Nov 17, 2016

Posted by in ESEU

Ovidiu PECICAN – Fascinaţia eminesciană

Introducere la miracolul eminescian (1992) este un titlu care aparţine unui autor… fascinat. Cînd apare cuvîntul „miracol” încă din titlu este semn că extazul a înlocuit spiritul critic. Titlul acesta, care desemnează o carte de Constantin Noica şi, după cîte desluşeşte editorul care adună într-un singur volum toate textele filosofului despre Eminescu, urma să semnaleze secţiunea privitoare la marele bard într-o culegere de autor grupînd introducerile noiciene.

Volumul proiectat nu a apărut în timpul vieţii lui Noica, fiind editat (şi reeditat) abia după răsturnarea lui Ceauşescu de Editura Humanitas. Aceeaşi casă editorială publica şi mărturiile fascinaţiei continue resimţite de gînditorul de la Păltiniş în faţa imaginii integrale a autorului Luceafărului.

Proiectul era binevenit, întrucît într-o mare iubire sînt întotdeauna de văzut şi „probele”, corespondenţa îndrăgostiţilor. Este, aşadar, de urmărit, şi de astă dată, le discours amoureux (vorba lui Barthes). Chiar dacă tocmai asta n-ar fi vrut cu niciun preţ Noica, dispreţuitor în mod declarat cu circumstanţialul. Deşi nu este sigur că respectivul dispreţ se va fi referit şi la pasiunea lui eminesciană. Dacă, într-adevăr, n-ar fi vrut, punea mai puţin stil, mai multă fantezie interpretativă şi comparatistă în apelurile lui repetate la reluarea cunoaşterii lui Eminescu. Or, nu este aşa! Noica scrie pagini fermecătoare, relatînd modul cum el însuşi a fost sedus de cerneala cvasi-simpatică a unora dintre caietele în cauză, de scrisul, abia ghicit, în creion, al altora… El nu este un ingenuu, ştie desigur ce arme pune în joc şi de ce anume. Cele aproape patru sute de pagini ale volumului interesează tocmai pentru exemplaritatea unei „monomanii” menite să exaspereze pe orice birocrat român la locul lui; ba chiar şi pe altcineva, iniţial binevoitor.

Scena este uşor de reconstituit. Este ca şi cum ai veni la aniversarea cuiva în chiar clipa cînd se cîntă la mulţi ani şi, dintr-o dată, fără nicio precauţie – măcar pentru motivul de-a fi întîrziat şi apărut tocmai în punctul culminant – ai începe tu să cînţi cel mai tare, acoperindu-i pe toţi ceilalţi, confiscînd momentul.

Odată trecuţi anii primului val proletcultist, Eminescu a fost recuperat în România. Nu imediat integral, desigur, nu direct în atitudinile lui politice – conservatoare şi naţionaliste –, dar în bună măsură. Stalinistul Beniuc a prefaţat o ediţie pe foiţă de Biblie, Perpessicius a dat seria ştiută de opere, Vatamaniuc şi Creţia lucrau de zor la cealaltă ediţie, cea mare. Asta pentru a nu mai pomeni concursul de exegeză eminesciană găzduit odinioară anual de Facultatea de Filologie din Iaşi, de seria de studii eminesciene de la Editura Junimea (Iaşi), de nesfîrşitele comemorări cu morgă şi cu cadre didactice, de concursurile de poezie puse sub patronajul umbrei poetului, de publicistica omagială răsfirată prin reviste (unde El se învecina cu Marele Cîrmaci) etc. Cum s-ar zice, nu poate fi vorba despre o pătrundere a lui Eminescu într-un con de umbră, chiar dacă poţi obiecta că nu acesta este cu adevărat Eminescu.

