Nov 17, 2016

Posted by in ESEU

Andrei IONESCU – A covîrşi

Am împletit data trecută patru cuvinte româneşti (toiul, gătirea, sfîrşitul, şi săvîrşirea) provenite din două verbe dacice, taujan şi vaurkjan (cu compuşii lor) avînd înţelesul de a face. În contextele de care ne-am folosit pentru exemplificare au apărut şi alte cîteva cuvinte importante pe care n-am putut rezista ispitei de a le semnala în treacăt, de vreme ce tot erau sub ochii noştri, prinse în năvodul versetelor exemplificatoare. În felul acesta am realizat o primă apropiere de ele, care s-a petrecut sub incidenţa acelor accepţii particulare pe care ni le-au pus la dispoziţie contextele cu pricina, alese, desigur, pentru a ilustra verbele taujan şi vaurkjan, nu şi pentru că erau cele mai concludente în operaţia de desluşire a sensului cuvintelor prinse întîmplător în acelaşi năvod.

De aceea, pentru a obţine un spor de certitudine cu privire la originea lor, se cuvine să revenim cu noi exemplificări.

Iată cîteva exemple suplimentare în care vechiul şi noul se detaşează mai net decît au putut-o face înainte, în contexte obligatorii atunci, impuse de linia principală a discursului. Obîrşia lor (nu cumva cuvîntul provine tot dintr-un compus al lui vaurkjan?) se află în cuvintele dacice niujis = nhd. neu, jung, lat. novus, şi respectiv fairneis = nhd. alt, lat. vetus.

Data trecută am văzut că adjectivul dacic fairneis apărea (Coloseni 3,9) în sintagma „omul cel vechi” (thamma fairnjan mannan, la acuzativ), din care am derivat cuvintele româneşti terfeloagă şi ferfeniţă. Iar din omul cel nou, ce apărea în versetul imediat următor: „Şi v-aţi îmbrăcat în cel nou” (jah gahamoth niujamma = et vestito novo) am derivat nojiţele de la opinci, care cer destul de des să fie înnoite.

Revenind, adăugăm acum vinul vechi din soiul fernet, provenit din cunoscutul pasaj cu burdufurile de vin din Matei 9, 16-17. Chiar dacă la noi a ajuns prin înnoirea soiurilor după marea filoxeră, prin ricoşeu franţuzesc, să nu uităm că ne aflăm pe acelaşi teren de cultură: galii şi franconii romanizaţi au utilizat o bună bucată de vreme ca limbă de cult, pe lîngă latină, şi daco-moeso-gotica adusă de vizigoţi. Oricum, vinul vechi l-au băut şi ei tot din biblia lui Ulfila.

Tot din adjectivul fairneis s-ar putea să provină un cuvînt cu aspect „onomatopeic”, anume fîrnîit, care înseamnă fonfăit, uneori substantivat, fonf. Un exemplu din Creangă sprijină ipoteza provenienţei din „vechi, bătrîn”: „Era în sat şi dascălul Iordache fîrnîitul (s.n.) de la strana mare, dar ce ţi-i bun? Ştia şi el glasurile pe dinafară de biserică, nu-i vorbă, dar clămpănea, de bătrîn (s.n.)”.

Cît despre cuvîntul ferfeniţă, el poate proveni direct din substantivul dacic format cu acelaşi sufix pe care-l folosim şi noi, ca moştenitori fideli, anume fairnitha = vetustas.

Ferfeniţa e o zdreanţă, o jerpelitură. Cuvîntul e folosit mai ales cu funcţie adverbială în expresii care sugerează deteriorarea în timp, învechirea. A face sau a rupe ferfeniţă înseamnă a rupe în bucăţi, prefăcînd în zdrenţe. Alegem un exemplu tot din Creangă: „Ba şi el uneori, sărindu-şi din minţi, îşi rupea ciubotele ferfeniţă (s.n.), jucînd împreună cu noi”.

Asocierea cu condicile şi catastifele ne trimite la un context cărturăresc, de terfeloage, cu statut precar. Ea se explică foarte bine în locurile noastre nesigure, pîndite de tot felul de distrugeri. Un exemplu din Arghezi este pe potriva acestei idei de degradare: „Rochiţa albă a porumbiţei era terfelită de ploaie”. La fel la Alecsandri, unde anotimpurile ne trimit la vîrstele omului şi ale întregii naturi: „Vremea vremuieşte. Iarna se terfeleşte (s.n.). Primăvara pare că soseşte”.

