Nov 17, 2016

Posted by in Istorie literara

Constantin TRANDAFIR – Hortensia Papadat-Bengescu: filiera germano-austriacă

Aşa grăit-a Zarathustra a fost tradusă în 1916 de Emil Botez, iar Antihristul (Umwertung aller Werthe,  Revalorificarea tuturor valorilor, cartea întîi) tradusă în 1920 de George B. Rareş. Nietzsche, foarte apreciat în Europa, era citit în franceză, în italiană sau în original. Între admiratori, se află Gide, Thomas Mann, D’Annunzio,  D. H. Lawrence, Huxley, Hesse, Rilke, Musil, C. Rădulescu-Motru, I.L. Caragiale, Tudor Vianu. Am luat cunoştinţă mai înainte despre preţuirea Hortensiei Papadat-Bengescu faţă de Nietzsche, pasiunea comună pentru muzică şi antichitatea grecească. Prima cititoare a  lui a fost Regina Elisabeta, iar prima traducere a unui text propriu împreună cu altul despre el a fost publicate în Gazeta Bucovinei de G. Bogdan-Duică.  În 1896, C. Rădulescu-Motru publică la cererea lui Caragiale o suită de articole în Epoca literară. Dramaturgul s-a arătat foarte cucerit de ideile filosofului, a supravegheat, cu legendara lui scrupulozitate, tipărirea serialului şi, apoi, publicarea cărţii semnate de Motru, F.W. Nietzsche. Viaţa şi filosofia sa. Pe acest taseu ar fi putut ajunge şi Hortensia Papadat-Bengescu, cititoarea pasionată a tot ce era legat de numele lui Caragiale (1). Memoriile Elenei Văcărescu relatează chiar de o întîlnire cu filosoful german, sugerînd ceva amiciţie. Dar s-a dovedit că urmaşa Văcăreştilor mitizează graţios. Probabil că la fel este şi cochetăria ei declarată cu il cavaliere, D’Annunzio (2).

Să adăugăm aici că influenţa gînditorului german s-a răsfrînt şi asupra lui Freud, a psihanalizei în cheia căreia de cele mai multe ori a fost citită, fără nicio  împotrivire,  scriitoarea noastră. Părintele psihanalizei se revendică şi din „postmodernistul” Nietzsche, iar acesta are surse de inspiraţie kirkegaardiană (3). Fiindcă subiectul e la îndemîna oricui şi fiindcă nu are mare rost aici, foarte pe scurt fie spus, metoda freudistă a trecut prin zeci de hopuri pro şi contra: surpriză, neîncredere, ironie, detestare, respingere, acceptare, adulaţie, cale de acces spre profunzimi, aclamare, mutaţii, aruncare în aer, scamatorie, disciplină moartă, efect determinant asupra gîndirii contemporane. Lui Freud însuşi i s-au acordat atribute contradictorii: genial, bolnav, dereglat, orgolios, stăpîn pe sine, încăpăţînat, personalitate obsesională, meticulos, scrupulos, ordonat, şarlatan, lacom, arogant, pasionat pentru trabuc şi antichităţi, sedus de fascism (dedicaţie lui Mussolini), „pueril şi limitat” (Bernard Henry-Levy), „revizionist”, „onanist”; certitudini, fobii obsesive, anxietate.  „Doctorul de nebuni” (Zarifopol) a fundamentat, totuşi, psihanaliza şi aceasta avu pentru perioada interbelică şi are încă rol de prim ordin asupra gîndirii europene: individul raportat la forul său interior, existenţa celor trei instanţe, sinele (das Es), eul (das Ich) şi supraeul (das Wet-Ich), revizitarea trecutului pentru explicarea prezentului, asociaţiile libere ale amintirilor din prima fază a copilăriei (aspiraţiile refulate în copilărie), ideea că sexualitatea este cel mai puternic impuls care ne guvernează comportamentul şi viaţa. O bună relaţie de complementaritate este între psihanaliză şi literatură. Dar ca totdeauna, în cazuri de excepţie, interpretările au fost contradictorii. Însuşi Freud susţine că psihanaliza „nu poate să spună nimic în legătură cu talentul artistic şi mijloacele de care se serveşte artistul spre a lucra: dezvăluirea tehnicii nu este de asemenea de resortul ei”. Psihanaliştii de rang inferior s-au mai liniştit cînd au văzut că însuşi maestrul n-a putut să scape ispitei de a examina scriitori din unghiul de vedere psihanalitic: Shakespeare, Goethe, Hoffmann Dostoievski, Ibsen, Michelangelo, Leonardo da Vinci. Nu se poate tăgădui că psihanaliza a aruncat un val de lumină în cercetarea domeniului mitologiei şi a psihologiei artistice. Hans Sachs, Otto Rank, Ernst Jones, Marie Bonaparte şi mai încoace Charles Mauron, Jean Paul Sartre, Rolland Barthes, Jean Starobinski, Jean Pierre Richard, Marthe Robert, George Painter au făcut performanţe în domeniu. Una din concluziile cele mai insistente şi mai juste: omul lăuntric, subiectivitatea se află cel mai expuse devaluării şi, de aceea, în conflict dur cu societatea. Critica sociologică, stilistică, semiotică, psihanalitică, structuralistă, existenţialistă şi altele, dacă or mai fi, contribuie la diversificarea înţelegerii literaturii, dar adevărata critică nu poate fi decît estetică, fără să cadă în estetomanie. Chestia mai nouă cu est-etica e un simplu joc de cuvinte.

