Nov 17, 2016

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Dino BUZZATI – Cei şapte mesageri

Dino Buzzati- un existenţialist introspectiv

(1906-1972),scriitor, jurnalist pictor,dramaturg, scenograf italian.

 

Dino Buzzati este cunoscut cititorilor mai ales pentru romanul,,Deşertul Tătarilor”(1940).Scriitorul optează pentru un tip de existenţialism introspectiv ,influenţat de Kafka fiind „mai puţin italian”. Un mare admirator al scrierilor sale a fost A. Camus .Dino Buzzati este considerat un maestru al prozei scurte. Scrierile lui sînt populate de tema muntelui, anti-eroi, aşteptări prelungi, de ideea inadaptării sau de tema ratării .Scriitorul explorează puterea inepuizabilă de auto-iluzionare a omului. Neobositul călător din parabola „Cei şapte mesageri” porneşte în căutarea hotarelor împărăţiei tatălui său, pierde calea de comunicare cu ai săi; drumul se dovedeşte a fi fără sfîrşit. Conştientizează caracterul iluzoriu al ţintei, dar ea exercită asupra lui aceiaşi fascinaţie nelămurită precum cea resimţită de personajul din „Deşertul Tătarilor” în faţa pustietăţii interzise.

În anul 1958 i se acord scriitorului Premiul Strega pentru volumul „Şaizeci de povestiri”.

Criticul italian Nella Gianetto îl caracteriza astfel:,,Sclipirea de geniu ce i-a îngăduit lui Buzzati să treacă în posteritate este asumarea unui statut de autor existenţialist şi fantastic într-o epocă în care avea şansa să devină nepopular-epoca neorealismului.”(Prefaţa la,,Deşertul Tătarilor” ,Ed. Mondadori, Milano, 2002)

 

CEI ŞAPTE MESAGERI

 

Plecat să explorez regatul tatălui meu, zi de zi mă văd îndepărtîndu-mă de oraşul natal, iar veştile care-mi sosesc sînt din ce în ce mai rare.

Am început călătoria, puţin după treizeci şi opt de ani, şi mai mult de opt ani au trecut ,exact opt ani, şase luni şi cincisprezece zile de drum neîntrerupt. La plecare credeam că voi ajunge cu uşurinţă în cîteva săptămîni la hotarele regatului, însă am continuat să întîlnesc mereu şi mereu lume nouă şi ţări noi;unii dintre cei pe care-i întîlneam erau oameni care vorbeau limba mea şi spuneau că sînt concetăţenii mei.

Mă gîndii atunci că busola geografului meu o fi înnebunit şi crezînd că ne îndreptăm spre sud, ne mişcaserăm în cerc, în jurul nostru, fără a mări distanţa care ne despărţea de capitală. Acesta era motivul pentru care nu ajunseserăm încă la extrema frontieră.

Adesea mă frămîntă îndoiala că acest hotar nu există, că regatul se întinde fără sfîrşit, şi că, oricît aş înainta eu, nu-i voi putea ajunge la sfîrşit. Începui călătoria cînd avui mai mult de treizeci de ani, poate prea tîrziu. Prietenii şi rudeniile luaseră în rîs proiectul meu, ca o risipire-mi zadarnică a celor mai frumoşi ani . Puţini din cei care-mi erau apropiaţi fură de acord cu plecarea mea.

Deşi foarte îngîndurat – mai mult decît sînt acum – mă îngrijii să pot comunica în timpul călătoriei cu cei dragi, iar printre cavalerii escortei alesei şapte dintre cei mai buni, care îmi serviră drept mesageri.

Credeam, poate fără să-mi dau seama, că luînd şapte am exagerat. Cu trecerea timpului mă convinsei de contrariul, că erau ridicol de puţini şi că am avut noroc, fiindcă niciunul dintre ei nu a căzut bolnav, nu a intrat în vreo încurcătură, nici nu şi-a istovit calul. Toţi m-au servit cu tenacitate şi dăruire pe care nu aş putea-o recompensa niciodată. Pentru a-i putea distinge cu uşurinţă le dădui nume cu iniţialele în ordine alfabetică crescătoare: Alessandro, Bartolomeo, Caio, Domenico Ettore, Federico, Gregorio.

