Nov 17, 2016

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – În paralel, despre francezi şi despre români

Apropierea alegerilor este un moment în care logica categorială (id est: gruparea societăţii pe influenţe ale partidelor politice) funcţionează în regim maxim. Cadourile se multiplică, se anunţă o scădere a impozitelor începînd din 2017 pentru contribuabilii de rînd, creşterea primei anuale cu 305 milioane euro pentru cadrele didactice din învăţămîntul primar, măsuri excepţionale în favoarea agricultorilor (900 milioane), finanţarea tranziţiei energetice (300 milioane), creşterea punctului indicelui funcţionarilor (600 milioane), măsuri în favoarea tinerilor (200 milioane)… Milioanele se adaugă unele la altele pînă la a forma miliarde de cheltuieli nefinanţabile altfel decît printr-o îndatorare fără limite. Cum tocmai ne aflăm în preajma unor alegeri parlamentare, pentru o clipă putem crede că referinţa, fie şi aşa cu nişte cifre mai degrabă fanteziste, are în vedere ţara noastră. Fiindcă şi la noi se întîmplă o similară corupere a electoratului, o mituire a acestuia. Dar nu!, căci textul respectiv descrie ceea ce se întîmplă în Franţa, aflată şi ea în preajma unor alegeri, în cazul ei prezidenţiale. Constarea respectivă este extrasă din cartea tocmai apărută, Robert Rivaton, Quand l´état tue la nation, Plon, septembrie 2016 (p. 114). Parcurgerea ei spulberă acest stereotip nenorocit care exclamă mereu, mecanic şi inept, Ca la noi la nimenea! Dimpotrivă, sîntem atît de integraţi în ideologia occidentală, îndeosebi în cele rele ale acesteia, căci există şi dintre acestea, atît de integraţi încît îi reproducem nu creator, ci doar prin imitaţie inerţiile şi handicapul. Însă, spre deosebire de noi, occidentalii au depăşit stadiul văicărelilor, îşi analizează situaţia, caută explicaţii şi eventual soluţii. Acestui eseu, Cînd statul omoară naţiunea, pe această linie a studierii disoluţiei ţării, îi adaug dintre multe altele şi cîteva ale căror tematici sînt cum nu se poate mai semnificative în agresivitatea lor: sălbăticirea ţării (Laurent Obertone), sinuciderea franceză (Éric Zemmour), identitatea nenorocită (Alain Finkielkraut), descompunerea (Malika Sorel-Sutter), doborîrea ţării (Natacha Polony) şi mai sînt şi multe altele, din aceeaşi categorie. Cercetez studiul respectiv, din care am citat, cu speranţa că străbătînd analiza Franţei de azi voi înţelege cîte ceva din ceea ce, în paralel, tocmai i se întîmplă şi ţării noastre.

Pe coperta a patra a ei, prezentîndu-şi sintetic cartea, eseistul porneşte de la premisa că în faţa sentimentului de diviziune care îi invadează pe francezi, este tentant să incriminezi naţiunea, să o prezinţi în unele seri ca fiind rasistă, antisemită în unele emisiuni, depresivă de-a lungul întregului an. Să te simţi obosit de comemorări nesfîrşite, să vorbeşti de război civil sau de sălbăticirea ţării, toate acestea sînt un reflex normal. Dar, şi acest dar ne lipseşte nouă românilor cînd comitem cu privire la noi constatări similare, tot atît sau chiar mai acide, dar deopotrivă autorului i se întîmplă adesea să nu se mai încreadă în vituperări. Este cum nu se poate mai reală, crede el, tentaţia de a ne batjocori pe noi înşine, de a ne trimite la dracul, de pester contre nous-mêmes, pe noi cei care sîntem francezi – spune acesta –, de a ne dori să eşuăm definitiv. Pentru că există atîta prostie colectivă, atîta iresponsabilitate individuală încît soluţiile simpliste devin cum nu se poate mai seducătoare.

