Nov 17, 2016

Posted by in Istorie literara

Nicolae CREŢU – Ioanid Romanescu: Utrenie, Pieta, Aleluia

Pentru cei care nu l-au cunoscut pe Ioanid Romanescu şi ar încerca să-i „deducă”, postum, pe citite, un portret interior, lectura ar risca, poate, şi unele efecte înşelătoare, chiar deformante. Prea stau mereu în prim-plan, li se va părea unora, Poetul şi Poezia, ca să nu apară, induse de o atare frecvenţă, bănuiala sau temerea de o anume, orgolioasă, conştiinţă de sine a autorului, oricît de ludic ar fi ea nuanţată, prin ironie, umor, implicit şi autoironie. Şi oricît ar rămîne de vizibil, în acelaşi timp, un anti-elitism funciar al lirismului său (Daniel Dimitriu ş.a.). Fără a fi un singuratic, omul nu se înconjoară de o mică şi ambiţioasă „Curte” a sa, vocea lui sună totuşi, „aristocratic”/ singular în poezie tocmai în dicţiunea ei stilizat-plebeiană, firesc şi organic recognoscibilă, inconfundabilă.

Nu e mai puţin adevărat că dificultatea „detectării”/ distingerii unor poeme emblematice în corpusul operei este mai mare la el decît la mulţi alţii, devreme ce premiza decisivă e aceea a delimitării lor de artele poetice, mai larg; de întregul cîmp meta-, al poeziei, despre poezie cu dominanta ei de proiecţie programatică şi de reflecţie autotelică. Sigur că, într-o accepţie lărgită, şi măcar unele astfel de texte pot fi socotite ca avînd valenţe emblematice. Criteriul mai restrictiv e al focalizării pe un nucleu şi o reţea de sugestii de ordinul portretului interior, distinct faţă de postura, rostirea şi „gesticulaţia” din spaţiul şi climatul Poetului şi ale Poeziei. Cine ar putea, oare, nega esenţialitatea autodefinirii, în dialog cu „domnul Cézanne” şi în răspăr cu ceea ce „academia pretinde”, ludică acrobaţie ironică a „citatului” pus într-o ramă fals-elogioasă (a „reuşitei”, „succesului” şi „consacrării” altora: obedienţii, „concilianţii”, „instituţionalizaţii”), din perspectiva unei opţiuni exponenţiale, pentru acel noi al „revoluţiei continui” (sună troţkist-„suprarealist”: dar nu e decît o capcană în plus): „noi trăim revoluţia continuă/ noi cînd bem ne trezim: ne place/ muzica perfectă, ne îmbrăcăm în alb/ şi vrem o văduvă curată,/ ce să facem domnule Cézanne/ dacă nu suntem născuţi pentru artă? (Revoluţia continuă): finală, simulată reverenţă, antifrastică desigur.

Dar nu e un poem emblematic în înţelesul definit supra, pentru că unitatea lui distinctă îi e conferită de o poetică a vieţuirii rebele – replică antifrastică ea însăşi, aruncată nu doar academismului, ci şi trăirii „vieţii ca o crîşmă”, celor cu „conturi deschise” şi „concilianţi”, tot atîtea „merite” cărora o atare „revoluţie continuă” le dă cu tifla. Poemul, tocmai încercînd să  spulbere hotarul dintre o artă afişat „impertinentă” şi solul trăitului ei fecund à rebours, rămîne în galeria artelor poetice, chiar dacă oblic, mediat, şi nu explicit ca, de pildă, în Poezia mea. Nu interferenţa celor două „orizonturi” e problema, ci subordonarea unuia faţă de celălalt: ţinta „revoluţiei continui” era arta, dar o altfel de artă, a celor, cum subliniază polemic finalul, „nenăscuţi pentru artă”. Însă  a scrie, a crea nu sunt parte a vieţii, nu-şi au locul lor, undeva, în acela „linii” de portret interior – poem emblematic? Da, cînd nimic din ceea ce e esenţial şi le înconjoară, -eşi turtit de sub pîntecele nopţii/ urci dealul într-o ceaţă cu salcîmi/ acompaniat inutil de rugăminţile Mamei/ să te laşi în sfîrşit de alcool/ te amesteci cu hainele acre/ ale lucrătorilor sezonieri/ maşina abia gîfîie prin mlaştini”. Montaj voit neinteriorizat, de notaţii ale celui mai comun şi ponosit cotidian, domestic, repetitiv, umil, pe celălalt versant al căruia interioritatea aparţine unor „revanşe” sieşi promise: „gîndeşti parabola care vei fi/ ai planuri extraordinare/ ai contracte neonorate şi eşti poet/ şi ai orgoliu şi renunţi”. Sunt acestea semne de superbie? Mai curînd o sui-generis sinusoidă oximoronică: şi încă totul într-un plan virtual, imaginat, de nesigură potenţialitate. Nu se ridică pe sine pe vreun piedestal narcisist poetul din text. Asemenea momente de voit relief obişnuit, comun (în vecinătate imediată cu mentalitatea pragmatică şi criteriile ei de „reuşită”), dat lui a scrie, al poetului, îi cîştigă de fapt o nobleţe silenţioasă, neretorizată, doar sugerată prin ricoşeu: „din ochiul tremurînd/ lacrima striveşte mîna care scrie/ alături o voce răguşită se lamentează:/ eu să fi avut capul dumneavoastră!” (Utrenie).

