Nov 17, 2016

Posted by in Istorie literara

Dan FĂRCAŞIU – Pseudo-necrolog

Ziarele americane au anunţat moartea la 19 iunie 2016 a fostului general Victor A Stănculescu, adăugând şi o naraţiune a vieţii sale.[2] Prezentarea faptelor e incompletă, iar analiza, condiţionată de acea deficienţă, este în bună măsură deformată, urmând linia oficială din România după decembrie 1989, de prea mult timp în circulaţie. O reexaminare a faptelor legate de persoanalitatea defunctului, se impune. Ne propunem aci să facem acea reexaminare, din două motive:

– Autorul nu a avut nicio castană în focul “revoluţiei.”

– O privire din afară poate descoperi fapte şi legături trecute cu vederea de cei din apropiere, la fel cum fotografiile din sateliţi au dat la iveală piramide îngropate în nisipul Egiptului, invizibile arheologilor de pe sol.

 

Victor A. Stănculescu a fost în primul rând comunist. A cerut să intre în partid în 1954, la 26 de ani, dovedind fie carierism cras (dacă a făcut-o pentru a-şi asigura avansarea), fie grave deficienţe de judecată (dacă a făcut-o din convingere). E posibil să fi fost militar capabil, dar zenitul carierii şi l-a atins pentrucă i-a servit pe soţii Ceauşescu.

Acţiunea pentru care generalul Stănculescu este pomenit cel mai mult este reprimarea răscoalei din Timişoara în 1989, pentru care a fost judecat şi condamnat la 15 ani închisoare,[3] împeună cu Mihai Chiţac.[4] (Ştefan Guşă a murit înainte de începerea procesului.[5]) Examinarea datelor arată însă că baza juridică a procesului a fost şubredă, sau chiar inexistentă.

(1) Militarii executau ordinele autorităţilor civile.

Curtea de Casaţie a respins acest argument pe baza tezei că acuzatul nu era obligat să pună în executare ordinul lui Ceauşescu de deschidere a focului împotriva revoluţionarilor, fiind vorba de un ordin „ilegal şi neconstituţional.”[3] Teza e construită post facto şi nu rezistă examinării structurii de comandă a operaţiei dela Timişoara.

Legea fundamentală a unui regim comunist, care prin definiţie nu recunoaşte egalitatea cetăţenilor în faţa legii, este că partidul este forţa conducătoare. Pe acea bază, CPEx al PCR a votat aplicarea forţei letale pentru “pacificarea” Timişoarei. Secretarul general, care era şi şeful statului, şi comandantul suprem al armatei, şi cine mai ştie ce, a stabilit că puterea de decizie şi comandă o va avea organizaţia de partid (prin secretarul local sau regional). Imediat sub acesta, a fost numit Ion Coman, general cu specializarea de ofiţer politic.[6] Cei trei generali, printre care Stănculescu, erau subordonaţii lui Coman, fiind astfel în rangul al treilea ca responsabilitate pentru acţiunea respectivă. De altfel, forţele trimise fiind un talmeş-balmeş de unităţi şi subunităţi din diferite comandamente si trei ministere, coordonarea actiunilor ar fi fost dificilă chiar dacă generalii militari de carieră ar fi deţinut în mod clar comanda.[7]

Pe baza raţionamentului Curţii de Casaţie, nu e niciun motiv ca responsabilitatea să nu se transmită la comandanţii de rangul patru şi aşa mai departe. Vina maiorilor şi locotenenţilor era aceeaşi ca a generalilor: transmiseseră un ordin “ilegal şi neconstituţional.” Ori îi judeci pe toţi, ori pe niciunul. E de notat că Ion Coman a fost judecat în 1991 de unul singur, deci transmisibilitatea culpei la nivelul al treilea nu se descoperise încă. Apelurile au prelungit procesul până în 2000, cănd acuzatul a fost graţiat de preşedintele Constantinescu. A fost închis 3 ani, 3 luni şi zece zile, mai puţin decât subalternii săi.[6]

Cheia argumentului Curţii de Casaţie este cuvântul revoluţionarilor. Povara dovezii (the burden of proof) fiind în seama acuzării, aceasta trebuia să dovedească dincolo de orice dubiu rezonabil (beyond any reasonable doubt) că inculpaţii ştiau că au în faţă revoluţionari, iar nu huligani sau agenţi străini. Dovada n’a fost adusă, nici măcar urmărită, iar datele cunoscute infirmă cazul acuzării.

