Nov 17, 2016

Posted by in ARTE

Ştefan OPREA – Respiraţie normală

Totul despre musical

 

Era atît de sărăcăcioasă bibliografia românească a genului numit musical, încît apariţia volumului de faţă* al profesoarei de la UNATC Bucureşti, Maria Zărnescu, a venit ca o ploaie generoasă pe un teren uscat de secetă. În afară de o lucrare mai veche a muzicologului George Sbîrcea (O stradă cu cîntec sau povestea musicalului, Ed. Muzicală, Buc., 1979), de una, mai recentă, a unui grup de specialişti ai domeniului (Ana Buga ş.a. – Opereta, zarzuela, musicalul, Ed. Buna Vestire, Blaj, 2008) şi de două teze de doctorat la UNATC (Cezar Ghioca, Musicalul – spectacol total – modalităţi specifice de expresie, 2007, şi Ioana-Delia Lucaci, Musical-ul. Actorul de musical, 2008), Maria Zărnescu nu a mai putut cita vreun alt titlu românesc în lista bibliografică a cărţii sale. Doar o lucrare înrudită s-ar mai putea adăuga: Teatru-dans: un spectacol total a profesoarei Carmen Stanciu (UNATC Press, Buc., 2006).

În luna mai 2016, am asistat la lansarea cărţii (la Festivalul VedeTeatru de la Buzău) şi am ascultat opiniile unor specialişti ai domeniului (regizori, actori, muzicieni, coregrafi, critici) care au subliniat valoarea şi utilitatea ei în spaţiul teatral românesc. Dacă lucrările citate mai sus erau doar abordări segmentare ale temei (despre actor sau despre modalităţile specifice de expresie), Muzici şi muze ne oferă o abordare completă a genului, atît din perspectiva teoretică şi istorică (a se vedea capitolele Terminologie, Clasificări, Caracteristici, Începuturile genului, Surse de inspiraţie), cît şi din cea a pragmaticii scenice, a artei specifice a musicalului. Prin aceste capitole cartea devine aproape un manual de specialitate sintetic, foarte util în orientarea celor care învaţă să facă teatru, în general, şi teatru de acest gen, în special. Se vorbeşte în aceste pagini despre convenţiile scenice admise, despre codurile de alcătuire a spectacolului, se fac referiri (apropieri, diferenţe, distanţări) la teatrul epic brechtian, la teatrul aristotelic, la condiţia de drog modern a genului, etc.

Deşi declară că nu-şi propune o tratare exhaustivă a subiectului, întrucît au făcut-o alţii înaintea ei, în valoroase cărţi (menţionare în lista bibliografică), M.Z. realizează totuşi o imagine amplă asupra genului – e drept doar în relaţia lui cu piesa de teatru. Dar pînă la abordarea acestei relaţii, cititorul află tot ce trebuie să ştie despre musical ca să poată spune că îi este familiar, ba chiar că îl poate practica (în cazul creatorilor) în cunoştinţă de cauză. Sînt clarificaţi termenii (distincţia obligatorie dintre musical şi music-hall) prin apelul la definiţiile din cele mai autorizate surse (dicţionare străine şi româneşti). Reţinem aici, pentru cititorul care doreşte să se iniţieze în gen,, doar definiţia din „Dicţionarul enciclopedic” (IV, Ed. Enciclopedică, Buc., 2001) care defineşte, corect, musicalul ca „o reprezentaţie bazată pe o acţiune dramatică unitară, ce se desfăşoară alternînd scenele vorbite cu numere muzicale şi coregrafice”.

Mai aflăm că, deşi e gen vechi de cînd lumea, musicalul a primit acest nume abia în sec. al XVIII-lea, în America, unde a cunoscut cea mai mare înflorire (pe Broadway), devenind un gen naţional, extins apoi în întreaga lume, ca spectacol foarte popular şi foarte generos din punct de vedere al conţinutului şi al îmbinării sincretice a celorlalte arte: teatrul (jocul actoricesc), literatura (libretul), muzica (partitura muzicală şi interpretarea vocală), dansul, pictura (decoruri, costume).