Neobişnuit cu depărtarea de casa mea, îl trimisei pe primul, pe Alessandro, în cea de-a doua zi de călătorie, spre sfîrşitul serii într-acolo; parcursesem deja aproximativ trei leghe, cum se spune la noi. În seara următoare, pentru a-mi asigura continuitatea comunicării, îl trimisei pe al doilea, apoi pe al treilea, apoi pe al patrulea, şi tot aşa, pînă în a opta seară de călătorie în care plecă Gregorio. Primul nu se întorsese încă.

Ne ajunse în cea de-a zecea seară, în timp ce pregăteam locul de popas, într-o vale nelocuită .Aflai de la Alessandro că rapiditatea lui a fost mai prejos decît îşi imaginase; crezuse, plecînd singur, încălecînd un cal de rasă, că ar fi putut parcurge, în acelaşi timp, o distanţă de două ori cît cea parcursă de noi, în schimb reuşi numai una şi jumătate; într-o zi în care noi înaintam cu patruzeci de leghe, el înainta cu şaizeci, dar nu mai mult.

Aşa li se întîmplă şi celorlalţi. Bartolomeo, plecat spre oraşul meu în a treia zi de călătorie, ne ajunse în a cincisprezecea zi; Caio, plecat în a patra, ne ajunse în cea de-a douăzecea. Repede constatai că era suficient să multiplic cu cinci zilele, începînd cu data plecării, pentru a şti cînd ne-am fi reîntîlnit cu mesagerul.

Îndepărtîndu-ne tot mai mult de capitală, itinerarul mesagerilor devenea de fiecare dată tot mai lung. După cincizeci de zile de drum, intervalul dintre o sosire şi alta începu să se mărească sensibil. În timp ce pe primul îl vedeam sosind în cîmp, fiecare la cinci zile, acest interval de se făcu de douăzeci şi cinci de zile; vocea oraşului meu ajungea, în acest fel, tot mai stinsă. Treceau săptămîni întregi, fără ca să am vreo veste. Cred că trecură şase luni-deja traversasem Munţii Fasani, iar intervalul dintre o sosire şi alta a mesagerilor se mări la patru luni bune. Ei îmi trimeteau de acum veşti de departe; plicurile îmi ajungeau mototolite, adesea cu urme de umezeală, cu urme de pămînt. Înaintam încă. Încercam să mă amăgesc că norii care pluteau deasupra erau ca şi cei din copilăria mea, că cerul este ca şi cel al oraşului îndepărtat, nu diferit de cupola albastră de deasupra capului, că în aer plutesc aceleaşi miresme, că vîntul bate la fel, că glasul păsărelelor este acelaşi.

Înainte, înainte!Vagabonzii întîlniţi pe cîmpii îmi spuneau că hotarele nu erau departe. Eu îmi încurajam oamenii să nu se dea bătuţi, încercînd să sting de pe buzele lor cuvintele. Trecuseră deja patru ani de la plecarea mea; ce lungă oboseală. Capitala, casa mea, tatăl meu rămăseseră în mod straniu în urmă, aproape că nu-mi venea să cred. Mai bine de douăzeci de luni de linişte şi de singurătate se interpuneau între sosirile succesive ale mesagerilor. Îmi aduceau scrisori pătate de timp, în ele întîlneam nume uitate, moduri de exprimare insolite, sentimente pe care nu reuşeam să le înţeleg. Dimineaţa următoare, după o singură noapte de odihnă, în timp ce noi ne pregăteam să ne reluăm drumul, mesagerul pleca în direcţia opusă, ducînd în oraş scrisorile pe care eu le scrisesem de o bucată bună de timp. Opt ani şi jumătate au trecut. Seara cinam de unul singur în gangul meu, cînd intră Domenico, care mai reuşea să surîdă, deşi era mort de oboseală. De aproape şapte ani nu-l mai văzusem. În toată această lungă perioadă, foarte lungă, el nu făcuse decît să fugă prin prerie, păduri şi deşerturi, schimbînd cine mai ştie de cîte ori calul, pentru a-mi aduce puţinele scrisori, pe care pînă acum nu am dorit să le deschid .El mersese deja să se odihnească, iar dimineaţă, în zori, va fi plecat.