Și totuşi, peste întreg acest sinod discontinuu, dar permanent, a venit Constantin Noica să cheme la o… reîntoarcere la Eminescu. O despărţire de bardul de la Ipoteşti ar mai fi fost de înţeles. (Nu se despărţise el şi de Goethe?!) Ea ar fi putut însemna chiar şi distanţa pe care un spirit lucid încearcă să o aşeze între sine şi apoteoza culturală continuă pusă la cale de oamenii insului din Scorniceşti. Dar nu. Noica a preferat să îşi folosească integral creditul pentru a supralicita ceea ce era deja supralicitat. Cum am mai spus-o şi cu alte prilejuri, nu pentru că Eminescu ar fi prea bine cunoscut. Mai sînt încă destule de făcut pentru a-l descifra mai plenar şi mai adecvat. Dar Eminescu poate sluji de minune diversioniştilor, ca orice altă idee nobilă şi neîntinată în sine (România Mare, atît de agitată două decenii ca alibi, este un exemplu!).

A încercat Noica să stăvilească eminescomania printr-o formulare chintesenţială a ei pînă la ultima burlescă îngroşare posibilă? Nici pomeneală, filosoful intra efectiv în corul adulatorilor cu o grabă pe care n-o manifestase în tinereţe (un singur articol, în 1929, vorbeşte despre prezenţa lui Eminescu printre preocupările noiciene înainte de 1968). Atunci?…

Atunci înseamnă că Noica vorbea efectiv în virtutea unei fascinaţii dobîndite în ultima perioadă. Este de crezut că prilejul a fost consultarea „pe viu” a caietelor la Academie. Că iubirea iscată atunci a întrecut-o în intensitate pe oricare alta, punînd în paranteză orice eventual dezacord cu vremurile şi presîndu-l către o mărturisire ferventă (indiferentă la contextul penibil al acesteia).

Intervenţia lui Noica în plicticoasa piesă raciniană, plină de tirade corecte, însă plate, are, deci, forţa eruptivă a unui fragment shakespearean. În decorul de mucava, dintre tipurile generice, a răsărit dintr-o dată un om viu, în carne şi oase, care, în loc să-şi ducă mîna la inimă, a vorbit şi a acţionat din inimă. Faptul este rarissim la Noica, la care, pînă şi în Jurnalul de idei, sentimentele mai mult se ghicesc decît se afirmă. Poate că este chiar unic. Nu ştim dacă filosoful s-a mai angajat afectiv atît de deplin faţă de altcineva din cultura noastră sau din cea universală. Oricum ar fi, de astă dată Noica a făcut-o. Și asta pe durata a două decenii de viaţă. Ultimele…

Te întrebi, totuşi: de ce „ultimul” Noica a preferat să abandoneze practicile scripturistice care implică afirmarea spiritului critic, dînd prioritate fascinaţiei, adeziunii totale, fără limite? Ce presupune o asemenea mutaţie de atitudine din partea unui filosof? Premisele ei se făceau simţite încă din timpul detenţiei lui politice, din anii 1960, cînd scria Iubiţi-l pe fratele Alexandru, la un prim nivel al lecturii cartea fiind nimic altceva decît un imn conformist la adresa ocupantului sovietic (în numele iubirii creştine, desigur). Tactică acomondantă? Poate că da, atunci. Dar cu Eminescu, pentru readucerea căruia în circuitul acceptat de noua oficialitate comunistă marea bătălie au dus-o alţii, la fel cum pentru Titu Maiorescu şi Junimea a luptat cu jdanovismul cultural profesorul de estetică de la universitatea clujeană, Liviu Rusu, tot prin aceiaşi ani ai finalului primului stalinism, de ce?

Nu găsesc aici decît un singur înţeles. Acela de a înlocui receptarea schematică şi selectivă a unui Eminescu epurat, „distilat” de cenzura regimului ceauşit, cu cea a unui Eminescu integral. Acesta era ridicat de Noica la rangul de uomo universale model, nu altfel decît încercase în anii 1930 să facă Mircea Eliade cu B. P. Hasdeu, integrîndu-l într-o tradiţie enciclopedică a culturii române, alături de Cantemir, Heliade-Rădulescu, Iorga.

