Nov 17, 2016

Posted by in ESEU

Dan TOMULEŢ – Meditaţii la gura peşterii (I)

Mi-aş fi dorit, desigur, să pot scrie ceva nou, noutatea fiind astăzi ridicată la rang de virtute, în aceeaşi măsură în artă şi în filosofie, avînd chiar pretenţia de a înlocui talentului şi adevărului. Adevărata noutate însă, cel puţin în filosofie, nu-şi va găsi locul decît în prelungirea adevărurilor mai vechi, nicidecum împotriva lor. Aşadar, cînd marile adevăruri ale trecutului sînt neglijate, nu noutatea se numără printre sarcinile urgente ale cugetătorului, ci ştergerea de praf a adevărurilor mai vechi. Un astfel de adevăr, complet neglijat astăzi, este ideea platoniciană a educaţiei, frumos ilustrată în celebra alegorie a peşterii.

Platon „asemuieşte firea noastră în privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie” (514a)[1] cu nişte oameni născuţi în robia iluziilor, în adîncul unei peşterii. Aşezaţi fiind cu faţa spre peretele din fundul peşterii, ei nu percep decît umbrele unor obiecte purtate încoace şi încolo în spatele lor, umbre proiectate de lumina unui foc aprins undeva şi mai departe.

După cum bine se ştie, aceste umbre simbolizează lucrurile materiale, viaţa fiinţelor care le urmăresc, imagini ale omul needucat, fiind complet controlată de dimensiunea fizică a existenţei lor. Sînt oameni căzuţi în trup. Fiinţa umană needucată este o făptură a percepţiei, facultatea aceasta acaparîndu-i şi organizîndu-i întreaga existenţă. Pentru o astfel de persoană, nimic nu este real, dacă nu izbeşte privirea sau dacă nu gîdilă simţurile; şi aceasta, indiferent de mulţimea sau de natura cunoştinţelor pe care cel în cauză le deţine. Dacă se întîmplă ca o astfel de făptură să desfăşoare activităţi culturale sau chiar spirituale, toate acestea vor fi robite principiului percepţiei şi îşi vor găsi finalitatea în corporal. Predominanţa corporalului îi robeşte spiritul. În cuvintele lui Platon, „asemenea oameni nu ar putea lua drept adevăr decît umbrele lucrurilor” (515c). Ei sînt uşor de recunoscut, mai ales pentru că rareori ne este dat să întîlnim oameni de altă natură. Tragedia acestor fiinţe nu stă doar în faptul că nu cunosc adevărul, ci mai ales în convingerea lor fermă că îl cunosc. Lipsa de educaţie nu este o specie a umilinţei, cum s-ar putea crede, ci mai degrabă o specie a îngîmfării. După cum aflăm de la Socrate, cînd omul ajunge la cunoştinţa propriei sale ignoranţe, bătălia educaţiei a fost deja, în mare parte, cîştigată.

După ce descrie încremenirea acestor făpturi şi forţa hipnozei pe care umbrele corporale o exercită asupra lor, marele filosof afirmă că oamenii aceştia nu au văzut niciodată nimic „din ei înşişi… şi din soţii lor… decît umbrele care cad… pe zidul de dinaintea lor” (515a). Ignoranţa nu stă doar în necunoaşterea adevărului despre lucruri, ci cu mult mai mult în necunoaşterea adevărului despre sine şi despre semenii noştri. La urma urmei, cele două forme ale neştiinţei se înrudesc.