(2) Comandanţii militari au fost dezinformaţi privind natura şi participanţii la mişcările din Timişoara.

Sistemul comunist funcţionează ca un spectacol de fum şi oglinzi, substituind realităţii o iluzie construită pentru interesele regimului. Originea procedeului se află în nevoile de propagandă. Oricine ştie ce valoare aveau rapoartele de îndeplinire şi depăşire a planului de producţie. Până la urmă, cei dela vârful piramidei pierd în aşa măsură contactul cu evenimentele reale încât încep să creadă că invenţiile sunt adevăr. În cazul lui Ceauşexcu acea particularitate devenise patologică. Subalternii săi ştiau sau ghiceau ce ar dori el să se întâmple şi transmiteau mai jos instrucţiuni de ce să se raporteze. Cu timpul, cei “de jos” au fost dresaţi suficient pentru a juca jocul şi fără instrucţiuni. Rapoartele astfel ticluite se întorceau la “vârf.” În ultima operaţie, rapoartele erau filtrate şi modificate de aghiotantul Elenei Ceauşescu, Emil Bobu, după care Elena Ceauşescu opera ultimele retuşări sau schimbări.[8]

Ideea că în România ar exista opozanţi nu intra în sfera gândirii lui Ceauşescu. (Dealtfel, el a murit convins că poporul îl iubeşte.) Ca urmare, rapoartele primite din Timişoara îi întăreau iluzia. La 19 decembrie, cănd la faţa locului nu putea exista vreun dubiu asupra naturii revoltei, Ilie Ceauşescu, trimis acolo ca un controlor special (Ceauşescu nu se încredea decât în familie), a raportat că 100 dintre arestaţi veneau din Târgu-Mureş,[7] o fabulaţie pură. Generalilor trimişi pe 17 decembrie li s’au comunicat aceleaşi “informaţii.” Soldaţilor trimişi la Timişoara li s’a spus că vor lupta contra unor insurgenţi unguri.[7]

Până la 17 decembrie, forţele guvernamentale operând în Timişoara fuseseră Miliţia şi Securitatea locală. Din datele existente, nu reiese că la sosire, comandanţilor militari li s’a spus că e vorba de represiune, nu de menţinerea ordinii. Dealtfel, se înregistraseră dezordini care n’aveau deaface cu vreun protest politic:[9][10]

– În seara de 16 decembrie, au fost sparte vitrinele magazinelor din centrul oraşului. Ulterior s’a spus că membri ai miliţiei participaseră, dar nu că generalilor li s’ar fi comunicat amănuntul. S’a stabilit însă că multe vitrine fuseseră sparte de “derbedei, asupra cărora s’au găsit bunuri furate.”

– În cursul zilei de 17 decembrie, manifestanţii au aruncat cu pietre în geamurile consiliului judeţean de partid, au pătruns în clădire, au aruncat pe fereastră scaune, masini de scris, pungi cu carne luate din frigidere, etc. şi au pus foc în unele încăperi. (Trebuie notat contrastul cu disciplina desăvârşită a participanţilor la demonstraţiile de masă din Cehoslovacia.)

– Tot atunci, câţiva inşi au încercat să sară peste gard într’o unitate militară, fiind întâmpinaţi cu focuri de armă. S’a comunicat apoi că erau agenţi diversionişti care voiau să provoace armata. Regretabil, nu pare că s’a făcut vreo încercare de a afla în folosul cui se opera diversiunea.

Ca un alt fapt semnificativ, s’a tras asupra manifesanţilor nu numai de pe poziţiile trupelor, ci şi din automobile, din boschete, de pe acoperişuri.[10] Nu s’a raportat ulterior dacă acei trăgători erau militari sau terorişti (ca în Sibiu, de exemplu).