 

Anton Holban găsea că eroii Hortensiei Papadat-Bengescu se pretează la „o aplicaţie românească a teoriilor lui Freud”. Mai convins este Mihail Sebastian cînd se referă la Lenora din Fecioare despletite şi Drum ascuns: „Avem suficiente motive că trăsătura freudiană a nevrozei acesteia a fost limpede în mintea d-nei Bengescu; nu numai elementele perfect clasice ale cazului, nu numai tratamentul precis psihanalitic al doctorului Walter, dar chiar terminologia («terapeutica morală»). Nu lipseşte nici amănuntul ultim al lecuirii unei nevroze: relaţiile galante dintre doctor şi pacientă, care în tratate speciale se cheamă transfer” (4). Raportarea e prea evidentă ca ea să nu fie văzută de mai toţi exegeţii, de la Tudor Vianu („origini psihanalitice”) la Constantin Ciopraga („aplicaţie a teoriei refulării”), pînă la eseul voluminos al lui Ov. S. Crohmălniceanu: Hortensia Papadat-Bengescu, la psihanalist (5). Şi aruncă o nouă lumină privitoare la relaţiile „provincialei” cu noutăţile vremii sale: literatură, artă în general, muzică, teatru, cinematografie, sociologie, psihologie, ştiinţe. Să ne reamintim ce spunea despre lipsa de ambiţie a competiţiei. N-a vrut decît să fie un scriitor român. Şi dacă au fost şi mai sînt atîtea divergenţe  despre „întîlnirile ei cu Proust, Virginia Woolf, Colette (ceea ce nu-i un lucru rău pentru dialectica interpretării), freudimul nu i-a fost contestat. Autoarea însăşi se referă proprio-motu la „un caz de refulare ca al Diei”, la „freudism pentru a scuza pe Ada”. Interesul pentru abisal, patologie, viaţă sufletească „ilogică” (E. Lovinescu) e frecvent: Lenora, cazul psihanalitic cel mai izbitor, maniacul sexual doctorul Rim, complexul bastardului (Nory, Mica-Lé), obsesiile delirante ale Anetei Pascu. La fel,  Mika-Lé, Sia, gemenii Hallipa, Ghighi, sînt personaje literare tipic psihanalizabile. Chiar şi personajele aparent sănătoase au tulburări psihice secrete. Mini, port-vocea autoarei, are sentimentul dedublării, mania abluţiunii, fobia sîngelui; Nory reacţionează totdeauna în răspăr, este o „feministă” mai curînd androgină; Coca Perseu dă semne clare de lesbianism; între Coca-Aimé şi tatăl ei vitreg, Walter, se nasc sentimente tulburi; gelozia Madonei capătă accente maladive. Cea mai „normală” dintre personaje, Elena, îl părăseşte pe Maxenţiu, se căsătoreşte cu Drăgănescu, îl iubeşte pe Marcian, e adulterină, nu se mărită cu reputatul muzician cînd rămîne liberă. Unei critici psihanalitice extinse o supune Mihail Sebastian (secondat de Ov. S. Crohmălniceanu)  pe Lenora, cel  mai nevrotic personaj. E un model de citire a unui scriitor român în cheie freudiană. Totul e dacă îndeplineşte obligaţiile criticii literare, să distingă valoare unei opere de artă. Multe scenă  de „milă şi groază” şi mulţi psihopaţi au fost şi sînt aduşi în scena literară. Freud înşiruie situaţii de la tragedia antică, la cea clasicistă , de la Ajax şi Filoctet la Hamlet şi Cealaltă a lui Bahr, pînă la Fraţii Karamazov, şi concluzionează că „doar labilitatea nevrotică a publicului şi arta scriitorului (…) pot fixa graniţele reprezentării caracterelor anormale” (6).

