pentru toţi cei de faţă. Cînd, la un moment dat, zăreşte un tînăr care nu ciocneşte, îl întreabă şi află că omul e la volan: „Los Angeles e singurul oraş din lume unde nouă oameni se duc la cină în zece maşini”, glumeşte don Plácido. „Noroc că urmează să inventeze maşini automate”, adaugă el încurajator la adresa viitorimii. Sigur, îmi acordă cele două videoclipuri de salut şi toast pentru Facebook, în engleză şi în spaniolă: cel în spaniolă ne iese mai bine şi înregistrează un succes solid în reţea… Cînd să trec la al doilea pahar, îmi amintesc că tocmai trebuie să iau pastile incompatibile cu alcoolul: mă înec cu şampania şi dau pe jos. Nu ud pe nimeni şi nimeni nu pare să se supere, în afară de mine… Dar îmi urez, în sinea mea, să mai am parte de asemenea supărări.

În zilele rămase libere între spectacole, Plácido Domingo a mai călătorit, ca să nu ruginească, pe alte părţi ale planetei, primind distincţii înalte şi susţinînd două megaconcerte, respectiv la Seul şi la Hermosillo (Sonora, Mexic). La acesta din urmă, Maestrul ne-a invitat personal, pe Natalia Sizikova (liderul Facebook în materie, apeciată cum se cuvine de Domingo şi de apropiaţi) şi pe subsemnatul: din nefericire, complicaţii legate de deplasarea în Mexic ne-au împiedicat să asistăm la concert, însă felul în care am fost consolaţi de familie (Marta, Placido Jr. şi Álvaro Domingo) şi de secretarul personal al lui Superman (Nicholas Marko) ne-a mai redus din necaz. După spectacolul din 13 octombrie, la sesiunea de autografe, care a durat mai mult de două ore, coada întinzîndu-se mult în afara teatrului, pe lîngă ziduri, într-o atmosferă electrizată, aceştia ne-au poftit să stăm dincoace de cordon, lîngă ei, şi ne-au îngăduit să filmăm şi să fotografiem. Evenimentul a căpătat o doză mare de suspans atunci cînd, spre ultimul sfert al intervalului, o doamnă în vîrstă a leşinat imediat după ce Domingo îi semnase programul de sală: toţi oficialii şi familia, cu Maestrul în primul rînd, dar şi şeful securităţii, Scotty Pollack, au dat fuga să acorde primul ajutor. Din fericire, cu toate că doamna (de înfăţişare aristocratică în sensul bun al termenului, înzestrată şi cu simţul unorului) nu s-a mai putut ridica de jos, fiind nevoie de intervenţia ambulanţei, nimic mai grav nu s-a întîmplat, pacienta plecînd spre spital, în cele din urmă, într-un scaun special, mîngăiată de însuşi Regele Operei…

Revenind la Macbeth, în puţine cuvinte, James Conlon a condus ireproşabil ansamblul orchestral şi coral al Operei din Los Angeles, cu o distribuţie de excepţie: mezzosoprana Ekaterina Semenciuk repetîndu-şi performanţa superlativă de la Valencia şi cîte două garnituri nu mai puţin valoroase pentru rolurile de tenor şi de bas (Arturo Chacón Cruz şi Joshua Guerrero pe post de Macduff, respectiv Roberto Tagliavini şi Ildebrando d’Arcangelo ca Banco). Montarea lui Darko Tresnjak, cu toate elementele sale, face cinste teatrului clasic şi merită imortalizată într-un video.

Şi un ultim detaliu de cronică, tot la capitolul realizări: înaintea ultimului spectacol din 16 octombrie, Plácido Domingo a devenit străbunic! Felicitările noastre Maestrului, micuţei Olivia şi întregii familii!

 

Macbeth. Los Angeles Opera, Dorothy Chandler Pavilion. 05/08/13.10.2016, H 19:30. Plácido Domingo (Macbeth), Ekaterina Semenciuk (Lady Macbeth), Joshua Guerrero (Macduff), Roberto Tagliavini/ Ildebrando d’Arcangelo (Banco 05, 08/ 13), Josh Weeker (Malcolm), Summer Hassan (Dama di Lady Macbeth), Theo Hoffman (Medico). Dirijor: James Conlon. Costume: Suttirat Anne Larlarb; Lumini: Matthew Richards; Scenografie: Collin McGurk şi Darko Tresnjak; Regie: Darko Tresnjak.

Revista indexata EBSCO