Nov 17, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Simona MODREANU – Despre roman şi morminte

Acum, în preajma unei noi ediţii a FILIT, care îi va aduce la Iaşi pe doi dintre cei mai interesanţi prozatori francezi contemporani, pe care îi desparte însă o lungă generaţie – Jean Rouaud, laureat al Premiului Goncourt în 1990, pentru romanul Les champs d honneur şi foarte tînărul François-Henri Désérable, cîştigătorul premiului de debut la Festival du premier roman, pentru Evariste – este, poate, momentul să revenim puţin asupra genului literar dominant al epocii noastre.

Romanul se află într-o permanentă criză. Mai ales de vreo două secole, de cînd a devenit vedeta incontestabilă a peisajului literar. Cîtă vreme a fost considerat un gen minor, ţinînd umil trena poeziei şi a dramaturgiei, nimeni nu-i plîngea de milă. Dar de cînd a înflorit exploziv, „genofag”, nu doar subordonîndu-şi vechile rivale, ci şi împrumutîndu-le dezinvolt tehnicile şi registrele specifice, trece din criză în criză. De la antiroman, la nou roman, roman-document, roman oulipian, auto-ficţiune etc., de la respingerea povestirii la revenirea ei grabnică, de la eliminarea personajelor sau reducerea lor la o iniţială la revalorizarea lor cu asupra de măsură, de la spulberarea iluziei romaneşti la varii formule de interacţiune directă cu cititorul, romanul cunoaşte probleme succesive, de o gravitate care îi înspăimîntă şi îi încîntă simultan pe criticii literari. Doar că niciodată nu a dus-o mai bine… Niciodată nu s-au publicat atîtea romane, niciodată nu a fost mai limpede supremaţia unui gen, care şi-a permis să spargă toate frontierele şi să aspire în magma-i seducătoare deopotrivă teorii ştiinţifice, anchete jurnalistice, fapte diverse, viziuni poetice, pasaje diariste, elemente de psihanaliză, sociologie, economie, politică, amestecînd cu voioşie stiluri şi mărci pentru a satisface, pînă la urmă, un dat imuabil al naturii umane – nevoia de fabulaţie.

Periodic, între o criză şi alta, comentatorii (şi nu doar din sfera literară) se întreabă de ce citim romane, de ce continuăm să le plebiscităm cu neostoită sete ? De ce mai citim Don Quijote sau Codul lui Da Vinci, Tolstoi sau Balzac, de unde această pasiune pentru poveşti închipuite şi personaje în pielea cărora ne strecurăm şi plîngem sau ne bucurăm alături de ele? Căci distincţia aceea atît de subtil formulată de Julio Cortazar în al său Şotron, între cititorul femelă – cel care, indiferent de sexul biologic, empatizează cu personajul, se lasă sedus, purtat, hipnotizat de naraţiune – şi cititorul mascul, cel care îşi ia o distanţă rece, lucidă, ironică faţă de text, este mereu valabilă. Şi oricît ne-am feri să o recunoaştem, pînă la urmă mai toţi facem parte din prima categorie. Fascinaţia incorporării într-un alt univers ce se adaugă experienţei noastre despre lume este, poate, calea accederii la universurile paralele ce ne sunt inaccesibile prin simţurile şi percepţiile tridimensionale. Un nou roman e o nouă viaţă pe care o adăugăm celorlalte şi cred că e una din formele cele mai clare de expresie a incompletitudinii umane. Nu ne suntem suficienţi, credinţa nu ne e destul de puternică şi nici iubirea destul de tare pentru a umple acel gol metafizic pe care îl resimţim cu toţii. Marii înţelepţi, din toate timpurile şi din toate civilizaţiile, nu vorbesc în poveşti, ci în pilde scurte, concentrate, în formule aforistice. Şi în tăceri. Pentru că ei ştiu, ei au găsit. Romanul e o formă a lipsei de răspuns la marile întrebări ale vieţii. Sau ale fricii de un răspuns. El nu pretinde nici la obiectivitate, nici la adevăr. În vreme ce poezia nu se desfăşoară, ci esenţializează, verticalizează, anulează timpul. Nu e la îndemîna oricui acest tip de asceză, de căutare a adevărului unic şi de refacere a unor ţesături armonice.

Cu toate acestea, enigma persistă. Mai toată lumea s-a speriat şi a anunţat, acum cîţiva ani, moartea sigură a romanului, ce necesită, totuşi, cîteva ore bune, dacă nu chiar zile sau săptămîni de lectură, în era digitală a variatelor divertismente electronice şi a e-book-urilor, a filmelor, jocurilor şi poveştilor interactive. Doar că, spre stupoarea unora, efectul a fost mai degrabă contrar. Desigur, tehnologia îşi urmează cursul accelerat şi multe din obiceiurile noastre, inclusiv de scriere şi lectură, s-au modificat considerabil. Dar cartea nu a dispărut, pentru că un roman nu se citeşte pe ecran. Bun, sunt unii care o fac, îndeosebi pentru textele scurte, dar în marea lor majoritate, oamenii, de indiferent ce vîrstă, preferă să trăiască întreg complexul de senzaţii, de la cele fizice – atingerea filelor, mirosul cărţii, plăcerea estetică trezită de organizarea vizuală – şi pînă la pătrunderea în fabulă, căci romanul pretinde să-i creezi nişte condiţii, are nevoie de un spaţiu al lui, de o ambianţă specială, pe care privirea impersonală a unui ecran nu o poate nicicum oferi.

