Nov 17, 2016

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Voltaire – critica între integralitate şi parţialitate

Notez, după Jean D’Ormesson, că Goethe a afirmat un lucru fundamental despre rolul unor mari scriitori şi filozofi în istorie: „Cu Voltaire se încheie lumea veche”, după care marele scriitor, filozof şi om de cultură german adaugă: „Prin Rousseau, începe o lume nouă’’. Care este diferenţa dintre cei doi în modul în care tratează şi se adresează critic epocii lor, istoriei unei vremi de mari schimbări sociale, de concepţie socio-politică, socio-filozofică, de atitudine intelectuală, privind relaţia omului individual cu umanitatea? Încerc răspunsul la această întrebare apelînd, în continuare, la o operă a aceluiaşi D’Ormesson – o scriere aşa cum aş dori să existe una şi în limba română, tratînd istoria literaturii noastre în maniera în care procedează autorul francez. Mă refer la Une autre histoire de la literature Française, de Jean D’Ormesson (Nil Edition, 1997,1999) în cel puţin două ediţii practic similare. Această „altă istorie a literaturii franceze” este alcătuită din mai multe zeci de istorii personale, în fapt portrete ale celor mai remarcabili scriitori francezi, de la originile literaturii acestei culturi şi pînă la data apariţiei cărţii, însă excluşi fiind, scriitorii aflaţi încă în viaţă, în respectivul moment istoric. S-au oferit astfel cititorilor, lumii, istoriei prezente şi viitoare, modele de o valoare incomparabilă ale posibilelor metode ce permit circumscrierea fără pierderi de trăsături creatoare, intelectuale, esenţiale, specifice scriitorilor şi operelor acestora, precum şi o pătrundere de superbă profunzime în structura suportului spiritual şi filozofic al realizării literare excepţionale. D’Ormesson mai subliniază, cu deplină îndreptăţire, că literatura franceză, în ansamblul ei, reprezintă una dintre valorile principale, decisive, ale civilizaţiei lumii. Cînd Goethe susţine că prin Voltaire se încheie existenţa istoriei vechi, anterioară, deci, Iluminismului, el confirmă, anticipat şi indirect, calificarea pe care D’Ormesson o emite cu privire la literatura ţării sale. Voltaire nu este doar autorul care face vizibilă, care nu lasă neobservată o schimbare de cele mai ample dimensiuni şi de cea mai adîncă rearanjare a bazelor istoriei – în el, în spiritul şi în opera sa, schimbarea însăşi se află, mai mult decît oriunde, într-o întrupare umană, corectă. El este unul dintre cei mai importanţi, pentru a nu spune pur şi simplu cel mai important factor al revoluţiei iluministe, revoluţie ce avea să devină Marea Revoluţie Franceză, care a nutrit încă înainte de a izbucni şi dobîndi proporţiile cunoscute, niciodată regăsite anterior într-o altă mişcare socială exprimată şi determinată în planul marii istorii – a nutrit deci ideologia, puterea omenească activată şi deciziile schimbărilor precedente, care au transformat Coloniile Nord-americane în Republica ai cărei părinţi şi ale cărei personalităţi conducătoare au dat istoriei impulsul ce se şi regăseşte în acţiunea şi capacitatea de a oferi un model, precum şi susţinerea unei ample puteri politice, a superputerii care poartă numele Statelor Unite. Adesea personalităţi americane au notat cu mîndrie că idealurile Franţei Iluminismului au fost puse în practică, înainte de a se concretiza în istoria europeană, în Statele Unite şi că aderenţa la Iluminism a ţării lor a avut, totdeauna, atît un caracter realist, cît şi unul decis pragmatic. Se cere observat în mod clar că, dacă lucrurile stau astfel, atunci este absolut sigur că unul dintre cele două nume de o maximă reprezentativitate este cel al lui Voltaire, după pseudonimul adoptat, aşa cum bine se ştie, de un anume François Marie Aronet. Următorul, sau, mai exact, celălalt nume, de o egală importanţă pentru umanitate şi istorie este, evident, acela al lui Jean-Jaques Rousseau. Distrugerea trecutului şi crearea viitorului, paradoxal, nu sînt procese care să racordeze traseele filozofice ale celor două personalităţi, cu toate că vieţile lor s-au suprapus îndelung (ambii părăsesc, fizic, această lume în anul 1778, Rousseau fiind însă născut pe cînd Voltaire împlinea optsprezece ani). Nu a existat nici vreo reciprocă asociere a unor aprecieri care nu ar fi fost decît meritate. Se poate pune însă întrebarea dacă cele două excepţionale fiinţe dedicate creaţiei omeneşti – în mod exact, ale creaţiei de sine a omului – nu s-au stimulat tocmai prin marile, nespus de neasemenea structuri şi particularităţi sau naturi ale spiritului pe care unul şi celălalt, de la aducerea în lume, le reprezentau şi le făceau să rodească în istoria în mişcarea însăşi a istoriei. Oricum, ambii îşi dorm ceea ce, de obicei, se numeşte „somnul de veci” la Panteon.