(3).Când au aflat adevãrul despre natura mişcării, generalii au dat ordin trupelor sã se retragã în cazãrmi, măsură luată după ce Stănculescu a devenit comandant unic al operaţiunilor din Timişoara.

Întrucât muncitorii intraseră în grevă, cu ocuparea fabricilor, şeful dela partid, Radu Bălan, l-a luat la 19 decembrie pe Ştefan Guşă, cu o suită de militari, într’un tur al întreprinderilor ca să-i convingă sau să-i intimideze pe muncitori să reia lucrul.[9] La fabrica Elba, grupul a fost huiduit şi un muncitor a strigat: “Ucigaşilor, de ce aţi tras în noi?” Guşă a fost vizibil surprins şi a răspuns: “Promit că armata se va retrage în cazărmi.”[10] Comandantul operaţiunilor, Stănculescu, a îndeplinit imediat promisiunea, încheind astfel represiunea militară dela Timişoara. Guşă i-a telefonat ministrului său că : “. . nu e vorba de golani, de huligani (ci) de oameni paşnici. Armata e cu poporul. . . Noi ne-am retras trupele în cazărmi.”[10]

În lumina acestor fapte, e greu de înţeles insistenţa de a-i judeca pe generali, ani de zile după ce Coman, şeful lor, fusese graţiat, Nu e exclus să fi fost o diversiune pentru acoperirea adevăraţilor autori ai crimelor din decembrie 1989 – ianuarie 1990.

 

Generalul a jucat un rol major în etapa următoare: Ceauşescu a fost debarcat printr’o lovitură de stat a armatei, un rol esenţial fiind jucat de Stănculescu.[3] Acesta, în noua sa calitate de ministru, a dat ordin trupelor să se retragă în cazărmi, după care l-a convins pe Ceauşescu să fugă. Ca o măsură de prevedere, a asigurat tăierea comunicaţiilor Securităţii pe 22 decembrie la ora 13:30,[11] când Ceauşescu era în elicopter si nimeni nu stia unde va ajunge. Din acea clipă a fost evident că Ceauşescu era terminat şi nu putea să mobilizeze sau să recruteze ajutoare.

La acea oră, Stănculescu era în poziţia de a hotărî viitorul României. Condiţiile şi mai ales naţiunea erau diferite, dar nu putem să nu ne gândim la Dubcek care a prezentat parlamentului, rămas intact din regimul comunist, candidatura lui Havel la preşedenţia Cehoslovaciei. În acelaş spirit, militarii puteau recruta în România un nucleu de conducere provizoriu, din supravieţuitori ai partidelor politice dinainte de 1947, conducători ai grevei minerilor din 1977, ai mişcării pentru sidicate libere, etc., cu misiunea de a reorganiza administraţia ţării pe principii democratice şi a organiza alegeri cu excluderea persoanelor cu funcţii de răspundere în P.C.R. Armata s’ar fi menţinut neutră din punct devedere politic şi ar fi asigurat temporar ordinea în ţară şi dizolvarea Securităţii. Stănculescu era însă comunist şi înţelegerea lui de schimbare s’a limitat la trecerea puterii dela o fracţiune a partidului la alta. Astfel au ajuns membrii complotului intrapartinic la sediul puterii, instalat la . . . televiziune. În orele dinainte, Ilie Ceausescu încercase sã alcãtuiascã un guvern cu ajutorul atasatului militar sovietic,[11] iar Verdeţ încercase şi el sã formeze un nou guvern.[12]). Iliescu & Co au intrat în actiune imediat dupã aceea. Programaserã lovitura de stat pentru Crãciun,[13] dar planurile le-au fost grăbite de evenimentele din Timişoara şi alte oraşe. Stănculescu poate fi considerat responsabil pentru constituirea juntei ce s’a numit C.F.S.N. Trebuie însă recunoscut că. marea majoritate a cetăţenilor priveau o schimbare posibilă de regim prin aceeaşi prismă cu el.

