Nov 17, 2016

Posted by in ARTE

Constantin COROIU – Toamna Artistului

Dan Hatmanu s-a născut în ultima zi a lui octombrie. Îmi aduc aminte acum, la ceas aniversar, că, ori de cîte ori l-am vizitat pe maestrul Hatmanu de-a lungul cîtorva decenii în atelierul său din vechea Stradă Armeană, am admirat, iarăşi şi iarăşi, cu sporită emoţie, autoportretele şi portretele aflate aici. Între altele, autoportretele mi-au evocat ceea ce scria G. Călinescu, privind fotografii ale sale din copilărie şi adolescenţă: „O fotografie mă arată îmbufnat, în rochie beige, cu guler de broderie la gît. Supărarea vine de acolo că un deget fragil îmi fusese prins în portiţa de la grădină, care avea un arc. Pe cap aveam un păr lung, căzîndu-mi pe umeri. Nu, departe de mine orice vanitate. Copilul acesta cu fustă era suav. Pentru ce aş fi vanitos? Ce legătură am eu cu el… Am mai avut şi alte fotografii, între care una, rămasă la Roma, reprezentîndu-mă licean… Dacă i-aş vedea pe toţi aceştia, înşiraţi pe fotoliile mele, de la fetiţa care îşi bălăbăneşte picioarele pînă la liceanul ţanţoş, i-aş întreba, oferindu-le cîte o bomboană: spuneţi-mi, cine sînteţi voi, de ce vă numiţi cu numele meu?”.

Fireşte, orice comparaţie între „naturalista”, duios alienanta fotografie şi o lucrare de artă (în cazul de faţă, portret/ autoportret) ar fi cel puţin irelevantă. Şi totuşi, în ideea reîntoarcerii în universul paradisiac care este copilăria, m-am dus cu gîndul la această însemnare înfiorată de nostalgie pe care Călinescu o făcea în jurnalul său. Mă întreb: i-ar putea chestiona Dan Hatmanu pe cei rînduiţi în autoportretele sale – de la vîrsta de doi ani şi pînă la deplina maturitate – „Cine sînteţi voi, de ce vă numiţi cu numele meu?” Nu ştiu. Ceea ce ştiu este că amintirile sale din copilărie scrise în linii, forme şi culoare, sînt – aidoma celor ale genialului humuleştean, înaintaşul său în spirit – (şi) autoficţiune. Or, în acest caz, s-ar putea spune: cîtă (auto)ficţiune, atît adevăr. De aceea – şi de aceea! – autoportretele lui Hatmanu sînt, parafrazîndu-l pe filosoful de demult, mai adevărate decît modelul, decît realitatea, decît istoria trăită. Este acesta, de altfel, apanajul Artei, cu majusculă. Sondînd adînc, pînă la fibra cea mai intimă a fiinţei şi existenţei sale, Dan Hatmanu îşi redescoperă şi îşi revendică toate vîrstele, redobîndindu-le şi pentru noi, cei care îi privim şi îi admirăm autoportretele (în timp). „În toate autoportretele mele – mi-a mărturisit pictorul într-un interviu pe care l-am publicat cu ani în urmă în Adevărul literar şi artistic– am fost mai înainte de orice sincer. Oricum, dintre toate portretele mele, autoportretele sînt cele mai reuşite. Ciclul Autoportret în timp este în fond o autobiografie, începînd de la vîrsta de doi ani şi pînă în prezent”.

În fond, amintitul ciclu se constituie într-un autoportret văzut diacronic, sugerînd, ilustrînd un destin: destinul unui mare artist a cărui traiectorie a început într-un sat aşezat pe tărîmul străvechi al Culturii Cucuteni, între colinele molcome, policrome ale Hîrlăului şi Cotnarilor, un sat românesc cu o memorie fabuloasă – Scobinţi. În semn de recunoştinţă pentru satul natal, pentru obîrşia sa, pentru şirul nesfîrşitelor generaţii care s-au petrecut şi se petrec „ca florile şi frunzele anotimpurilor”, cum spunea Mihail Sadoveanu, Dan Hatmanu a făcut ceva cu totul inedit: a pictat pe zidul Şcolii din Scobinţi, unde părinţii săi au fost dascălii a zeci şi zeci de promoţii, iar el învăţăcel, o frescă istorică intitulată Continuitate: „Eu m-am născut chiar în acea şcoală. Fresca pe care am realizat-o povesteşte istoria patriei. Mai întîi am schiţat un proiect, i-am adunat pe oamenii din sat la şcoală şi i-am rugat să-şi spună părerea… La început oamenii s-au sfiit să-şi spună opinia. Cînd dialogul s-a mai închegat, unul dintre săteni a propus ca printre oştenii lui Ştefan cel Mare, înfăţişaţi în frescă, să mă pictez şi pe mine. Am dat curs propunerii… Am simţit nevoia ca în şcoala în care părinţii mei i-au învăţat pe atîţia copii istoria neamului, eu să continui, cu mijloacele mele, lecţia lor. La dezvelire, care a avut loc în 1975, a venit multă lume şi a fost unul dintre cele mai emoţionante momente din viaţa mea”.

