Nov 17, 2016

Posted by in ESEU

Mircea PLATON – Eminescu nu era singur. Corpusul „Convorbiri literare” 1877-1886: Decada independenţei

Românii au fost și sunt deseori criticați pentru „balcanism”, pentru voluptatea ratării și a improvizației, pentru inconsecvență și „miticism”. Nu cred prea mult în validitatea acestor judecăți. Mi se pare că doar un popor balcanic, inconsecvent, de Mitici ar putea să le ia în serios. După cum doar un popor resemnat ar putea să răstălmăcească Miorița într-o asemenea măsură încît să ajungă să creadă că exhală sentimentul românesc al ființei-resemnate în vreme ce, de fapt, balada ne pune față în față cu arhetipul omului tradițional care, înainte de o confruntare cu inamici vicleni și superiori ca număr, caută să își lase lucrurile în bună rînduială.

Din acest punct de vedere, al rînduielii, nu e întîmplător că tocmai un profesor de logică, Titu Maiorescu, a fost primul motor al conservatorismului românesc modern, adică al conservatorismului articulat într-un program politic și cultural. Logica se ocupă cu „formele pe baza cărora apare gîndirea corectă”[1]. Cea mai complexă dintre aceste forme e silogismul: adică „deducerea unei judecăți din altele”[2]. Dar conservatorismul propune în cîmp politic și cultural un tip de evoluție care să îi permită unei societăți date să rămînă consecventă cu propriile ei premise, cu realitățile (sociale, geografice, religioase, culturale) care îi sunt constitutive.

Înființată în 1867, revista Convorbiri literare intra în 1877 în al doilea deceniu de activitate. Revista se consolida contribuind la consolidarea independenței naționale, apărînd specificul românesc ca factor constitutiv, ca premisă majoră a modernizării organice a României. Din punct de vedere al canonului literar, a doua decadă a Convorbirilor e perioada în care apar în revistă operele lui Ion Creangă (poveștile și Amintirile din copilărie), Rugăciunea unui dac, Odă (în metru antic), Scrisoare I și alte poezii de Mihai Eminescu, poeziile lui Vasile Alecsandri dedicate Războiului de Independență, o bună parte din nuvelele și studiile istorice ale lui I. Slavici, piesele de teatru ale lui I.L. Caragiale (și proză). Tot în această decadă debutează în Convorbiri literare, cu poezii, Alexandru Vlahuță și Al. Davilla. Vasile Conta și A. C. Cuza sunt și ei prezenți în revistă, alături de A.D. Xenopol, Titu Maiorescu, P. P. Carp. Prima și a doua generație a canonului cultural românesc de la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea sunt prezente în paginile publicației junimiste.

Din punct de vedere politic, momentul apariției Convorbirilor literare marchează și începutul perioadei în care modernizarea național-liberală începe să prindă contur din ce în ce mai apăsat: adoptarea sistemului bimetalist pentru moneda națională în 1867 urmată de reorganizarea instituțiilor fiscale în 1868, construirea unui sistem de drumuri și căi ferate, introducerea obligativității stagiului militar însoțită de achiziționarea de echipament pentru armata regulată, dar și pentru garda civilă, erau măsuri care, în viziunea lui Ion C. Brătianu, aveau menirea de a întări autoritatea statului și de a pregăti și apoi da greutate independenței naționale.

Junimiștii, intrați în politică activă începînd din 1870, cînd P. P. Carp și Vasile Pogor primesc portofolii ministeriale în guvernul Conservatorului ieșean Manolache Costache Epureanu, vor acționa, conform lui Sorin Alexandrescu, ca grup de presiune care va contesta quasi-monopolul Liberal asupra modernizării României. Alexandrescu argumentează că Junimiștii urmăreau să se autopromoveze ca principalii susținători ai monarhiei lui Carol I pentru a putea ajunge să ocupe poziții cheie în Noul Regim pe care astfel ar fi avut o șansă să-l inflecteze în sens conservator.[3] Programul cultural junimist așa cum apare el în studii maioresciene precum Poezia română la 1867 (1867), În contra direcției de astăzi în cultura română (1868) sau Direcția nouă (1872, tipărit în Convorbiri literare începînd cu V:6, 15 mai 1871), toate publicate de Maiorescu în primii cinci ani de apariție ai Convorbirilor literare, sugerează un conservatorism în ruptură deschisă cu trecutul imediat, dominat de mișcări liberale, societăți „filarmonice”, frății quasi-carbonare, republicanism scolastic (de tip Simion Bărnuțiu) sau revoluționar (de tip C.A. Rosetti), în fine de epigonism radical-apusean.

