Nov 17, 2016

Posted by in ESEU

Arthur SUCIU – Fragmente despre fragmente

Am început cu fragmente aşa cum alţii încep cu poezie. Mi-ar fi fost mai ușor să scriu poeme. Dădeam frîu liber senzațiilor, mă baricadam în incoerență… Aș fi beneficiat, în plus, de prestigiul celui mai înalt gen literar. Am preferat, în schimb, să scriu fragmente. Ele m-au obligat să-mi reprim pornirile poetice, să fiu lucid, clar, concis. E mai cinstit să te chinuiești într-un gen minor, încercînd să spui ceva cu înțeles, decît să te lăfăiești la adăpostul prestigiului poeziei, creînd confuzie.

Am scris însă poezii pînă la vîrsta maturităţii. Apoi, tot mai rar. Mi-am reprimat, la un moment dat, efuziunile lirice. Ele se răzbună şi inundă în permanenţă substratul afectiv al scrisului meu. În liceu, compuneam poezii în timpul orelor, le arătam colegilor şi le spuneam că sunt scrise de Nichita Stănescu. Dar încă de prin şcoala generală ţineam un fel de jurnal. Multă vreme, după aceea, n-am putut să scriu altceva decît fragmente. Am adunat, în ani, un număr de caiete (mă credeam Eminescu, desigur), dar le-am aruncat pe toate într-un moment de descurajare şi de enervare. M-am gîndit însă să scriu pentru a publica, mai întîi pe la 27 de ani, cînd am strîns prima dată într-un fişier fragmentele pe care le scrisesem. Pierdusem acel fişier, dar l-am recuperat, recent, de la un fost coleg, care îl păstrase în computer. Îl voi publica parţial. Cu adevărat am scris pentru a publica în jurul vîrstei de 32 de ani. Contribuţii la apocalipsă, prima mea carte de fragmente, a apărut cînd aveam 34 de ani.

De fiecare dată, m-am apucat de scris ca urmare a unei depresii, a unei crize. Am vrut mereu să fac ceva pozitiv, ceva constructiv, dar fie nu am avut timp, fie nu am avut şansa de a crea un text legat. Fragmentele pe care le-am scris, inclusiv cele pe care deja le-am publicat, au fost mai întîi scăpări private, pe care doream să le păstrez numai pentru mine, căci ceea ce iese din depresia mea – credeam – este un zaţ care trebuie aruncat. Probabil că aceasta şi sunt, la urma urmelor, dar în timp am ajuns să mă consolez cu harul meu otrăvit. Mi-am dat seama că ceea ce mă face să scriu este numai starea de nemulţumire faţă de situaţia mea în această lume. Scrisul nu are rost decît dacă te simţi bolnav şi însingurat, dacă te simţi rău, şi chiar dacă nu se poate spune că această boală eşti tu, chiar dacă nu este deloc sănătos să crezi asta, e clar că şi tu ai fost amestecat în ciudata afacere a scrisului. Nu am devenit însă în stare să convertesc fragmentele mele în ceva realmente pozitiv şi să mi le asum ca pe un gen literar. Faţă de orice alt fel de a scrie, fragmentul implică o relaţie de disconfort cu propriul scris. Cine scuipă fragmente vrea, de fapt, să nu mai scrie, aşa cum nu mai vrei să vomiţi, cînd vomiţi.

Titlul primei mele cărţi, Contribuţii la apocalipsă, rezumă un program anti-universitar. N-am vrut niciodată să fiu profesor, dar nu este nimic altceva care să-mi fi dorit mai mult. La 20 de ani, iluzionîndu-mă că voi avea o viaţă liberă, dispreţuiam constrîngerile catedrei. Cînd am început să muncesc, mi-am dat seama însă că a fi profesor era singurul job acceptabil. Am vrut să devin profesor, dar n-am mai putut. În plus, ceva din visul unei vieţi fără constrîngeri m-a ţinut mereu departe de catedră. Deşi am fost integrat în sistemul de învăţămînt pînă tîrziu, căci am terminat un doctorat, relaţia mea cu educaţia oficială a fost, încă din prima zi de şcoală, lipsită de speranţă. Am scris o teză pe tema ironiei, o lucrare anti-teoretică şi, în fond, anti-universitară. Discursul autonom nu este contribuţie ştiinţifică, ci o contribuţie la apocalipsă.