Cu terfelogul ne aflăm chiar în miezul ideii de vechime, printre hîrţoage şi documente vechi şi zdrenţuite. Terfelogul e cartea zdrenţuită, catastiful vechi, rupt. Într-un document din 1745 citim: „Bănuind noi cum că ne-ar fi mai rămas şi nouă moşie nevîndută, după nişte terfeloage de scrisori vechi (s.n.), ne-am sculat cu toţii”.

Acolo unde s-au risipit aşezări şi s-au pierdut în incendii arhivele, acolo unde „scrisoarea” e rară sau chiar lipseşte cu totul, cum se plînge cronicarul, nu e de mirare că uricele şi hrisoavele din vechime ajung nişte jalnice terfeloage ferfeniţite.

Iată, în sfîrşit, pasajul pe care-l adăugăm acum ca sprijin pentru aceeaşi evoluţie de la „vechi” la „ferfeniţit” prin degradare, luat din Romani, cap. 7 (Osînda păcatului sub Lege): „Dar acum ne-am desfăcut de lege, murind aceluia în care eram ţinuţi robi, ca noi să slujim întru înnoirea Duhului (in niujithai ahmin), iar nu după slova cea veche” = jah ni fairnithai bokos (7,6).

Slova cea veche a ajuns ferfeniţă. Pe româneşte folosim pentru bokos (literae) un cuvînt latin (despre care greşit se crede că ar fi slav la origine), anume slovă, provenit în realitate din latinescul stilus (condei, scriere, stil), care a dat mai tîrziu şi stiloul cu care scriem slovele. Tot astfel buchele noastre, literele din vechime, provin, cum vedem, din dacicul bokos de mai sus trecut în română, de unde l-au luat apoi slavii.

Ascultînd de îndemnul din Romani 7,6 citat mai sus, acela de a nu mai sluji după slova cea veche, ci întru înnoirea Duhului (in niujithai ahmin), revenim şi noi la nou şi la înnoire, adică, prin moştenirea dacică, la nojiţe şi la alte cîteva cuvinte cu aceeaşi sorginte pe care le adăugăm acum.

Pe lîngă mojiţele de la opinci, cu variante mojele în Moldova, cum am arătat data trecută, tot din niujis socotesc că provine şi nuiaua, pe care dicţionarele o derivă plauzibil din lat. novella  = viţă tînără. Cred mai curînd că avem de a face aici, ca şi în alte cazuri, cu o etimologie multiplă, în care cele două limbi ale străbunilor noştri, dacica şi latina, a căror profundă înrudire s-a putut întrezări în relativ puţinele episoade ale serialului nostru, au contribuit deopotrivă la configurarea şi la întărirea cuvîntului românesc, care desemnează orice mlădiţă tînără, nu numai pe cea de viţă, şi are în mlădierea ei puternice seve dacice. În DA sînt consemnate variantele noia şi noiauă, mai aproape de etimonul sau semi-etimonul dacic.

Si tot din niujis s-ar putea să provină mijirea zorilor, care se înnoieşte cu fiecare zi. Ochii mijiţi sînt ochii abia deschişi. Spunem mijeşte a primăvară, cutare mijeşte a rîde, tînărului îi mijeşte  mustăcioara.

Şi adjectivul noiţă din expresia  nouă de noiţă, care înseamnă nou-nouţă, ar putea proveni la fel de bine din dacicul niujis. Pe lîngă Focşani ciobanul care nojeşte  oi vrea să spună că le paşte.

Iar noiştea însemnează prima zăpadă, zăpada dintîi, numită în alte părţi noieş.

Să trecem la alt cuvînt căzut întîmplător în năvod, anume stîng, pe care l-am derivat data trecută din bistuggq = poticnire, izbire de un obstacol. La pasajul din Romani, 8,31 (Israel cel căzut s-a lepădat), pe care nu-l mai reiau aici, putem adăuga un alt pasaj cel puţin la fel de concludent. Evident, cel două pasaje nu se află nicidecum într-un raport de rivalitate, ci con-cură pe acelaşi făgaş, săpîndu-l mai adînc şi înlesnind configurarea cuvîntului din limba română, unde a păşi cu stîngul înseamnă a se poticni.

Cu acest nou verset pe care vi-l supunem acum atenţiei nu facem altceva decît să întărim legătura sintre poticnire şi stînga (a păşi cu stîngul) pe care am urmărit-o data trecută în momentul cînd israeliţii, necăutînd dreptatea în credinţă, ci în faptele Legii lor vechi, se poticnesc de piatra poticnirii = bistuggqam du staina bistuggqis.