Un Eminescu perceput nu doar prin ceea ce a izbutit la o cotă de vîrf – poemele lui –, ci şi prin postumele „reabilitate” de I. Negoiţescu, prin anvergura orizontului lui filosofic, avută chiar de Noica însuşi în vedere, cu prilejul editării traducerilor fragmentare din Immanuel Kant, şi continuată prin cartografierea întregului „continent”, de fapt al laboratorului eminescian păstrat în manuscrise, putea fi preţuit just, credea – se pare – Noica, doar prin contemplare fascinată. Metodă dogmatică şi extatică, cunoaşterea prin contemplaţie nu era o inovaţie noiciană. Doar aplicarea ei la universul moştenit de la Eminescu îi aparţine ca tentativă de cunoaştere activă la care chema întregul tineret al ţării dornic să atingă performanţe superioare. Pînă la fascinaţie însă, pentru a o găsi, se cuvenea rîvna căutării lui Eminescu aşa cum a fost, multifaţetat şi strălucind de promisiuni şi de creativitate, de curiozitate cărturărească şi plin de anvergură.

 

O adevărată revelaţie au constituit-o pentru Noica manuscrisele eminesciene. „Din cele 44 caiete-manuscrise rămase de la el [= de la Eminescu; n. O. P.], se poate vedea … cîtă deschidere şi rîvnă avea Eminescu pentru munca de specialitate…”[1]. Printre însemnările, notele de lectură, versurile fulgurante, rimele pregătite pentru creaţie, excerptele savante, ciornele sau crochiurile de proză, fragmentele dramatice, dar cumva pe deasupra tuturor acestora, filosoful descifra o complexitate intelectuală şi culturală aflată deasupra tuturor celorlalte cunoscute la noi şi, în plus, putea observa spectacolul ei în plină desfăşurare/ Aşa încît, spune filosoful, „Acest (subl. C. N.) Eminescu, al vredniciei şi sănătăţii spirituale trebuie regăsit…”[2].

Este, cum se vede, o atitudine polemică atît în raport cu cultul lui Eminescu poetul, cît şi cu mitul unui Eminescu labil, diletant, rapsodic şi, în cele din urmă, dezechilibrat şi nebun. Uimirea încîntată a autorului lui Eminescu omul deplin al culturii române se datorează unor cauze precise: „… te surprinde să vezi ce bună aşezare avea de la început în cultură acest tînăr fără diplome şi premii, acest fiu risipitor al culturii…”[3].

De astă dată săgeţile lui Noica merg în direcţia tinerilor vanitoşi, colecţionari de recunoaşteri formale; dar şi a celor care, fără a fi „fii risipitori” ai culturii noastre, neavînd nici măcar scuza că s-au irosit ani şi ani în te miri ce ocupaţii irelevante, sînt, totuşi, departe de a atinge performanţa intelectuală eminesciană. El este însă atît de sincer încîntat de descoperirea acestui ale Eminescu, încît îi scrie, la un moment dat, psihologului Nicolae Mărgineanu, prietenul lui de la Cluj, următoarele: „Dacă vii prin Bucureşti, ar merita să te uiţi la Academie prin vreun manuscris eminescian. Douăsprezece din cele 44 sînt fotocopiate, deci se împrumută în sala de manuscrise”[4]. Dincolo de acest îndemn se întrezăreşte convingerea – naivă? – a gînditorului că spectacolul debordant descoperit de el în caiete nu poate scăpa nimănui, ci va fi observat cu uşurinţă de oricine; cu atît mai mult de un psiholog de calitatea lui N. Mărgineanu.