Dar, pînă la urmă, ce e un roman? Ce acoperă această etichetă şi ce respinge ea? Nu e cazul deschiderii unei dezbateri teoretice aici, s-au scris munţi de cărţi despre originea şi definiţiile romanului, toate incomplete, toate nesatisfăcătoare, pentru că, vorba lui Guy de Maupassant –: «–Criticul care îndrăzneşte să scrie –: “Acesta este un roman şi acela nu e” îmi pare dotat cu o perspicacitate care seamănă bine cu incompetenţa.–» Romanul supravieţuieşte şi evoluează tocmai pentru că este plural, proteiform, în perpetuă metamorfoză, avînd drept singură constantă inconstanţa sa. Oricare ar fi problemele pe care le abordează sau ambiţiile sale educative, el nu este şi nu poate fi un discurs ştiinţific, nu face demonstraţii, nu inventează concepte, nu ţinteşte (sau nu explicit) la universal, ci se sprijină – cuantic, am putea spune – pe aleatoriu, pe imprevizibil, pe soluţii multiple de rezolvare a misterului iniţial, pe singular şi efemer, pe hazard. Cunoaşterea ficţională nu e una transmisibilă, obiectivă, riguroasă, ci una impalpabilă, iraţională aparent, precum electronul din celebrul experiment al fizicienilor, care, lăsat de capul lui în faţa a două fante, trece simultan prin ambele, sau doar prin una, sau prin niciuna, dar dacă îi aşezi lîngă una din fante un „ochi”, un observator, se cuminţeşte brusc şi o ia doar prin una din ele… Fiecare cititor e acel ochi unic pentru care un roman o ia pe o cale sau pe alta.

Tzvetan Todorov, Gerard Genette şi mulţi alţi mari teoreticieni au tot afirmat că literatura în general, şi romanul în particular, aduce o cunoaştere specifică. Problemele apar cînd se încearcă o definire a acesteia, pentru că un roman, chiar dacă reconstituie o epocă istorică, sau descifrează un anume sistem de relaţii sociale, sau ne cufundă în meandrele psihicului uman, nu este sinonim cu un tratat de istorie, sau de sociologie, sau de psihologie. Ce le diferenţiază ? Probabil ceea ce Bachelard numea „funcţia de ireal” a imaginarului, acea nevoie şi capacitate a spiritului nostru de a de-forma imagini, de a crea în marginea cunoscutului. Altceva, altcum. Prea puţin contează ce ne spune Umberto Eco despre templieri în Pendulul lui Foucault ; informaţiile acelea le putem citi în orice tratat de specialitate. Ce rămîne însă, şi ce e unic în orice roman e acea aproape imperceptibilă reverie a cuvintelor ce alcătuiesc o nouă privire asupra lumii, pe care ţi-o Împrumută, cu care te poţi juca la nesfîrşit, în jurul căreia îţi poţi clădi propria lume.

Una din dimensiunile cele mai frapante ale lecturii unui roman constă în funcţia sa telepatică, rareori identificată ca atare de comentatori. Citind un text puternic, scris la persoana întîi, orice lector se surprinde la un moment dat propulsat în mintea celuilalt (chiar dacă, în aparenţă, îi e tot atît de străin ca Străinul camusian), formulînd idei care nu îi aparţin (sau pe care nu şi le cunoştea anterior), confundînd ipostazele autorului, naratorului şi cititorului în acel „eu” atotcuprinzător, care revelează, în fond, o formă de memorie a subconştientului colectiv. Interiorizarea celuilalt printr-o intimitate excepţională, aproape imposibilă în relaţiile „reale”, deschide propria fiinţă spre ascultarea acelor voci multiple care vorbesc, trăiesc, acţionează în „noi”. Polifonia revendicată de roman, sau doar subtil declanşată de el, face ca lectura sa să parcurgă un complex proces cognitiv-afectiv, în care textul citit provoacă în egală măsură intelectul, capacităţile noastre de adaptare, de anticipare, simţul strategic, dar şi imaginarul, care dezvoltă jocul de rol, călătoria în timp şi spaţiu, asumarea unei alte identităţi. Ce căutăm atunci, şi ce riscăm, în această experienţă, care se poate dovedi destabilizantă pentru cei mai slabi de înger ? Totul ţine de plurivocitatea romanului şi de abilitatea autorilor de a crea personaje care, fie ne seamănă în valori, pasiuni, obiceiuri, deci ne securizează, fie ne scutură din temelii conformismele, ca idiotul dostoievskian sau, mai recent, tulburătorul Max Aue din Binevoitoarele lui Jonathan Littell.

Prin urmare, confirmare de sine sau confruntare cu sine ? Partea solară sau umbra din noi ? Alegerile ne definesc, după cum bine ştim. Lucrurile se complică atunci cînd scriitorii îşi folosesc talentul pentru a le expune pe ambele deodată, echivocul şi ambivalenţa fiind mult mai greu de suportat decît opţiunile radicale. A accepta că fiecare dintre noi ascunde un zeu şi un monstru e o gidiană „poartă îngustă” prin care trecem în vîrful picioarelor. Romanele nordice ale ultimilor ani îmi par cea mai bună ilustrare a acestui complex de gînduri şi emoţii contradictorii, de raţiuni şi acţiuni de un subiectivism extrem. Cert e că un celălalt livresc ne trimite întotdeauna, prin refracţie, o imagine a noastră. Acest exerciţiu solitar al autocunoaşterii, accederea la unitatea pe care ne-o interzicem în cotidian, sau de care am uitat că suntem capabili e, poate, cel mai remarcabil efect al lecturii romaneşti. O întîlnire cu sine. Iar asta este, cu adevărat, o never ending story

 

 

 

Revista indexata EBSCO