Viața privată este cel mai important lucru pentru mine, dar eu nu sunt, cu toate acestea, un burghez. ”Burghez” e un cuvînt care m-ar descrie în mod inadecvat. Perspectiva din care privesc lucrurile este aceea a unui proletar postcomunist. Sunt produsul sincretismului postcomunist dintre „rezistenţa prin cultură” și moartea culturii, un Cioran vulgar. Nu mă definesc așa pentru alții, ci pentru mine, fiind conștient că este foarte greu să-ți stabilești repere într-o istorie care s-a rupt și se rupe mereu, la intervale de numai cîțiva ani. Ce sunt din ceea ce se schimbă abrupt și ce rămîne din ceea ce sunt – iată probleme care mă depășesc, dar pe care nu pot înceta să mi le pun, iar și iar.

Cu vîrsta, am devenit tot mai pop, mai exact tot mai conştient de cultura pop şi rock, în care am crescut şi de care am fost profund influenţat. În liceu, citeam Kant, ascultînd Pink Floyd. Cînd am scris prima mea carte de fragmente, m-am referit într-un text la Mahler şi în altul la Nick Cave. Mi-am pus atunci întrebarea dacă nu cumva voi transmite un mesaj de ansamblu inconsistent (fiind vorba despre relaţia cultură înaltă – cultură pop). Am publicat pînă la urmă amîndouă textele. În următoarea carte, am scris şi despre Judas Priest (ca şi despre Sonata lunii, o piesă clasică foarte pop). Încet-încet, am ajuns să-mi dau seama că, departe de-a cîştiga partida, cultura înaltă pierde teren în faţa pop-ului. Sentimentul meu este că Platon şi Kant se scufundă în pop, aşa cum te scufunzi într-o baie, şi că nu putem să-i salvăm, orice-am face. E-adevărat, scrisul meu este în continuare mai degrabă “clasic”, e un scris aproape “înalt” şi aproape deloc “pop”. Pop este însă efectul de ansamblu, un efect deloc intenţionat şi chir surprinzător pentru mine (încă o dată sociologia bate estetica). Sunt convins că, scriind romane, scrisul meu va deveni el însuşi pop cu timpul, dacă nu a devenit deja. Este bine sau rău, nici nu-mi dau seama. Ştiu un singur lucru: că tot ce trebuie să fac, voi face pentru a mă exprima pe mine în continuare.

În al meu curriculum vitae nu trec niciodată numărul considerabil de texte de PR, pe care le-am scris de-a lungul anilor: discursuri pentru politicieni, punctaje de televiziune, message box pentru reacție rapidă sau pentru campanie, advertoriale, toate formele de texte publicitare pentru outdoor şi onlineflyer, broșuri, cataloage, cărți etc., mesaje pentru mobil, editoriale, articole, versuri pentru piese muzicale, scenarii de filme electorale, scenarii de evenimente, povestiri promoționale, strategii de brand, strategii electorale, strategii de criză, rapoarte de analiză, rapoarte de consiliere, analize de sondaje, analize de background, luări de poziție, comunicate de presă – lista ar putea continua. Am scris cărți întregi cu texte de PR, dar nimic sau aproape nimic din limbajul, din stilul, din abordarea folosite în aceste texte nu se regăsește în cărțile mele ”literare”, în fragmentele mele ”depresive”. Această ruptură aproape că mă înspăimîntă, mai ales că am scris atît de puțin, atît de ”scurt” din perspectiva mea proprie.