Dar practica parlamentară va împinge Junimea politică înspre accelerări conjuncturale și mlădieri oportuniste care vor contrazice „olimpianismul” maiorescian și care ar fi putut compromite construcția culturală de anvergură. Deși „olimpian”, clasic și „rece” în literatură, în polemicile politice Maiorescu putea fi de o îndîrjire care îl împingea spre nedreptăți, judecăți și execuții sumare și inconsecvențe, cum o arată cazul lui A. D. Xenopol, căruia Maiorescu nu i-a iertat trecerea la Național Liberali. Din pricina acestei „trădări”, Maiorescu a ajuns să îl deteste pe Xenopol, pe care îl trata în public de „om cu care nu se poate discuta” (ingrat pentru ajutorul financiar primit de la junimiști în timpul studiilor sale; atacator din umbră al lui Maiorescu – dar, după cum a ieșit la iveală, Nicu Xenopol, nu Alexandru D., era autorul atacurilor anonime pe care le înfiera Maiorescu) iar în particular de decrepit întelectual.[4] Articolele lui A. D. Xenopol au continuat totuși să apară în Convorbiri literare (pînă în 1892), cu sprijinul lui Iacob Negruzzi, un personaj a cărui contribuție la profilul ideologic al Convorbirilor literare trebuie reconsiderată.[5] Pentru că sinceritățile secvențiale, vehemențele punctuale urmate de „pupat Piața Independenții”, excomunicările motivate ideologic sau personal, tipice oricărei grupări intrate în politică, așa cum a fost și Junimea după 1870, se regăsesc mai puțin în paginile Convorbirilor literare, o revistă cu o linie de continuitate și o deschidere tematică, estetică și intelectuală care nu pot fi decît rezultatul urmăririi consecvente a unui „proiect de țară” elaborat de-a lungul unor linii de forță naționale.

Nicolae Iorga argumenta că junimismul, prin Maiorescu, avusese o funcție pur dietetică, dar că abia prin sămănătorism s-a trecut la construcția culturală în spirit național.[6] Pentru ca Iorga să aibă dreptate, ar trebui ca junimismul să poată fi redus la maiorescianism și Convorbirile literare la statutul de expresie a junimismului de tip maiorescian. Colecția revistei ne cere însă să abandonăm înțelegerea sinecdocică a Convorbirilor literare ca simplă portavoce a societății Junimea și a Junimii ca mediu maiorescian. În modelul propus de Sorin Alexandrescu, Maiorescu e ideologul Junimii, Iacob Negruzzi e responsabil cu revista Convorbiri literare, iar Vasile Pogor e proprietarul tipografiei unde se tipăreau Convorbirile. Modelul e sugestiv, dar se cere amplificat cu introducerea unei tensiuni între modulele sau „mulțimile” – care se intersectează, dar nu sunt egale – junimiștilor și convorbiriștilor. Și asta pentru că ecumenismul intelectual centrat național al convorbiriștilor e diferit de „criticismul” maiorescian așa cum e el perceput de majoritatea istoricilor noștri literari sau politici și merge în direcția afirmării unul realism național din care au ieșit mai apoi inclusiv sămănătorismul sau tradiționalismul literar și naționalismul economic. De fapt, Iorga însuși îl considera pe Xenopol – al cărui activism social-cultural îl prefigurează de altminteri pe cel al lui Iorga (preocuparea pentru învățămîntul primar și învățători, pentru mica industrie, pentru asociațiile studențești) – drept adevăratul lider al generației noi din epoca Junimii.[7] Lovinescu nu e de acord cu Iorga și îl menține pe Maiorescu în rolul de lider al noii generații postpașoptiste,[8] dar face acest lucru cu prețul introducerii unei distincții între junimiștii maiorescieni și cei naționaliști (I. Negruzzi, G. Panu, A. D. Xenopol, Al. Lambrior, V. Tasu, M. Eminescu, V. Burlă).[9] Conform lui Lovinescu, Xenopol reprezenta o linie premergătoare criticismului și estetismului maiorescian, o linie „naționalistă”, „liberală”, „culturală, anestetică, numai cu oarecare infiltrații de criticism”.[10] Acest tradiționalism cultural era reprezentat și de B. P. Hașdeu și va culmina ulterior în Iorga. Dar aceasta nu era doar linia lui Xenopol, ci o orientare generală a revistei, fapt care îi dă lui Lovinescu ocazia să scrie că articolul „Cultura națională” (1868), care reprezintă debutul lui Xenopol la Convorbiri literare, constituie actul de botez „mai mult convorbirist decît junimist” al lui Xenopol deoarece „accentul” naționalist al articolului nu „se topește îndeajuns în criticismul junimist”.[11] În acel articol (republicat în Corpus I:2), Xenopol scria că: „Trebuie bine să ne însemnăm noi Românii că orice pas pe calea propășirii nu poate avea însemnătate pentru noi decît în măsura în care reflectează asupra naționalității noastre. Cosmopolitismul nu e pentru noi”.[12] În 1870, Xenopol trimitea la revistă un articol programatic intitulat „O privire retrospectivă asupra Convorbirilor literare” în care enunța cele trei linii directoare ale Convorbirilor literare: 1) încurajarea și popularizarea criticismului onest, a lucidității culturale; 2) încurajarea dezvoltării literaturii naționale și discreditarea patriotismului declamator; 3) susținerea independenței spirituale a poporului român.[13] Lovinescu avansează ipoteza că articolul lui Xenopol nu a fost publicat în 1870-1871 – ci abia în 1937! – deoarece la momentul respectiv Maiorescu nu îi putea îngădui tînărului Xenopol să devină „purtătorul de cuvînt” al Convorbirilor literare. Prin urmare, articolul lui Xenopol a rămas în sertarul lui Negruzzi, iar Maiorescu a publicat cîteva luni mai tîrziu articolul „Direcția nouă”.[14]