Stănculescu şi-a neglijat datoria de comandant militar în faţa acţiunilor teroriste începute la 22 decembrie. Ţara fiind sub atac, el trebuia să pună trupele în dispozitiv de luptă împotriva teroriştilor şi să le comande, conform jurământului pe care-l depusese. Punându-şi în aplicare toate resursele, armata ar fi nimicit şi capturat fără dificultăţi celulele de terorişti existente în Bucureşti şi nu mai mult de zece oraşe ale ţării. În absenţa acţiunii armatei, junta a executat cea mai senzaţională scamatorie din isorie, scoţând din pălărie mari forţe inamice şi făcându-le apoi să dispară în eter, la fel de misterios şi subit.

Generalii au fost menţinuţi în poziţii care păreau importante, până ce junta şi-a asigurat controlul deplin al Securităţii, (O fracţiune din Securitate fusese parte din complot.) Măsura a fost necesitată de moartea lui Vasile Milea, omul din armată. al complotiştilor, şi de faptul că. Nicolae Militaru nu era acceptabil ofiţerilor activi şi, spre deosebire de alţii, fusese deja descoperit ca agent sovietic. Au existat desigur oameni ai juntei în armată, în reţeaua lui Milea, dar ceilalţi generali nu erau printre ei. Relaţiile juntei cu comandanţii militari nu au fost prea strânse. În prima acţiune de dezinformare dupã venirea complotistilor la televiziune (ora două şi jumătate), Militaru a declarat în auzul ţării: “Mă adresez armatei, încetaţi cu teroarea, nu mai trageţi!”[11] Şi el şi ceilalţi ştiau că armata nu trăgea. ci se retrăsese în cazărmi. Iliescu se întâlnise cu Stănculescu înainte de a merge la televiziune.

Datele existente arată că planul complotiştilor fusese să alinieze România în orbita sovieticã, mergând pânã la solicitarea intervenţiei armate.[11, 13, 14] Haosul şi teroarea din ţară urmau să servească drept justificare pentru intervenţie. (Contactele lui Iliescu cu Moscova din 22-23 decembrie au fost confirmate ulterior de Stănculescu.[11]) Opoziţia fermă a generalilor Guşă şi Stănculescu a jucat un rol important în dejucarea acelor planuri. Trebuie însă notat că în 1991 România nu prezenta suficient interes pentru U.R.S.S. ca să justifice riscul consecinţelor internaţionale ale unei invazii. Contactele complotiştilor în K.G.B. nu erau la nivel suficient de înalt.

Ultima acţiune memorabilă a lui Stănculescu în acele zile a fost participarea la “procesul” soţilor Ceauşescu. Măcar în retrospect, dacă Înalta Curte se preocupa de constituţionalitatea acţiunilor din 1989, ar fi trebuit să caseze procesul Ceauşeştilor. Stănculescu a relatat că soarta Ceauşeştilor a fost hotărîtă într’un grup restrâns, incluzându-i pe Iliescu, Brucan şi Gelu Voican Voiculescu. (Stănculescu n’a spus dacă a participat în hotărîre, dar după altă sursă răspunsul e afirmativ.[15]) Decizia de constituire a Tribunalului Militar Excepţional a fost semnată de Iliescu ca Preşedinte al C.F.S.N.,[11] un for care nu fusese încă convocat în sesiunea de constituire. Bineînţeles, majoritatea membrilor C.F.S.N. n’au fost nici măcar informaţi (unii nici nu ştiau că sunt membri). În consecinţă, tribunalul nu a avut nicio bază legală. S’au mai identificat şi alte grave ilegalităţi în procedura urmată.[15]