Astfel de reflecţii nu spun însă foarte mult nici despre societate, şi nici despre civilizaţie sau istorie. Important este însă faptul că ambii au influenţat enorm gîndirea personalităţilor Marii Revoluţii, dar şi ale tuturor revoluţiilor ulterioare şi, nu mai puţin a celei care a fost şi un război, deci a Războiului de Independenţă american. Există o diferenţă clară între cei doi din punctul de vedere al influenţei pe care au exercitat-o prin oameni, prin concepţiile şi idealurile acestora, deci, în concret, asupra istoriei. Voltaire şi Rousseau ambii au format gîndirea iacobină, au fost îndrumători în filozofia politică ai lui Maximilian Robespierre. În timpul vieţii, însă, Voltaire a fost corespondentul epistolar, invitatul, spiritul consultat explicit de către marii monarhi ai Europei, timp în care Rousseau oricît de cunoscut, de citit, de larg adoptat ideatic de către enciclopedişti, deci de către personalităţile fraterne care au participat la realizarea marii schimbări iluministe, nu putea fi considerat decît reprezentantul unei societăţi de o clasă prea puţin înaltă, nicicum nobilă, şi, nu sub puţine aspecte, s-ar putea spune jalnică. Nimic din influenţa pe care o condiţie socială ar putea să o aibă asupra unei persoane nu are cum determina nivelul de genialitate al unui intelect şi al unui spirit este evident – dar forma pe care această dezvoltare a geniului ajunge să o ia condiţia pe care societatea o impune experienţei şi exprimării intelectului ca şi formelor activităţii creative. Valoarea creaţiei nu ţine însă, oricum, de asemenea constrîngere. Dovezile în acest sens nu lipsesc, fiind chiar numeroase şi unele rezultînd pe seama unor teste statistice serioase, inspirate ca metodă. Un exemplu merită totuşi o scurtă menţiune – un premiu Nobel pentru medicină a fost acordat, în urmă cu peste patruzeci de ani, pentru descoperiri în domeniul neurotransmiţătorilor, al substanţelor prin care celulele nervoase comunică între ele, sau cu alte celule, ale organelor efectoare ale corpului. Doi cercetători ajunseseră simultan la rezultate identice, şi au fost ambii premiaţi. Unul dintre ei aparţinea nobilimii suedeze, provenind dintr-o familie cu îndelungi distincţii aristocratice, precum şi cu o tradiţie de loc redusă de studii dintre cele mai înalte în medicină. Celălalt era un om care a trebuit să îndure toate durităţile unei vieţi sărace, a urmat cu greu învăţămîntul universitar, muncind în cele mai simple, dar şi grele, condiţii; a reuşit tîrziu să obţină o diplomă şi să ajungă la calificarea necesară spre a lucra într-un laborator de nivel înalt. Amîndoi au descoperit separat, dar simultan, aceleaşi adevăruri privind biochimia funcţionării sistemului nervos uman şi, în general, animal. Prin comparaţie cu perechea menţionată de Goethe – Voltaire şi Rousseau – care a determinat prin creaţiile şi activităţile la nivelul unor întregi vieţi, o modificare istorică sau modificări istorice, de o amploare enormă, cazul celor doi laureaţi Nobel poate părea să aibă o semnificaţie infinitezimală maniera în care oamenii pot să îşi depăşească sfera la care par să fie reduşi de contexte sociale variate, şi prea puţin drepte, este însă aceiaşi.