Lovinescu, citîndu-l pe Panu, se apleacă și el asupra tensiunii mocnite dintre junimiștii critic-cosmopoliți, pesimiști (care spuneau că românii nu au istorie, artă sau literatură) și junimiștii convorbiriști, naționali, optimiști. Conform lui Panu, Maiorescu însuși ar fi fost, de fapt, omul „de un naționalism cald” care făcea legătura dintre cele două tabere, înțelegînd importanța studiului istoriei naționale, artei naționale și culturii populare.[15] Într-adevăr, în paginile Convorbirilor literare nu găsim, așa cum afirmă unii exegeți, argumente pentru modernizarea în trepte, pentru reforme de tip occidental pregătite de propagandă în rîndul poporului.[16] În Convorbiri literare nu găsim un elogiu al machiavelismului modernizator, al moderației tactice. Nu era vorba ca românii să ajungă „tot acolo”, doar că mai încet, fără să hîțîne trăsura boierilor. Era vorba despre găsirea celor mai nimerite moduri de dezvoltare organică a României, în conformitate cu specificul național, cu istoria și cu interesele naționale. Paginile Convorbirilor literare nu susțin parcurgerea mai înceată a treptelor evoluției culturale sau dezvoltării economice, adică a acelor stagii prin care se presupune că trece orice cultură sau societate în calea ei spre modernitatea capitalistă de tip occidental. Convorbirile abundă în argumente pentru emularea Occidentului prin dezvoltarea culturii, economiei, societății, adică identității, naționale, pentru specificul național ca formă aristotelică, lăuntrică, a modernizării, a propășirii României. Nu e vorba de un patriotism civic de genul celui american – „a nation dedicated to a proposition”/”o națiune dedicată apărării unei ordini consituționale” -, ci de naționalism în sensul cel mai curat al acestui termen, de dezvoltare națională pe baza unui capital social și a unei rînduieli care sunt rezultatul istoriei. Junimismul politic, mai sceptic, ar putea fi perceput și în cheie civică, interesat cum era să argumenteze că reprezintă principala mișcare de sprijinire a Noului Regim al lui Carol I, adică o anumită ordine constituțională, un anumit pact politic.[17] Dar junimismul convorbirist se înscrie pe alte coordonate, reprezintă o strategie culturală cu rază lungă de acțiune.