Tîrziu, mult mai tîrziu, într-o perioadă cînd la putere au parvenit „istoricii” demolatori, cînd mitul lui Mihai cel Mare şi al lui Eminescu au devenit subiecte de batjocură în manualele „alternative” şi în cîte vreo fiţuică a unor mardeiaşi elitişti, fresca pe teme ale istoriei naţionale care – culmea! – se mai intitula şi Continuitate – a fost distrusă. Şi asta la puţin timp după ce autorul ei – creatorul unei opere afirmate pe meridianele lumii, de la Tokyo la New York, de la Sankt Petersburg la Mexico City, de la Bucureşti la Paris, de la Iaşi la Roma, la Veneţia, la Havana ş.a.m.d. fusese distins cu titlul de Cetăţean de onoare al comunei Scobinţi, nu doar ca un strălucit fiu la satului, ci şi pentru că înzestrase aşezarea cu o operă de artă monumentală, fără a pretinde nimic în schimb, răsplata supremă pentru artist fiind consătenilor săi şi lumina din ochii copiilor acestora, care au retrăit momente memorabile ale istoriei naţionale, narate în culoare, pe pereţii şcolii lor, de un mare pictor ce învăţase şi el carte sub acoperişul aceluiaşi vechi aşezămînt. Mîhnit, Dan Hatmanu spune, ori de cîte ori vine vorba despre acest fapt, pe care nu ezit să-l numesc profanator, că „nu-s de vină oamenii satului”. N-aş fi însă întru totul de acord. Sîntem vinovaţi noi toţi că am permis şi permitem să se comită în România asemenea acte de vandalism, de atentat la sufletul nostru. Altminteri, Dan Hatmanu a rămas la fel de îndatorat şi ataşat de matca sa. Într-un interviu televizat realizat da Grigore Ilisei mărturisea: „Mă întorc foarte des în copilărie, fiindcă mă simt foarte bine în timpul şi în locul unde m-am născut. Mă reîntorc mereu la Scobinţi”. Iar de la Scobinţi se reîntoarce mereu la Iaşi. L-am întrebat de mai multe ori: unde i-ar fi plăcut cel mai mult să trăiască şi să lucreze? Mi-a răspuns sec: „Numai la Iaşi”. A pictat în multe locuri din lume. La Sankt Petersburg şi la Paris – cele două mari centre artistice ale lumii unde a şi studiat, după ce a absolvit Academia de Arte Frumoase din Iaşi, unde a fost elevul preferat – şi cel mai strălucit – al lui Corneliu Baba – , la New York, în Mexic, în Italia, în Germania etc. A creat cicluri ce au devenit repere distincte în istoria artei plastice contemporane şi a avut expoziţii în timpul numeroaselor sale sejururi, toate de lucru, în străinătate, a înzestrat Filiala din Iaşi a Uniunii Scriitorilor cu o splendidă galerie de portrete ale unor mari scriitori şi artişti români şi străini. Portretele primarilor Iaşului rînduiţi în sala mare a Palatului Roznovanu, ca şi cele ale marilor diplomaţi români de la Ministerul Afacerilor Externe poartă semnătura sa. Tot opera lui Dan Hatmanu este şi monumentalul tablou înfăţişîndu-l pe Nicolae Titulescu de la sediul fostei Societăţi a Naţiunilor Unite de la Geneva. De remarcat apoi că artistul a donat peste 170 de lucrări Muzeului de Artă din Iaşi, dar lucrări ale sale au intrat, ca donaţii, şi în patrimoniul unor muzee din străinătate.

Cea dintîi confruntare importantă peste hotarele ţării, poate chiar decisivă pentru evoluţia lui Dan Hatmanu ca artist, s-a produs în 1964, cu expoziţia Aspecte din Paris, găzduită de celebra Galerie du Passeur (unde au expus, de-a lungul vremii, artişti celebri, între care Picasso). Cronicarul revistei „Lettres Françaises” scria cu acel prilej: „Dan Hatmanu a văzut Parisul ca un oraş care dansează şi ameţeşte într-o mişcare ondulatorie. Beţia pe care o redă este plină de poezie şi de adevăr”. Cu un an în urmă, în 1963, prezentase în fascinanta metropolă de la gurile Nevei expoziţia Aspecte din Leningrad. A urmat ciclul Vitrinele Parisului, mai întîi în creion şi apoi în culoare, tulburătoare demonstraţie de virtuozitate, suită de viziuni, cum le numeşte autorul, inspirate şi din operele unor mari scriitori francezi, între aceştia din urmă şi unul de origine română: Eugen Ionescu. În fine, Iaşul, evocare sentimentală şi Je t’aime Paris sînt două dintre ciclurile cele mai reprezentative ale unui pictor cu o operă de o excepţională varietate tematică şi stilistică.

Spaţiul genezei creaţiei lui Dan Hatmanu, precum şi cel, aşa-zicînd, de decolare, de zbor, de visare şi de perpetuă reîntoarcere îl constituie Iaşul. Asemuieşte Cetatea dintre coline „prin modul cum este instalată în spaţiu, cu Florenţa, cu Toledo” şi crede că Iaşul „este dăruit de Dumnezeu artiştilor”. Aici, în „Florenţa României”, cum a fost supranumit Iaşul, sintagmă pe care şi-a însuşit-o şi G. Călinescu, Corneliu Baba, care mărturisea: „Port în mine viciul portretului”, a descoperit, cu peste 70 de ani în urmă, un talent, dintre cele care, aprecia marele artist, se nasc o dată la un secol…

Revista indexata EBSCO