Totuşi finalul tocmai citat, cum se vede, trimite fără urmă de condescendenţă elitistă, la una din cheile revelatoare de viziune şi sens ale poeziei lui Ioanid Romanescu: reala sa sensibilitate (ce-l defineşte) la diferenţele nu de „ranguri” şi „caste”, ci de coloană vertebrală a unui ethos trăit, nu propovăduit, nici „etalat”. Accentul poate fi de orgolios challenge: „aparţin tuturor lumilor/ nu te recunosc, numitule!/ nu te cunosc, renumitule!/ grav sau tandru/ pe toate le întîmpin” (Plaudite cives!). Alteori ascultăm un ego conştient de  situarea sa în contrast cu habotnicii care „au sărutat fresca pînă s-a ros nimbul/ pînă a dispărut chipul/ pînă au uitat cui se închină/ pînă s-a subţiat zidul/ pînă s-a dărîmat cupola peste ei”. În ce-l priveşte, iată: „nu am acoperit oglinzile/ nu am purtat doliu/ însă nici nu am îngenunchiat pe pieptul/ vreunui mort pentru a cînta”. Nonconformism, dar şi o măsură interioară, morală, deasupra a orice libertate, totală (free to, free from deopotrivă) şi, reflex al ei, o calmă, nepusă „în scenă” mundană, strict lăuntrică nobleţe a celui neinteresat să afle (şi să profite de) „calea cea dreaptă a noului labirint”: „Ştiam că mi se oferă puţin/ pentru a mi se lua totul” (Pieta). Partea sa e a „rătăcirii” nocturne, singuratice, „pînă cînd/ soarele e o petală de sînge/ din floarea iubirii care te poartă/ între aripile ei” (Noapte gurmandă), împrumutata cămaşă a biblicului Lazăr (Cămaşa de zbor) şi înălţarea, zborul Poeziei, nici ele pe cuminţi sau previzibile tipare. Aceasta e o adevărată şi de profunzime constantă a monologului său liric, a scrisului său.

Sunt între astfel de autoportrete şi unele care ne „sună” eseninian: „De cum octombrie apare/ iar scad un an din cîţi mi-au mai rămas/ şi spun: voi duce-o viaţă ca şi alţii,/ de toate neghiobiile mă las!” (Mă bărbieresc şi plîng). Alcool, recalcitranţă, căinţe şi promisiuni uitate. Dar nu în astfel de versiuni ale eului său trebuie căutate emblematicele portrete interioare, inconfundabile, fără „ecouri” din alţii, ci în vigoarea metaforismului de ansamblu al cîtorva poeme-cheie, cu asprul lor relief expresiv revelator  de adîncuri: „Bate luna cu braţul îngheţat/ – un sînge galben urlător – aşteptarea se umple de ură se varsă// într-un fără de formă gol/ crapă rîsul mai departe/ aleluia aleluia corul legilor mărunte/ şi împiedicat în gînduri/ spinii li se-nfing în frunte”. O sugestie de cristică aureolă de spini? „Înflorire prin alţii adusă/ şi dată întreagă tremurînd,/ sparg cu fierul în ninsoare/ pîn’ la buza de pămînt// aleluia aleluia corul legilor răsună/ crapă rîsul mai departe într-o ordine mai trează/ vei ajunge fruntea-n care/ numai spinii luminează” (Aleluia). Interpunerea între catrenele amintite dominate de metaforico-simbolicii „spini” ai cristicei coroane de răstignit Rex Iubeorum nu e fără un esenţial rost compoziţional semantic. „Spinii” ce se „înfingeau în frunte” vor lumina cîndva, dar preţul apoteozei viitoare e deopotrivă în detaşarea de ură, de abisalul gol, inform, de „corul legilor mărunte” şi de rîsul care „crapă”, ni se spune, „mai departe”, toate astea pentru a sparge „cu fierul în ninsoare/ pîn’ la buza de pămînt”: o astfel de (oximoronic) dură şi suavă, totodată, pătimire, numai ea va accede la mirabilii „spini” ce „luminează”.