Pasajul la care ne oprim astăzi se află tot în Romani 14,13 (Cum să ne purtăm cu cei slabi şi să nu dăm prilej de sminteală nimănui): „Deci să nu ne mai judecăm unii pe alţii, ci mai degrabă judecaţi aceasta: Să nu daţi fratelui prilej de poticnire sau de sminteală”. La mijloc era problema mîncării: cel ce mănîncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănîncă, iar cel ce nu mănîncă să nu osîndească pe cel ce mănîncă (14,3): iar „dacă pentru mîncare fratele tău se mîhneşte, nu mai umbli potrivit iubirii”, drept pentru care „nu pierde cu mîncarea ta pe acela pentru care a murit Hristos” (14,15).

În daco-moeso-gotică sfîrşitul versetului 14,13 sună precum urmează: ei ni satjaith bistugq brothr aiththau gamarzein = ut non ponatis offendiculum fratri aut sollicitationem.

Cuvîntul dacic mai apare şi în 2 Corinteni cap. 6 (Sfinţii lui Dumnezeu), unde, aflîndu-ne la vremea potrivită, adică în ziua mîntuirii, avem a ne arăta vrednici slujitori ai lui Dumnezeu „nedînd nicio sminteală (bistuggq = offensionem) întru nimic” (6,3).

Pentru a înţelege forma românească trebuie să mai ştim că bi este în dacică o prepoziţie echivalentă cu pe, cu, în, care poate avea şi funcţie de prefix. Verbul corespunzător substantivului bistuggq este bistigqan, compus al lui stigqan, şi înseamnă illidi, împingere, irruere, offendere.

Un bun exemplu pentru sensul de a izbi al lui bistigqan aflat în Matei 7,25, este cunoscuta pildă cu casa ridicată pe stîncă, pe care o bat vînturile, dar ea nu se prăbuşeşte, pe cînd cea construită pe nisip se năruie cînd o izbesc vînturile.

Iar pentru stigqan avem un exemplu la fel de concludent în Luca 14,31, în care sîntem preveniţi asupra nechibzuinţei: „Care rege, plecînd să se bată (stigqan) în război cu alt rege, nu va sta mai întîi să se sfătuiască dacă va putea să întîmpine cu zece mii pe cel ce vine împotriva lui cu douăzeci de mii?”. Toate converg spre stînga, altfel spus spre poticnirea cînd porneşti cu stîngul, fie la război nepregătit, fie cînd umbli pe întuneric şi te împiedici (gastigqan), ca în Ioan 11,10 fie cînd ridici casă pe nisip şi ţi-o izbesc vînturile şi casa se năruie.

Pentru sfîrşit am lăsat un cuvînt provenit din acelaşi verb dacic (vaurkjan) care ne-a dat sfîrşitul şi săvîrşirea, anume a covîrşi.

Verbul de bază este vaurkjan, păstrat în limba veche cu fidelitate sub forma a fîrşi, pe care o întîlnim frecvent la Miron Costin. Moartea lui Stroici, „om tînăr şi de casă mai vechi şi mai cinsteş decît toate casele din ţară”, îi dă prilej vornicului de Ţara de Gios (Capul al şaselea, 8) să exclame: „Ce dzilele lui cele fîrşite (s.n.), cum să dzice cuvîntul!”.

Pentru verbul gavaurkjan, care este perfectul lui vaurkjan, echivalentul cel mai potrivit ar fi chiar moştenitorul său românesc: a covîrşi. În pasajul în care îşi face apariţia în daco-moeso-gotică, gavaurkjan a fost echivalat însă cu un alt verb, de origină latină, provenit din lucro, are, în stare să exprime aspectul perfectiv sau împlinirea ideii de a face, de a săvîrşi: „Dar păcatul, luînd pricină din poruncă, a lucrat (gavaurtha) în mine tot felul de pofte” (Romani 7,8).

Păcatul acesta îl covîrşeşte pe Apostol (şi pe om în general vorbind) pentru că are puterea de a stîrni în el poftele, iar poftele, odată stîrnite şi desfrînate, îl vor împuţina şi urîţi, aşa cum vedem îndată, cîteva versete mai la vale, în 7,11: „păcatul m-a înşelat (uslutoda mik = decepit me)”, adică, folosind sensul moştenit al cuvîntului dacic, l-a sluţit, ducînd astfel pînă la capăt ideea de covîrşire nefastă.

Verbul dacic usluton e glosat de Köbler cu lat. seducere, ceea ce ne arată că avem de a face cu o înşelăciune cu rea intenţie, cu o seducţie deliberată, nu doar cu o decepţie, din decipere, ca în versiunea Vetus latina, utilizată probabil de Ulfila.

Cum vedem, limba română este în mare parte o exegeză a Sfintei Scripturi făcută din interiorul credinţei.

Revista indexata EBSCO