Fragmentele mele existenţiale s-au născut şi prin reacţie faţă de textele de PR, pe care le-am scris din obligaţie profesională. PR-ul se răzbună însă, căci, datorită lui, am dobîndit, în timp, capacitatea de a scrie pe multiple “voci”, de a compune diverse tipuri de discurs (jurnalistic, politic, publicitar etc.), de a mă adapta mediilor de comunicare aflate în continuu upgrade. Încet-încet, ies din monologismul meu reacţionar, aceasta în ciuda atitudinii retractile, care a rămas aceeaşi de cînd mă ştiu.

Istoria mea profesională este un șir de trădări. Am trădat filosofia, devenind jurnalist. Am trădat jurnalismul, devenind comunicator politic. Am trădat comunicarea politică, făcînd o teză despre comunicarea prin literatură. La fel este și istoria scrisului meu. Am trădat eseurile politice, scriind fragmente autobiografice. Am trădat fragmentele autobiografice, scriind o lucrare teoretică. În cele din urmă, am scris un roman. După tot acest periplu, mă aflu destul de mulțumit. Știu că fiecare dintre trădări a avut un schepsis.

Cintindu-l pe Barbellion. E clar că jurnalele sunt genul meu preferat (dar ce spun: cărțile mele de fragmente sunt, de fapt, jurnale). Marile evenimente politice nu înseamnă nimic pe lîngă ceea ce gîndește un om cînd e singur. Politica nu-i decît o deturnare nemiloasă și durabilă de la poezia vieții intime.

Să-mi fie îngăduit. În gaură (romanul meu) e şi o replică la tipul de discurs cioranian practicat la noi după 1989, mai ales de Liiceanu, în Uşa interzisă. Este o gaură în uşa lui Liiceanu, o turnură literară dusă pînă la capăt şi care, prin aceasta, iese din discursul cioranian. Nu în ultimul rînd, este şi o cădere din înaltul culturii… direct în gaură.

Am citit, multă vreme, numai autori noi. Toţi: plaţi, voit plaţi, de teamă să nu cadă în patetism sau să nu comită generalizări pripite. Răsfoind, într-o seară, fragmentele lui Novalis, am fost şocat de amplitudinea gîndirii şi de forţa scriiturii lui. Am citit ceva în genul: corpurile cereşti sunt îngeri împietriţi. Iată ceva cu adevărat mare, o gîndire puternică, plină de imaginaţie, şi un efort intelectual cu adevărat fără precedent. Stilul postmodern de scriitură îţi complică inutil gîndirea şi-ţi agravează plictisul pînă acolo încît nu-ţi mai vine să citeşti nici o carte.

Mi-au plăcut totdeauna lucrările alcătuite din amalgamuri complexe şi incerte, cum e Sau/Sau a lui Kierkegaard. Cuprinde în ea fragmente, studii serioase (pe diverse teme), dialoguri, eseuri trase din condei, totul avînd pretenţia de a prinde măcar într-o tiparitură, dacă nu în viață unitatea unui eu răvăşit.

Am început cu fragmente (am scris trei volume, pe care le reunesc într-unul singur) şi o carte de eseuri, am continuat cu o teză, apoi am publicat un roman. Un efort destul de mare, care a presupus inclusiv menținerea unei unităţi în diversitatea de genuri. Un efort, de fapt, foarte mare, pe care l-am făcut, în ultimii opt-zece ani, sub febra ratării. Sunt puţin obosit, dar pot spune că efortul a meritat: încă nu sunt un ratat.

Cărţile de fragmente nu au început şi nici sfîrşit. Le poţi aduna într-un volum, dar ele nu alcătuiesc niciodată o carte. Cugetările lui Pascal nu sunt aşa ceva. Ele construiesc, de fapt, o singură carte, nesfîrşită, iar eu sunt şi nu sunt omul unei singure cărţi.

Revista indexata EBSCO