Dar pentru că este filosof şi iubeşte filosofia, Noica este încîntat că tînărul Eminescu a avut un contact consistent cu filosofia. El se miră „… cum a vibrat cineva mare, în anii tinereţii, la o asemenea întîlnire [= cea cu Kant – n. O. P.] şi cum a ştiut să transforme o emoţie filozofică într-o muncă de severă răspundere”[5]. Tocmai alchimia aceasta, care metamorfozează emoţia filosofică într-un efort de anvergură, asumat cu maximă seriozitate, îl aruncă pe filosof în braţele admiraţiei. Traducerea – tatonantă, reluată de mai multe ori, dar, în orice caz, redusă la o mică parte a Criticii raţiunii pure de Immanuel Kant – îi stîrneşte elogiul neprecupeţit: „Oricît de incompletă ar fi schiţa sa de interpretare, ea reprezintă una din cele mai frumoase reflectări ale criticismului”[6]. Incompletitudinea, munca neîncheiată, stadiul de laborator în care a rămas textul tălmăcirii, nu îl incomodează. În schimb, remarcă radios calitatea estetică a criticismului eminescian.

La drept vorbind, Constantin Noica repetă, în aceste pagini, o atitudine şi nişte reflexe retorico-stilistice din Miguel de Unamuno în cartea lui despre Don Quijote. Acum Eminescu este eroizat în ordine spirituală, întîi, pentru curajul unei riscante întreprinderi solitare, precum traducerea din Kant. „… Ceea ce te cucereşte, cînd îi adînceşti întîlnirea, este tocmai să vezi cît de singur stă el cu textul lui Kant. El se aşază în faţa lui fără sprijinul nici unei exegeze, deci şi fără deformarea ei; întreprinde traducerea sa fără să consulte vreo alta …; şi pregăteşte o versiune românească în singurătatea contactului cu Kant, nu pentru publicul cititor şi abia indirect pentru o ţintă exterioară”[7]. În legătură cu alţii, ori cine ştie cu ce alt prilej, Noica ar fi putut vedea în absenţa oricărui recurs la exegeza kantiană o neglijenţă, o lipsă de cultură sau chiar o carenţă procedurală. În cazul lui Eminescu, acoperit de aura tuturor gloriilor culturale cu putinţă, el constată însă condiţia de cavaler solitar, îndrăznind să se avînte de unul singur pe piscuri pe care alţii nici cu ajutoare semnificative nu le-ar putea cuceri.

Rămînerea lui Eminescu la stadiul de proiect în curs de germinare privată, fără relevanţă publică, îi apare tot ca o formă de eroism şi de asceză cărturărească. „Tînărul acesta deschide pe Kant, începe să traducă un tratat de 600 de pagini şi nu manifestă nici o nerăbdare, nu sare nici un rînd, întîrzie oricît asupra cîte unui cuvînt. Are vreun sens obiectiv aşa ceva? Munca aceasta interesează în clipa aceea pe cineva? Pe absolut nimeni, decît pe cel care prin «lectură» îşi consemnează astfel propriile sale etape de adîncire a textului”[8]. Ar fi vorba, deci, de o questă discretă, pe cont propriu, al cărei scop rămîne integral pregătirea filosofică de fineţe a junelui tălmăcitor. Cît despre ea însăşi, odată lămurită – de Noica – circumstanţa că ea nu urmărea un scop lucrativ imediat (se crezuse înainte că Eminescu s-ar fi apucat de tălmăcirea lui Kant impulsionat de oferta lui Titu Maiorescu de a-i pregăti o catedră universitară de filosofie), nu mai rămîne decît să fie socotită ca atare: o căutare a perfecţionării spirituale proprii, prin ridicarea la cugetarea riguroasă, pînă la orizonturile clare şi înstelate ale filosofării. De aceea vede Noica în Eminescu un cavaler imaculat, un Don Quijote, aşa cum vedea Unamuno în Don Quijote o parafrază christică. „Despre ce e vorba, cu traducerea aceasta: despre Kant? despre Eminescu? despre reuşitele şi nereuşitele unei tălmăciri de prin 1870? despre întîmplările cuvîntului românesc petrecut prin gîndul cel mai greu al filozofiei?// Este vorba de o luptă, una dusă fără frică şi fără prihană. În definitiv nu vedem de ce unui tînăr de astăzi atîtea alte lupte din trecutul nostru, bătălia de la Rovine, de pildă, sau revoluţia lui Tudor, i-ar părea mai cuceritoare decît lupta de aci, cu gîndul şi cuvîntul, purtată de Eminescu. Iar cînd îţi dai seama cu ce dezinteres, cu cîtă probitate, în ce curăţenie a inimii e purtată lupta aceasta, aproape oricine din gintea filozofiei poate pleca ochii”[9].