După ce îşi pregăteşte cititorul din punct de vedere teoretic şi istoric, M.Z. îl invită să participe la dezbaterea principală, la intrarea în tema anunţată în titlu. Împrumutînd parţial titlul unei celebre piese a lui O’Neill, îşi intitulează această importantă secţiune a cărţii Lungul drum al piesei de teatru către musical. Investigaţia se restrînge la acea zonă în care se porneşte de la piesa de teatru spre musical. Pe acest segment autoarea întreprinde – cum zice ea însăşi – „o radiografiere teatrologică a modalităţilor, procedeelor, motivelor, elementelor de construcţie dramatico-muzicală”, încercînd să ofere „o nouă grilă de lectură a unui gen preferat atît de marele public, cît şi de marii artişti din întreaga lume, susţinut prin creaţii antologice pe scenă şi pe ecran”. Cartea analizează deci „alchimia” acestei întîlniri dintre genuri, avansînd „o pledoarie pentru musical ca teatru de artă popular al secolului XXI”. Etapele acestui drum sînt, evident, marile etape ale istoriei teatrului universal: Teatrul antic (din care comedia greacă şi latină, prin Aristofan şi Plaut, au oferit excelente surse autorilor de musical de pe Broadway); apoi Shakespeare (Romeo şi Julieta, A douăsprezecea noapte, Comedia erorilor, Visul unei nopţi de vară, Îmblînzirea scorpiei, Mult zgomot pentru nimic, Nevestele vesele din Windsor, ş.a.); apoi dramaturgia europeană, din care au fost abordate de gen Volpone de Ben Jonson, Opera cerşetorilor de John Gay, Pygmalion şi Cezar şi Cleopatra de G.B. Shaw, Ce înseamnă să fii Onest de Oscar Wilde, Romanţioşii şi Cyrano de Bergerac de Ed. Rostand, Nebuna din Chaillot de Giraudoux, ş.a., ş.a.; apoi dramaturgia americană (Anna Christie şi Tinereţea bat-o vina! de O’Neill, Green Grow the Lilacs/ Verde creşte liliacul/ Oklahoma de Lynn Riggs, Chicago de M.D. Watkins, Cabaret după John Van Drutten, ş.a.).

Un loc aparte îi este rezervat dramaturgiei româneşti, de la Baba Hîrca lui Millo, la textele lui Alecsandri (seria Chiriţelor, Piatra din casă, Sînziana şi Pepelea), continuînd cu comediile lui Caragiale O noapte furtunoasă (muzica: Marius Ţeicu) şi O soacră > O soacră la Grand Hotel (muzica: D. Lupu) şi cu alte texte dramatice de George Ciprian, Victor Eftimiu, B.P. Hasdeu, Eugen Ionescu, Camil Petrescu, Tudor Muşatescu, V.I. Popa, Mihail Sebastian, G.M. Zamfirescu ş.a., tratate muzical de compozitori ca Aurel Giroveanu, Ed. Deda, D-tru Capoianu, Camelia Dăscălescu, Laurenţiu Profeta, Nicu Alifantis ş.a. În excelentele anexe care completează volumul M.Z. oferă date despre toate spectacolele şi filmele de gen din lume şi din România, cu generice privind dramaturgii, libretiştii, compozitorii, teatrele în care au fost montate, data premierei, regizorii, interpreţii, adică tot ce înseamnă informaţie privind spectacolele şi filmele de gen; o comoară!

Două dintre marile spectacole de gen, socotite „de referinţă” (plus filmele), sînt pe larg prezentate, analizate, comentate, privite în contexte artistice specifice, însoţite de judecăţi critice, etc. în capitole speciale: De la Pygmalion la My Fair Lady şi Romeo şi Julieta şi urmaşii lor (West Side Story de Leonard Bernstein şi Romeo şi Julieta de Gérard Presgurvic). Prezenţa lor pe scenele româneşti se bucură de o atenţie specială.

Dintre creatorii români de spectacole de gen, M.Z. se opreşte asupra regizoarei Sanda Manu care, în cei 60 de ani de activitate teatrală (şi pedagogică), a semnat o suită de musicaluri. A început cu două dintre comediile lui Alecsandri (Chiriţa în provincie – Teatrul Mic, 1963 şi Chiriţa în Iaşi – Studioul Casandra al UNATC, 1966), pentru ca apoi să abordeze musicalul propriu-zis cu Au fost odată două orfeline– Teatrul „Nottara”, 1966, urmat de Alcor şi Mona (după Steaua fără nume de M. Sebastian) – Teatrul de Comedie, 1970, şi de altele, care i-au conferit regizoarei statul de primă specialistă în regia românească de gen. A mai semnat, prin ani: Bună seara, domnule Wilde! (1984) şi Hatmanul Baltag de I.L. Caragiale şi Iacob Negruzzi, cu muzica lui Eduard Caudella (1994). Au jucat şi s-au afirmat ca buni interpreţi de musical o seamă de actori valoroşi: Liliana Tomescu, Melania Cîrje, Nucu Păunescu, Ştefan Tapalagă, Rodica Sanda Ţuţuianu, Ştefan Iordache (Au fost odată două orfeline), Silviu Stănculescu, Stela Popescu, Iurie Darie, Dem. Savu (Alcor şi Mona), Ştefan Iordache, Florian Pitiş, Vasile Vasiliu, Ştefan Bănică, Oana Pellea, Maia Morgenstern (Bună seara, domnule Wilde), Vlad Ivanov, Dorina Chiriac (Hatmanul Baltag) ş.a.

Documentîndu-se cu o acribie de cercetător experimentat şi prob, M.Z. a oferit, atît studenţilor în teatru, specialiştilor şi creatorilor din domeniu, dar şi publicului iubitor de teatru, o lucrare rară, substanţială sub raport teoretic, generoasă ca informaţie, cultă prin relaţionările cu varii domenii ale creaţiei artistice, frumoasă şi elegantă prin stilul scriiturii.

 

 

* Maria Zărnescu, Muzici şi Muze. De la piesa de teatru la musical, Ed. Nemira, Bucureşti, 2015.

Revista indexata EBSCO