Da, Franţa s-a fragmentat, dar aceasta se întîmplă nu pentru că francezii şi-au pierdut valorile. Contrar la ce afirmă o generaţie de intelectuali care a renunţat la luptă, nu naţiunea este vinovată, ci vinovat este statul. Naţiunea poate părea slăbită, anemiată, dar la prima ocazie ea îşi arată vitalitatea. În schimb, cel impotent este statul, demisionar în politica sa educativă, ineficace în politica de redistribuire, debil pînă la leşin în politica cu privire la forţa de muncă, cea care este sursa numeroaselor probleme. Statul a creat cu răbdare societatea imobilă care ucide în tăcere orice şansă de promovare socială, sterilizează riscul şi ipotechează viitorul celor tineri.

Sînt liniile mari ale portretului desenat Franţei de azi de Robin Rivaton, şi îi citez cuvintele pentru că văd în textul său o frapantă similitudine cu ceea ce am putea spune, şi adesea chiar se spune şi încă în tonuri vitriolante, că i se întîmplă şi ţării noastre. Şi tocmai pentru că descopăr o identificare a răului care ne măcină şi pe noi, cobor în cuprinsul cărţii pescuind noi şi noi observaţii ale eseistului francez, valabile deopotrivă şi în ţara noastră.

Să încep cu constatarea că francezii nu mai vor să rămînă împreună în sensul în care statisticile oficiale dezvăluie că în ultimii cincisprezece ani un val de un milion de cetăţeni şi-au părăsit ţara de origine, iar atunci ce să spunem noi cu cei trei sau patru sau poate chiar cinci milioane de români care au emigrat?! Dar dacă luăm cifrele respective nu ca valori absolute, ci apreciindu-le ca procente raportate la totalul populaţiilor celor două ţări? Nu este atunci oare comparaţia în ceea ce ne priveşte de-a dreptul înspăimîntătoare? Şi dacă naţiunile sînt muritoare, cum să nu ne întrebăm de ce ale noastre tocmai se apropie de mormînt sub presiunea piromanilor profesionişti?

În acest context dramatic, este cum nu se poate mai normal să cercetăm care sînt cauzele respectivei degradări a ţărilor noastre. Un prim diagnostic identifică drept vinovat egoismul individualist. Se dă astfel o soluţie de psihologie colectivă unei problematici profund politice, adică integral ideologice. Vinovăţia este repede, prea repede transferată în cîrca unui individ nou: narcisiac, fără nici o ancorare şi fără ataşament, lipsit de spirit politic. Este vorba de cineva care în competiţie fiind cu ceilalţi membrii ai societăţii se protejează pe sine printr-un surplus de investire în sine însuşi. Cu oarecare indiferenţă, cu detaşare şi superficial, doar oarecum în treacăt este amintită în acest context opinia lui Éric Zemmour, conform căreia revoluţia din Mai 68 este izvorul cortegiului de deriziune, deconstrucţie, destructurare, este autoarea activităţii intense care a săpat la rădăcinile naţiunii şi ale statului, ale autorităţii şi ale muncii. Şi care tocmai a produs acel individ laş pentru că nu îşi asumă apartenenţele la ai săi, egolatru pînă la cinism, steril şi simbolizînd un final de lume. Este liberalul, sau libertarianul însuşi, esenţă a ideologiilor de stînga, despre identificarea cărora drept cauze ale dezastrului autorul francez se fereşte mai ceva ca dracul de tămîie. Şi astfel el acceptă scamatoria istorică prin care liberalismului nu i se recunoaşte natura generică de stîngă absolută. Deşi el este cel care a uzurpat condiţia dreptei, cum s-a întîmplat în mod exemplar şi în cazul liberalismului de la noi. Pornind la drum ca fiind roşii, împotriva cărora s-a ridicat cu mînie poetul, ei au profitat de dispariţia adevăratei drepte româneşti, cea a conservatorilor, întîmplată îndată după primul război mondial, şi au alunecat insinuant în locul ei ocupîndu-i-l, fiind încă o dată forma fără fond de care aveau atîta oroare junimiştii. Pe plan european, acest proces al deghizamentului ideologic prin care s-a strecurat adevărata stîngă şi-a avut desfăşurarea îndată după ultimul război mondial într-un mod radical şi amplu, făcînd imposibilă vizibilitatea dreptei originale, cea organică. Stînga a muncit cu spor îndeosebi la distrugerea naţiunilor europene, iar rezultatul îl vedem cu toţii, cei care chiar vrem să vedem. Cu adevărat, nimeni nu este vinovat de dezastrul actual, decît numai stînga liberală. Stînga liberală, pentru că nici nu există vreo altă stîngă. Social-democraţia, doctrina socialistă, cu toate variantele ei sub care s-a camuflat de-a lungul istoriei, cît şi orice liberalism au ambele ideologii o natură aceeaşi, sînt în fond unul şi acelaşi domeniu politic, chipuri alterne ale aceleiaşi realităţi politice.