Pentru a face palpabilă această distincție, voi apela la Mihail Dragomirescu, el însuși lider al primei generații post-maioresciene de convorbiriști. Dragomirescu scria că spiritul e distinct de suflet: „Sufletul este mai cuprinzător și mai elastic; spiritul este mai restrîns și mai precis. Prin suflet înțelegem toate stările sufletești, legate de un corp și formînd unitate cu el. Prin spirit înțelegem numai o parte din aceste stări sufletești, și anume, acelea care pot fi concepute ca de sine stătătoare și deosebite de totalitatea sufletului. Stările sufletești ce formează spiritul se deosebesc prin faptul că sunt caracteristice, pe cînd celelalte stări sufletești, ce constituie sufletul, sunt neesențiale și lipsite de caracter […]. Geniul unui popor însemnează ceeace un popor are mai deosebit și îi dă caracteristica lui, spiritul lui”. Stările sufletești se „veștejesc repede”, pe cînd spiritul dăinuie, este expresia unor permanențe.[18] Din acest punct de vedere, Dragomirescu vorbește de „convorbirism” ca despre unul dintre principalele izvoare ale „misticismului național” reprezentînd spiritul național, adică viața și interesele pe termen lung ale românilor. Din convorbirism, din național-liberalismul lui I. C. Brătianu și din naționalismul lui Simion Bărnuțiu – pe care Dragomirescu le vede despărțite mai degrabă de „atmosfera” sufletească, conjuncturală, decît de linia spirituală națională, comună -, Dragomirescu deapănă firele altor expresii ale spiritului național cum ar fi sămănătorismul, poporanismul și chiar modernismul lui Ovid Densușianu. La baza acestui „misticism național” se află, scrie Dragomirescu, „simpatia pentru săteanul român și pentru viața lui poporană, în afară de influențele străine”. Această „atmosferă de țărănism”, argumentează Dragomirescu, „se generalizează, prinde consistență și constituie oxigenul noilor producțiuni literare din secolul XX”[19]. Dragomirescu se referă mai ales la Eminescu și Xenopol, dar paginile din Convorbiri literare care ar putea fi socotite proto-sămănătoriste sau ca reprezentînd manifestări ale acelei direcții cultural-istorice care a precedat și a succedat epoca criticismului maiorescian-junimist sunt numeroase.

(Fragment din Introducerea la Corpusul Convorbiri literare 1877-1886: Decada independenței, sub tipar)

 

[1] Titu Maiorescu, Scrieri de logică (București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1988), 29.

[2] Maiorescu, Scrieri de logică, 43.

[3] Sorin Alexandrescu, “Junimea – discurs politic şi discurs cultural”, în Privind inapoi, modernitatea (București : Univers, 1999), 47-90.

[4] Eugen Lovinescu, T. Maiorescu și contemporanii lui (București: Casa Școalelor, 1943) 2 vols, 1:357-370.

[5] Vezi și în prezentul volum Iacob Negruzzi, ”Copii de pe natură. Vorbe parlamentare”, Convorbiri literare, 1 mai 1885.

[6] N. Iorga, O viață de om – așa cum a fost, București: N. Stroilă, 1934, 3 vol., 2: 105-106.

[7] Nicolae Iorga, Istoria literaturii românești contimporane (București: Adevărul, 1934) 2 vol., 1: 83-99.

[8] E. Lovinescu, Titu Maiorescu și posteritatea lui critică (București: Casa Școalelor, 1943), 220-230.

[9] Lovinescu, T. Maiorescu și contemporanii lui, 1: 330-336.

[10] Lovinescu, T. Maiorescu și contemporanii lui, 1: 295.

[11] Lovinescu, T. Maiorescu și contemporanii lui, 1: 297.

[12] A. D. Xenopol, ”Cultura națională”, Corpus I:2, p. 388.

[13] Lovinescu, T. Maiorescu și contemporanii lui, 1: 312.

[14] Lovinescu, T. Maiorescu și contemporanii lui, 1: 312-313.

[15] Gheorghe Panu, Amintiri de la ”Junimea” din Iași (București: Remus Cioflec, 1942) 2 vol., 1: 99-100.

[16] Vezi Ioan Stanomir, Junimismul și pasiunea moderației (București: Humanitas, 2013).

[17] Junimiștii politici (Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Theodor Rosetti) au funcționat parlamentar în perioada 1891-1907 sub denumirea de ”Partidul Constituțional”.

[18] Mihail Dragomirescu, Sămănătorism, poporanism, criticism (București: Editura Institutului de Literatură, 1934), 3-4.

[19] Dragomirescu, Sămănătorism, poporanism, criticism, 15.

Revista indexata EBSCO