Se putea construi o acuzare valabilă pentru acţiuni ale lui Ceauşescu justificând pedeapsa cu moartea, de exemplu masacrul dela Vadu Roşca din 1957,[16] asasinarea prin iradiere a conducătorilor grevei minerilor din 1977,[17] ş.a. Un proces valabil ar fi trebuit să vizeze în primul rând regimul comunist. La urma urmelor, nu Ceauşescu crease comunismul, ci comunismul îl crease pe Ceauşescu. Junta nu-şi putea permite un asemenea proces: oricum ar fi început, ar fi sfârşitcu ei în boxă. Dealtfel, numărul celor vinovaţi de omoruri multiple în slujba partidului era mare. Unii dintre cei mai notorii au continuat să trăiască liniştiţi şi cu prisosuri (v., de exemplu, Enoiu,[18] şi Pleşiţă.[19]) În acea privinţă România a evoluat mai prost decât Bulgaria. Simulacrul de proces al Ceauşeştilor a folosit membrilor juntei pentru a-şi ascunde crimele mai vechi şi mai recente. Un spectacol similar a fost regizat o lună mai târziu, patru foşti membri ai CPEx fiind acuzaţi de genocid. Acuzaţii au recunoscut toate capetele de acuzare, inclusiv unele fanteziste (otrăvirea reţelei de apă din Capitală) sau imposibile (coordonarea teroriştilor).[20] Probabil că au fost ameninţaţi cu soarta lui Ceuşescu dacă fac altfel. De fapt, acţiunile regimului Cauşescu nu se pot considera genocid. Definiţia se potriveşte însă pentru actele regimului din perioada 1947-1959. Judecarea acelor fapte ar fi condamnat pe vechii comunişti membri ai juntei din 1989.

Regretabil, Stănculescu nu a înţeles niciodată grava eroare pe care o comisese participând în “procesul” Ceauşeştilor.. Douăzeci de ani mai târziu, a continuat să afirme că procesul sumar şi execuţia Ceauşeştilor “n’au fost juste, dar au fost necesare.”[2] Mentalitatea comunistului nu i-a permis să înţeleagă că esenţa revoluţiei trebuia să fie instaurarea legalităţii.

 

Referinţe

[1] Text extras din lucrarea Sol, Subsol şi Capital, nepublicată.

[2]  Sam Roberts, NY Times;

http://www.nytimes.com/2016/06/22/world/europe/victor-stanculescu-romanian-general-who-turned-against-ceausescu-dies-at-88.html?_r=0

[3] https://ro.wikipedia.org/wiki/Victor_Atanasie_St%C4%83nculescu

[4] http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Chi%C8%9Bac

[5] http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98tefan_Gu%C8%99%C4%83

[6] NY Times, Apr 11, 1994; https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Coman

[7] Peter Siani-Davies, The Romanian Revolution of December 1989, Cornell Univ. Press, 2007, p. 53-78

[8] Dragoş Petrescu, Explainig the Romanian Revolution of 1989. Culture, Structure, and Contingency, Editura Enciclopedică, Bucureşti 2010, p. 212.[8]

[9] http://en.wikipedia.org/wiki/Romanian_Revolution_of_1989

[10] Ivan Sabin, Azi la Timişoara  http://revista.memoria.ro/?location=view_article&id=371

[11] http://nicolae-ceausescu.yolasite.com/dupa-22-decembrie-89.php

[12] http://www.questia.com/library/1P2-5162176/obituary-ilie-verdet

[13] http://www.jurnalul.ro/special/a-brucan-a-cautat-toata-noaptea-moscova-68497.htm

[14] Grigore Cartianu, Florel Manu, Comedia naşterii FSN, 26 noiembrie 2009.

http://www.adevarul.ro/sfarsitul_ceausestilor/Comedia_nasterii_FSN_0_157784840.html

[15] http://en.wikipedia.org/wiki/Trial_of_Nicolae_and_Elena_Ceau%C8%99escu

[16] Cătălin Augustin Stoica, în Transforming Peasants, Property, and Power. The Collectivization of Agriculture in Romania, 1949-62 (ed. by Constantin Iordachi and Dorin Dobrincu),Central European University Press, Budapest, Hungary, 2009 , p. 424

[17] R. J. Crampton, Eastern Europe in the Twentieth Century – And After, Routledge, London, 1997, p. 353, citat în http://en.wikipedia.org/wiki/Eastern_Bloc_politics#CITEREFCrampton1997

[18] http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Enoiu

[19] http://en.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Ple%C5%9Fi%C5%A3%C4%83

[20] http://jurnalul.ro/special-jurnalul/nurnbergul-romanesc-am-fost-un-dobitoc-534671.html

 

 

Revista indexata EBSCO