Aşadar, dacă obiectele fizice sînt umbre ale unor realităţi mai adînci, care sînt aceste realităţi? Răspunsul lui Platon este simplu: eidele. Şi ce este o eidă? Un fel de a fi, o formă a existenţei. Fiinţa umană există într-o enormă varietate de feluri. De fapt, existăm în tot atîtea feluri cîte genuri de lucruri există. În raport cu fiecare categorie de obiecte, ne asumăm un anumit rol existenţial. Sîntem părinţi, în raport cu descendenţii noştri, şi sîntem fii şi fiice, în raport cu părinţii noştri. Fiecare relaţie cu lucrurile, cu fiinţele sau situaţiile, descătuşează un anumit aspect al existenţei noastre. În raport cu fiecare dintre ele, sîntem într-un fel sau altul. Eidele sînt aceste moduri de a fi, care ne sînt prilejuite de contactul cu lucrurile. Structura interioară a unei astfel de eide cuprinde lucrul la care ne raportăm, ne include pe noi înşine, sub raportul rolului existenţial pe care lucrul respectiv ni-l prilejuieşte, şi cuprinde percepţia şi conceptul pe care le avem despre lucrul în cauză. Aşadar, viaţa umană se desfăşoară la intersecţia tuturor eidelor posibile.

Cel mai important lucru pe care trebuie să-l înţelegem acum este faptul că viaţa noastră eidetică ne aparţine, într-o măsură copleşitor de mare. Cu alte cuvinte, într-o măsură copleşitor de mare, nu lucrurile sînt cele care ne impun modalităţile în care noi existăm, ci dimpotrivă, noi le impunem lor felul în care sînt. Pentru noi, într-o măsură semnificativă, lucrurile sînt aşa cum le interpretăm. Viaţa eidetică nu-şi are deci cauza în lucruri, ci în noi înşine. Este important să înţelegem – şi aici stă marea diferenţă dintre cel educat şi cel needucat – că noi nu locuim într-o lume integral obiectivă, citrăim, într-o măsură copleşitor de mare, in interiorul interpretărilor pe care le dăm lucrurilor. Deşi există aspecte obiective ale realităţii, cea mai mare parte a realităţii în care trăim e construită de noi, fără ca măcar să ne dăm seama de lucrul acesta; şi nu este vorba aici doar despre structurile sociale, ci despre toate lucrurile. Neînţelegerea contribuţiei noastre interpretative la fiinţa lucrurilor în mijlocul cărora trăim reprezintă ignoranţa despre care vorbeşte Platon. Primul pas spre educaţie, aşadar, îl face omul care înţelege acest lucru.

Şi de ce interpretăm lucrurile în felul în care o facem? Pentru că acestea sînt posibilităţile noastre existenţiale. Categorizarea lucrurilor este o consecinţă a interpretării practice pe care o dăm lumii, pentru că lumea este pentru noi resursa pe care o folosim pentru soluţionarea problemelor pe care le avem. Ceea ce ne defineşte ca oameni este evantaiul nevoilor noastre specifice, seria imperfecţiunilor cu care ne confruntăm. Acesta este motivul pentru care omul aspiră spre bine, adică spre rezolvarea problemelor sale. Pe fundalul acestor aspiraţii, lucrurile devin soluţii posibile, iar natura pe care le-o atribuim ţine de binele sau de răul pe care ele ni-l pot face. Iată motivul pentru care interpretăm şi iată modul în care o facem. În relaţia sa cu lucrurile, omul este o fiinţă hermeneutică, iar activitatea sa interpretativă este girată de ideea binelui. Orice gînd este o instanţă a binelui sau răului; în general, gîndim pentru a rezolva probleme, iar uneori şi pentru a le crea. Putem, aşadar, înţelege de ce Platon afirmă că eida binelui coordonează întregul spaţiu eidetic. Această eidă fundamentală este reprezentată de focul din peşteră; celelalte eidele sînt lucrurile purtate înainte şi înapoi în lumina focului, iar lucrurile materiale sînt umbrele proiectate pe peretele peşterii. Lipsa educaţiei sau „lipsa de minte” (afrosunē), cum o numeşte Platon, constă în neînţelegerea contribuţiei noastre la natura lucrurilor şi confundarea acestei contribuţii cu realitatea obiectivă. Pradă unei astfel de iluzii, vom căuta întotdeauna soluţii în exterior, în modificarea lucrurilor, nu în interior, prin înnoirea sufletelor, neînţelegînd că umbrele nu pot fi modificate, decît prin schimbarea lucrurilor care le proiectează. Lipsa educaţiei ne supune, literalmente, unei munci sisifice.

Educaţia omului peşterii este descrisă în termenii „dezlegării” (lusis) şi ai „vindecării” (iasis). Lipsa de educaţie este un blocaj al minţii, marcat de hipnoza valorică a lucrurilor materiale; este o lipsă de flexibilitate, o ignoranţă de sine şi o nerecunoaştere a naturii realităţii. Ignoranţa este o boală a minţii şi a inimii, de un fel care se împotriveşte oricărei încercări de însănătoşire. Iată de ce Platon se îndoieşte că dezlegarea şi vindecare celor needucaţi ar fi lucruri care „le-ar sta în fire” (515c). Suferindul ajunge să-şi iubească boala şi chiar să o identifice cu sănătatea. În ciuda suferinţei pe care boala i-o cauzează, el ţine la bubele lui. Nu vrea să ştie şi nu poate să ştie că este bolnav. De aici vorba lui Iorga: cînd intri cu făclia în turn, nu te aştepta ca liliecii să-ţi mulţumească.

Iată de ce orice act educativ autentic presupune o anumită obligativitate, orientată împotriva unei comodităţi pernicioase. Cel dezlegat este „silit… să se ridice, să-şi rotească grumazul să umble şi să privească spre lumină” (515c); iar în timp ce i se face lucrul acesta, simte „tot felul de dureri” (515c), amorţit fiind de îndelungata nemişcare a minţii. Gîndirea este un lucru dificil şi nu este totuna cu faptul de a cădea pe gînduri. A gîndi înseamnă a încerca o înţelegere cît de cît sistematică a realităţii, cu scopul modificării corespunzătoare a atitudinilor proprii. Gîndirea este un act transformativ. Iată în ce constă efortul şi dificultatea educaţiei. Cu greu ajungem să ne asumăm cu adevărat faptul că umbrele sînt umbre şi că la realitate ajungem cu mijloace lăuntrice, mai degrabă decît cu mijloace exterioare. Tot aici putem vedea şi dificultatea muncii educatorului, care „arătîndu-i pe fiecare dintre obiectele purtate, l-ar sili, prin întrebări, să răspundă ce anume este lucrul respectiv” (515d). Cu cheia minţii încearcă educatorul să deschidă uşa sufletului care trebuie educat.

De multe ori însă, lumina acestui adevăr este prea puternică pentru ochii obişnuiţi doar cu jocul umbrelor în întuneric. Încercarea de a-l face pe om să privească „lumina însăşi” i-ar produce o suferinţă intelectuală şi i-ar cere un efort de gîndire mult prea mare, obligîndu-l să revină la lucrurile „pe care poate să le vadă” (515e), socotindu-le pe acestea „mai sigure decît cele arătate” (515e). Aşadar, lucrurile trebuie luate treptat. Mai mult, eşecul educaţiei devine o certitudine, atunci cînd efortul educativ se desfăşoară în interiorul peşterii, adică în contextul valorizării umbrelor, pentru că diferenţa dintre interiorul şi exteriorul peşterii este una de ordin valoric. Astfel, şi în peşteră şi în exteriorul ei, găsim aceleaşi lucruri: umbrele, obiectele şi sursa de lumină. Diferenţa stă în faptul că, în peşteră, atenţia se concentrează asupra umbrelor, în timp ce afară din peşteră, atenţia se concentrează asupra sursei de lumină. Înţelegem astfel că, prin cele două medii diferite, Platon nu are în vedere două lumi diferite, ci două perspective diferite asupra aceleiaşi lumi. În peşteră, realitatea este privită din perspectiva valorizării umbrelor, în timp ce în exterior, lucrurile sînt privite din perspectiva valorizării Binelui. În consecinţă, deşi este important să-l informezi pe om despre natura realităţii, lucrul acesta nu va produce educarea lui, pentru că educaţia este în primul rînd a inimii, nu a minţii. Mintea este doar instrumentul educaţiei, cel puţin în fazele incipiente ale procesului. Adevărata educaţie, adică educaţia inimii, presupune ieşirea din peşteră, respectiv, schimbarea percepţiei valorice. Educaţia conceptuală este importantă, însă nu constituie decît prima parte a procesului educativ. Cu toate acestea, şi în prima etapă şi în cea de-a doua, educatorul trebuie să fie o persoană care vine în peşteră din exteriorul ei. Locuitorii peşterii nu pot fi educatori.