Va pleca pentru ultima oră. Făcui un calcul, aşa că, dacă totul va merge bine, eu continuînd drumul aşa cum l-a făcut el, nu-l voi putea revedea pe Domenico decît peste treizeci şi patru de ani. Acum aveam şaizeci şi doi. Dar începui să mă simt obosit şi probabil că moartea mă va găsi înainte. Aşadar nu-l voi mai putea revedea.

Peste treizeci şi patru de ani ( cu mult înainte) Domenico va observa pe neaşteptate focurile taberei mele şi se va întreba de ce între timp eu am străbătut atît de puţin drum?Ca şi în seara aceasta, bunul mesager va intra în gangul meu cu scrisorile îngălbenite de ani, pline de notiţe absurde ale unui timp demult trecut, dar se va opri văzîndu-mă întins, nemişcat, cu doi soldaţi la cap, mort.

Ei, haide, Domenico,du-te, nu-mi spune că sînt crud!Du ultimul meu salut oraşului în care m-am născut! Tu eşti legătura fragilă cu o lume care un timp a fost şi a mea. Cele mai recente mesaje m-au înştiinţat că s-au schimbat multe lucruri, că tatăl meu este mort, coroana a fost luată de fratele meu mai mic,fiindcă m-au considerat pierdut, că au construit palate înalte de piatră pe locul unde se aflau stejarii sub care ne jucam noi fericiţi. Dar era totuşi aceeaşi bătrînă mea patrie.Tu, Domenico, eşti ultima legătură cu ea. Cel de-al cincilea mesager, Ettore, care mă va ajunge, cu voia lui Dumnezeu, peste un an şi opt luni, nu va putea să plece din nou pentru că nu va ajunge la timp ca să se întoarcă. În urma ta va fi liniştea mea veşnică, Domenico; în final eu nu voi ajunge la graniţele mult dorite. Dar, cu cît calculez mai mult, mă conving că nu există hotare şi ignor cu voie acest adevăr.

Suspectez că nu există în sensul obişnuit de a gîndi. Nu sînt ziduri de separare, nici alte forme de diviziune, nici munţi care să ne închidă pasul. Probabil trece hotarele, fără ca măcar să-mi dau seama, voi merge înainte, ignorînd acest lucru.

Prin aceasta eu înţeleg că Ettore şi ceilalţi trimişi după el, cînd mă vor fi ajuns din nou, nu vor mai relua drumul spre capitală, ci vor pleca înaintea mea, ca eu să pot şti anticipat ceea ce mă aşteaptă.

O nelinişte se aprinde în sufletul meu de ceva timp care nu se lasă înşelată de bucuriile trecătoare, cum se întîmpla în primele timpuri ale călătoriei; mai ales nerăbdarea de a cunoaşte pămînturi necunoscute îmi dădea avînt.

Merg notînd – ceea ce nu am mărturisit nimănui pînă acum – notînd ca în fiecare zi, încetul cu încetul înaintez către probabila jumătate, pe cer străluceşte o lumină insolită, care nu mi s-a aprins nici măcar în vis; şi, cum plantele şi munţii, fluviile care traversează, par să fie făcute dintr-o altă esenţă decît cea a noastră, aerul este curat cît nu se poate spune.

O nouă speranţă mă va purta mîine dimineaţă, către acel munte de neexplorat, pe care umbrele nopţii stau să-l acopere. Voi mai privi o dată cîmpul, în timp ce Dominico va dispărea în partea opusă a orizontului, pentru a duce îndepărtatului oraş inutilul meu mesaj.

 

  1. Buzzati „La boutique del mistero”, Mondadori, Milano,1992

 

Prezentare şi traducere din limba italiană de Livia Mărcan

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

]          

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO