Nov 17, 2016

Posted by in Varia

Ioana COSTA – Rivalităţi antice

Apelles din Cos a fost probabil cel mai faimos dintre pictorii lumii antice. Aşa cum s-a întîmplat cu mai toate capodoperele acelor vremuri, fie ele artistice sau literare, nici lucrările lui Apelles nu au ajuns la noi altfel decît prin copii sau referinţe literare. Casa Faunului, din Pompeii, găzduieşte un mozaic dedicat Bătăliei de la Issos, dintre Alexandru cel Mare şi Darius al III-lea, şi o pictură murală înfăţişînd-o pe Afrodita ce se naşte din mare (Venus Anadyomene) – ambele considerate ca posibile reluări ale unor lucrări create de Apelles. Prima dintre ele ar fi de altfel în consonanţă cu o informaţie transmisă de Plutarh (Alexander, IV) care, vorbind despre felul cum era reprezentat artistic Macedoneanul, observă că Apelles nu a reuşit să redea culoarea adevărată a pielii lui, făcîndu-l mai oacheş. Alexandru însuşi îl preţuia şi hotărîse (ne-o spune Pliniu cel Bătrîn, în Naturalis Historia, 35.85) ca nimeni altcineva să nu-i facă portretul, tot aşa cum voia ca numai sculptorul Lisip (Lysippos) să-l înfăţişeze, socotind că era singurul care îi turnase chipul în bronz cu fidelitate, prinzînd acea uşoară înclinare a capului spre stînga ce îi era proprie.

O anecdotă consemnată de Pliniu (35.81-83) este emblematică pentru rivalitatea artistică din timpurile antice. Apelles, călătorind în Rodos – insula învecinată din Dodecanez – atras de faima lui Protogenes, i-a vizitat atelierul. Negăsindu-l acasă, a lăsat un semn al trecerii sale trasînd cu pensula o linie foarte subţire pe un tablou la care începuse să lucreze maestrul rodian. Protogenes a înţeles pe dată cine era autorul şi, acceptînd provocarea, a trasat la rîndul său o linie şi mai subţire, cu o altă culoare, în interiorul celei ce funcţionase ca semnătură. Apelles a pus capăt disputei cu o a treia linie, de o nemaivăzută subţirime. În onoarea lui, Protogenes a decis să lase tabloul aşa cum era, ca pildă pentru cei din vremea sa şi de mai apoi. Pliniu a apucat să vadă tabloul, care ajunsese în casa lui Cezar de pe Palatin (şi a fost mai apoi mistuit de un incendiu): „În mijlocul capodoperelor realizate de atîţia artişti, părea un tablou aproape gol; şi tocmai prin această particularitate atrăgea vizitatorii şi era considerat mai nobil decît orice altă operă.”

Elogiului discret adus de Protogenes, Apelles avea să-i răspundă printr-o admiraţie ce se apropia de deplinătate, recunoscînd că „acela îi era în toate egal sau chiar superior; într-un singur lucru îi era el însuşi mai presus, şi anume că ştia să-şi ia mîna de pe un tablou: este o regulă ce nu trebuie uitată, căci adesea excesul de grijă este vătămător”.

Mai există o anecdotă legată de Apelles – păstrată tot de Pliniu, 35.84-85 – concentrată într-o maximă: ne sutor supra crepidam („se povesteşte că odată un cizmar i-a reproşat că la sandale făcuse în interior cu o cureluşă mai puţin; a doua zi, acelaşi cizmar, mîndru că greşeala fusese corectată după observaţia lui […], voia să critice gamba; atunci Apelles […] îi spuse, indignat, să nu urce mai sus de sanda”).

Şi mai există o maximă atribuită lui Apelles: nulla dies sine linea, „nu [lăsa să treacă] o singură zi fără [a trasa] o linie”. În anecdote şi maxime privim, cu nostalgie (sau cu disperare?), un portret al unei lumi trecute.

Revista indexata EBSCO