Revenind la cartea lui Robin Rivaton, a cărei descriere face obiectul acestui text, să reţinem că renunţarea, atitudinea de a te culca să  mori înseamnă în fapt o tranziţie de la depresie la prăbuşire, prima este a fiecărui individ în parte, a doua, prin însumarea tuturor, este a unei întregi naţiuni. În trecere, autorul se preocupă şi de respingerea eventualilor ţapi ispăşitori, boucs émissaires, dintre care enumeră grăbit terorismul islamist, migranţii, intruziunile repetate ale religiei în spaţiul public, ofensivele comunitariste, repartiţiile inegalitare ale bogăţiei, şi dincolo de această înşiruire atît de confuză şi de eteroclită, se simte obligat să constate doar, nu şi să explice, că actualitatea ne aduce în situaţia de a condamna fără nici cea mai mică ezitare capacitatea de supravieţuire a societăţilor multiculturale mondializante în care am ajuns să trăim. El este astfel atît de aproape de diagnosticarea răului care distruge societăţile noastre dar trece grăbit şi precaut peste orice dezbatere. Nu îşi pune problema identificării creatorului acestor structuri multiculturale, adevărat cancer politic, şi nu se întreabă de ce astăzi ar trebui să abandonăm proiectul lor şi mai ales care este alternativa presupus salvatoare.

În ceea ce îl priveşte, Robin Rivaton enunţă teza abdicării statului, înţelegem: de la obligaţiile care îi incumbă. Însă nu îşi aminteşte de doctrina liberală a statului minimal, cît mai diminuat, şi nu dezbate dacă acest stat incriminat ar trebui să fie încă şi mai inactiv sau dimpotrivă puterile lui să fie amplificate transformîndu-l într-un puternic actant intervenţionist în viaţa oamenilor. Mai degrabă doar un eseu, publicistică amplă şi nu ştiinţă, deşi burduşită cu informaţii statistice, cartea sa nu îşi defineşte termenii cu care operează, mărginindu-se mai degrabă cu simple exclamaţii precum cînd afirmă: Notre mythe, c´était la nation, notre garantie matérielle, c´était l´Etat. (p. 29) Şi continuă apoi constatînd amar că astăzi cele două mor, dar mai degrabă statul este cel care ucide naţiunea. Iar dacă aceasta nici nu este nimic altceva decît un mit, atunci putem fi de acord că prin distrugerea ei nu se pierde mare lucru. Noi românii trăim de peste două decenii epoca radicalei demitizări a istoriei noastre, a vieţii noastre spirituale, distrugerea miturilor identitare. Cei mai inteligenţi şi mai culţi dintre noi, adevăraţi campioni ai liberalismului, nici nu se îndeletnicesc cu altceva decît cu deconstrucţiile, cu destructurările. Cînd dau undeva peste ceva ce ar putea să aducă a naţiune, a naţionalism, cuprinşi de o furie oarbă cad ca seceraţi la pămînt, se zbat epileptic cu spume la gură, urlînd să ne apere de extremismele noastre, de cele de dreapta, bineînţeles, căci alte pentru ei nu există. Poate pentru ca noii veniţi, popoarele care tocmai ocupă spaţiile europene să îşi poate instala mai rapid şi mai eficient miturile lor fondatoare. Iar de uciderea acelor mituri nici nu poate fi vorba. Ei, veniţii recenţi, spre deosebire de noi, şi le apără manu militari! O lume care moare, cu toate mitologiile ei, o altă lume care tocmai se naşte extinzîndu-şi propriile mituri atît de vii, de luptătoare! Noi, europenii, cei care tocmai cădem sub ocupaţia străinilor, vom accepta oare pînă la capăt situaţia aceasta?

Revista indexata EBSCO