A doua etapă a procesului educativ implică schimbarea mediului celui educat. El este scos din peşteră la lumina soarelui. Există oameni care aud despre educaţie, dar persistă în needucarea lor, şi există oameni care se lasă educaţi. Temelia educaţiei este schimbarea modului în care valorizăm lucrurile. Ea nu este consecinţa unui efort de voinţă, deşi voinţa este necesară, ci este urmarea unui act al înţelegerii. Iată de ce numai înţeleptul este educat. În al doilea rînd, înţelegerea inconsistenţei lucrurilor pe care omul contează atît de mult are, iniţial, asupra lui un efect năucitor. Realităţile aparent solide care-i organizau viaţa se descompun, iar el intră într-o stare de derută. Obişnuit să păşească pe un teren solid, el se trezeşte în mijlocul valurilor, neavînd nici un obiect de care să se prindă. La această stare se referă Platon, atunci cînd afirmă că lumina adevărului îl orbeşte pe cel care este scos din peşteră. Soluţia nu stă totuşi în gestul facil al întoarcerii în peşteră, ci în efortul de a ne obişnui cu acest mediu valoric nou, care lichefiază importanţa lucrurilor materiale.

Marea realizare a educaţiei este ieşirea din peşteră, detaliile adăugîndu-se ulterior. Pentru fixarea acestor detalii, omul trebuie, mai întîi, să se obişnuiască cu „lumea cea de sus” (516a). El se află acum într-un proces de asumare a unei noi distribuţii valorice a lucrurilor. Atitudinile i se schimbă, şi lucruri care altădată i se păreau valoroase, acum i se prezintă ca ridicole. Mai întîi, va privi „umbrele” şi „oglindirile” lucrurilor autentice, adică aceleaşi umbre pe care le privea şi în peşteră, însă acum le va privi cu mai puţin interes, chiar cu dispreţ. Va privi apoi lucrurile însele, adică va înţelege rolul eidelor şi va căuta să-şi însuşească înţelepciunea privitoare la ele. În sfîrşit, va privi soarele acolo unde se află el, adică eida binelui şi poziţia ei supremă în raport cu celelalte eide şi în raport cu noi înşine. Pentru că viaţa noastră se desfăşoară în orizontul eidelor, noi înşine nu sîntem nimic altceva decît locul acestora. Binele nu este doar cauza modalităţilor noastre existenţiale, ci în acelaşi timp şi cauza existenţei noastre ca atare. Gîndirea este un spaţiu creat de eida Binelui, iar omul, în calitate de fiinţă gînditoare, nu poate fi decît o consecinţă a aceleiaşi eide. Nu noi avem eidele, ci eidele ne întemeiază pe noi.

Cel ieşit din pămîntul lucrurilor materiale se află acum în atmosfera lumii intelectuale. Educaţia l-a transformat într-un intelectual, adică într-o persoană care poate flămînzi spiritual, nu doar fizic. Educaţia creează un nou tip de nevoie: nevoia culturală; ceea ce înseamnă că orice criză a culturii este o criză a metanoiei. Aceasta este natura înţelepciunii, adică faptul de a „cugeta în legătură cu soarele, că acesta determină anotimpurile şi anii, că el cîrmuieşte totul în lumea vizibilă, fiind cumva răspunzător şi pentru imaginile acelea, văzute de ei în peşteră” (516b). Înţelepciunea are la bază înţelegerea rolului fundamental al eidei binelui în structurarea lumii eidetice şi, prin intermediul ei, a lumii fizice interpretate.

 

[1] Toate citatele sînt luate din Platon, Opere, vol. 5, trad. Andrei Cornea (Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986).

Revista indexata EBSCO