Voltaire aparţine unei condiţii nobiliare mai curînd prin operă şi activitate decît prin origine, care însă, nici acesta, nu era una oarecare. Reputaţia sa a fost enormă, în plus crescînd continuu – a atacat tot ceea ce merita să fie criticat în regimul căruia, aşa cum spune Goethe, i-a marcat sfîrşitul şi a fost apreciat de toţi cei care au fost ţintele criticii lui. Regele Ludovic XV excedat de atacurile sale, se întreabă, precum regele Henri al II-lea al Angliei, în legătură cu Thomas Beckett; „Nu îl face nimeni pe omul acesta să tacă?” Spre deosebire de Beckett, Voltaire nu putea fi asasinat nici măcar după o astfel de incitare de o enormă primejdie. Evident, oricine poate găsi acum şi, posibil, va găsi oricînd o enormă literatură de şi despre Voltaire – a atacat clerul şi biserica, dar credea în Dumnezeu; înaintea morţii a cerut să i se ridice excomunicarea bisericii catolice – cererea a fost acceptată, şi s-a stins în religia în care se născuse. Prin prietenia sa cu Benjamin Franklin, sosit la Paris ca ambasador al tînărului stat american, a fost primit în ultimul său an de viaţă în francmasoneria în care Franklin ocupa un loc înalt, aceasta dată fiind vîrsta şi starea sănătăţii sale, a fost avansat la gradul de maestru, într-un regim special, în doar un an. Jean D’Ormesson, în lucrarea sa aici anterior citată, spune că a fost un bun istoric al trecutului şi viitorului, a fost filozof, finanţist excepţional, povestitor fără egal, corespondent strălucit. Din tot ceea ce se poate dezvolta prin scris i-ar fi lipsit, spune D’Ormesson, doar geniul poetic – ca jurnalist, între altele, a fost genial prin stil şi metodă, trebuie să înţelegem.

Jean D’Ormesson ne atrage însă atenţia asupra a ceva cu totul adevărat, dur, problematic: a criticat injustiţiile şi excesele societăţii în care a trăit şi, în general, a societăţilor umane, nu însă şi societatea ca atare, structura ei, condiţiile generatoare ale injustiţiilor şi exceselor. Nu a fost un promotor al unei filozofii sau aspiraţii democratice. D’Ormesson îl citează: „poporul trebuie să fie condus, ghidat, el nu trebuie să fie instruit”. Ce se întîmplă astăzi? Cum stau lucrurile acestea la trei sute de ani după Voltaire, în liberalismul capitalist actual? Care sînt originile consumismului, ale departajărilor grave de condiţie socială, ale incapacităţii de a pune miliarde de oameni în starea de a avea o viaţă minim decentă, minim acceptabilă? Voltaire consideră, inexprimat sau abia parţial exprimat, că existenţa aristocratică, elitismul erau apte să îşi controleze abuzurile, injustiţiile interpersonale, sociale, internaţionale. Ceea ce vedem este faptul că ele explodează, devin atotdominante în lumea unui singur sistem social, acolo unde confruntarea nu anihilează deriva. Trecutul îl împiedică pe Voltaire să vadă necesităţile viitorului.

Jean Jacques Rousseau îşi imaginează o viitoare istorie a binelui. Răul prezent îl atribuie tocmai civilizaţiei. Nici el nu dezvoltă o critică structurată a sistemului lumii sale. Amîndoi se orientează înspre trecut – Rousseau aspiră la regăsirea vîrstei de aur, aceea a bunului sălbatic; Voltaire se îndreaptă către un trecut în care principele apăra un popor împotriva feudalităţii corupte, prin necesitatea monarhiei de a creşte ca putere sau prin ameninţarea de a dispare. Să nu uităm că, în comunism, era acuzat cultul personalităţii şi nu sistemul care făcea să se ajungă la un astfel de cult.

Dezastrul modern este atît de dur şi de profund iar viciile sistemului acestei lumi materialist-economiste sînt atît de clare, încît nu mai avem decît a le sublinia existenţa. Ar fi însă prea mult de spus, prea mult de numit. Se injectează o oarecare valoare de uz curent în lume, încît prin diversitatea ofertelor, a aspiraţiilor, a culturilor la care se aderă, o omenire de peste şapte miliarde de oameni este complet fragmentată, constituie o pulbere umană, iar această lume ajunge să fie dominată şi anihilată ca voinţă a unei afirmări cu adevărat umane, de grupurile celor care îşi unifică – rasial, etnic, religios, dogmatic şi mai ales în toate aceste moduri, simultan – voinţele. Pe cînd, şi cum voinţa cea bună a oamenilor pentru oameni? Să nu uităm principiul simplu al lui Immanuel Kant: binele nu este decît acela care nu are drept principiu de acţiune decît o maximă universală.

Revista indexata EBSCO