Chiar unele dintre cele mai surprinzătoare (şi la suprafaţa textului cel puţin, şi mai „încifrate”) portrete interioare se lasă altfel abordate într-un atare orizont al înţelegerii, centrată nu pe vreo formă sau alta de egoism, ci pe un  soi de dedublare lăuntrică, departe însă de fie şi cea mai vagă sau nebuloasă bănuială de clivaj schizoid, ca de pildă în Şirul lui Fibonacci: „dar eu tu care eşti acolo/ bat cu picioarele-ngheţate deschide/ dar eu tu care eşti rănit/ nu mă mai recunoşti azi nu mă recunoşti/ eu tu cel care am  murit/ ascultă sunt eu mai departe acolo/ crucea ta se albeşte pe spatele meu/ deschide eu sunt acolo de mult/ eu te aştept am venit am venit/ nu vreau să aud sunt acolo acolo/ ci exist ci nu eu să-mi deschid/ ascultă cineva e acolo acolo/ eu tu cel care am murit/ ia cheile tu care sunt/ alungă-mă alungă-mă e timpul/ bat cu picioare-ngheţate aşteaptă/ crucea ta de se albeşte pe spatele meu/ o şirul şirul nu se rupe/  de cel care întoarce capul”. Dramatică, patetică zbatere în „confuzia” axei eu-tu, nu atît ca sugestie a „înstrăinării” eului de sine într-un „tu” ce nu-i răspunde, cît mult mai curînd un universal tu, neabstract al „celuilalt”. Nu o captivitate în „egotism” e orizontul ultim, suprem, ci dimpotrivă, unul al deschiderii, al apelului la comuniunea-comunicarea-cuminecare la care ţintea un gînd, de neuitat, al lui Noica.

Orizont ultim, suprem, pe o scală alta decît cea cronologică, a devenirii poeziei sale în timp, dar întrevăzută poate încă din zorii acestui lirism puternic şi fecund „necuminte” al lui Ioanid Romanescu, încă de la treapta de debut editorial a Singurătăţii în doi: „Trăiesc pe spinarea mea sar din mine/ am casă la aeroport/ beau aer mănînc aer sunt singur ocolit/ ca stîlpii cu emblema cap de mort/ nevastă-mea viaţa îşi scutură/ de mine covoarele/ a devenit obişnuinţă, cu ochii pe jumătate/ închişi călătoresc prin mine clătinat/ compartiment cu păsări mari electrizate”. E o nemulţumire-neresemnare cu tot ce e obişnuitul şi cumsecădenia vieţii multora, fără ca autoportretul să se vrea flatant. Singular, da. Ieşit din cuminţile „tipare”, da. „Însingurat, ocolit/ ca stîlpii cu emblema cap de mort” de către ceilalţi, poate că nu e un simplu „capriciu” metaforic sugestia energiei de înaltă tensiune şi primejdioasă. Dar „doarme pămîntul cu genunchii la gură/ sub trista subţire cămaşă de brumă,/ beau aer mănînc aer sunt singur ocolit/ paznicul lumii la recolta postumă” e un final de apoteotică revanşă şi răsplată cuvenite solitarului erou netrufaş, unui brutal-suav eremit, ascet şi mucenic al Poeziei.

Poemele emblematice ale rebelului „grav şi tandru” nu sunt complementul-pereche al facondei ironice/ autoironice din artele sale poetice şi din întreg cîmpul poeziei despre Poezie, nici reversul vreunor infatuări „egoiste” proprii acelui versant, mai locvace şi „provocator”, ci corelativul lor de portret interior, mult mai profund şi mai nuanţat, în lumina aparte a căruia toată lirica lui Ioanid Romanescu îşi reconfigurează, cred, reliefurile, accentele, dominantele.

Revista indexata EBSCO