Questa lui Eminescu îi permite lui Noica să îl investească în tagma cavalerilor, şi încă în cea a acelora adunaţi parcă în jurul Graalului: Lancelot ori Perceval (Parsifal). Ei îi preced lui Don Quijote, practicînd în numele idealului spiritual, eroismul autentic, de factură militară. Ceea ce îl apropie pe acest Eminescu, văzut simbolic în armură cavalerească, de Don Quijote este factura livrescă a aventurii amîndurora. De aceea i se aplică şi lui ceea ce îi spune eroului lui Cervantes eseistul Unamuno: „… triumful tău a fost întotdeauna acela al îndrăznelii şi nu al victoriei”[10].

Se pune întrebarea: de ce cade Constantin Noica într-un asemenea exces, nu lipsit de potenţialităţi şocante ori de suspiciunea îngroşării (deci a inadecvării)? Aş crede că din acelaşi motiv pentru care Unmuno îl citea în cheie religioasă pe Don Quijote, făcînd din el sufletul Spaniei: dorinţa de a procura românilor un mit fondator; unul incontestabil.

Și alţi autori moderni au încercat să edifice asemenea mituri. Nicolae Bălcescu îl prelua pe Mihai Viteazul din mîinile lui Florian Aaron pentru a-l pune pe un piedestal romantic înflăcărat, incandescent. După modelul lui, B.P. Hasdeu încerca un lucru similar cu Ion Vodă cel Cumplit, în care vedea un soi de Cuza Vodă antiaristocrat şi democrat al secolului al XVI-lea moldovenesc. Alţii – precum N. Iorga sau M. Sadoveanu – s-au străduit să îi asigure lui Ștefan cel Mare un asemenea statut. Iar graţie irlandezului Bram Stoker, în mediile internaţionale Vlad Țepeş-Dracula a chiar ajuns un mit fundamental românesc, subîntins de tema folclorică a bîntuirilor vampirice şi a zburătorului. De zburător s-au ataşat şi I. Heliade-Rădulescu, şi Eminescu însuşi, în Luceafărul, propunînd un mit cult de extracţie folclorică. Dacă Noica a socotit că mitul fundamental pe care îl poate aduce în mijlocul românilor ar fi Eminescu însuşi nu înseamnă decît că toate celelalte i s-au arătat ca făcînd parte din universul imaginarului eminescian, fiindu-i subsumabile acestuia.

 

 

 

[1] Ibidem, p. XII.

[2] Ibidem. Miguel de Unamuno, Viața lui Don Quijote și Sancho, trad. de Ileana Bucurenciu și Grigore Dima, București, Ed. Humanitas, 2004, p. 27 vorbea, cam în același sens, despre „… sufletul Cavalerului Credinței [= Don Quijote – n. O. P.], al aceluia care ne face cu nebunia sa înțelepți”. Fără a ignora nebunia „ultimului” Eminescu, Noica vrea să îi recupereze sănătatea spirituală și vrednicia de dincolo de zările imediat perceptibile, căci ele îi apar exemplare.

[3] Ibidem, p. XII.

[4] „Epistolar Constantin Noica – Nicolae Mărgineanu”, în Apostrof, an. VII, nr. 4 (71), 1996, p. 12. Scrisoarea din 2 ianuarie 1976.

[5] Idem, „Introducere”, în Mihai Eminescu, Lecturi kantiene. Traduceri din Critica rațiunii pure, ed. de C. Noica și Al. Surdu, București, Ed. Univers, 1975, p. V.

[6] Ibidem, p. XI.

[7] Ibidem, p. XV.

[8] Ibidem, p. XXIII.

[9] Ibidem, p. XXIV.

[10] Miguel de Unamuno, Viața lui Don Quijote și Sancho, ed. cit., p. 49.

Revista indexata EBSCO