De origine freudiană este şi „instinctul morţii” ca împletire a pornirii distructive cu sexualitatea. Dar tema thanatică vine din antichitate, altfel reprezentată în modernitatea existenţialistă, pătrunderea în straturile cele mai profunde ale fiinţei. Scriitoarea noastră îl citeşte cu interes pe Wilhelm Dilthey pentru a adînci metodele filosofice de la graniţa psihologiei. Literatura pe această  temă o interesează de preferinţă, inclusiv sau în special Tolstoi, Thomas Mann, André Gide. În eseul său de proporţii, Viaţa şi moartea în opera d-nei H. Papadat-Bengescu, Anton Holban aminteşte referinţe europene începînd cu „travaliul freudian”, apoi Zauberberg şi indicînd aceleaşi preocupări şi nelinişti la „cei mai mari romancieri contemporani”. Aplicaţiile îi convoacă pe Lenora, Drăgănescu, Maxenţiu, Sia. În concluzii, autorul se lasă ademenit de hipertrofii. Pentru că „românii sînt sănătoşi şi le scapă orice este joc interior”, zice el,  dacă Proust şi Gide ar fi scris în româneşte, „primul ar fi părut dezlînat şi ilizibil, iar celălalt tern”. Asta nu-l face să ezite în a crede că Hortensia Papadat-Bengescu „este unul dintre cei mai mari scriitori mondiali, chiar dacă, avînd nenorocul să scrie în româneşte, este necunoscută peste graniţă. Că, de pildă, se pot extrage tot atîtea lecţii asupra vieţii şi a morţii, ca şi din Zuberberg al lui Thomas Mann. Sau că, pe lîngă adolescenta Coca Aimée, în care sînt studiate, cu o pricepere unică, toate devenirile, vestiţii adolescenţi ai lui André Gide par palizi” (7).

 

Dar să rămînem puţin asupra Muntelui vrăjit. Trecem peste melomania celor doi scriitori, „epica muzicală simfonică”, „ţesătura de idei şi construcţia muzicală”. Dar trebuie să observăm că e mai dificilă comparaţia cu scriitorul german decît cea cu Proust, pentru că romanul acesta de „idei”, de iniţiere, se află mai clar pe contrasens faţă cu detaliile Hallipilor. Nu găseşti nici un  personaj care să poată fi asemănat. Măcar atît cît e cu putinţă în cazul Inimilor cicatrizate de M. Blecher. Interferenţele se pot descoperi numai la gradul generalităţilor: viaţa, boala, moartea, timpul, spaţiul. Boala, „formă dezlănţuită a vieţii?” Sanatoriul doctorului Walter nu are a face cu Berghof din munţii Elveţiei, destinul lui Hans Catorp este incomparabil. El vine într-o scurtă vacanţă şi rămîne şapte ani în sanatoriu, urmînd să se confrunte cu o realitate postbelică a unei lumi dereglate. La fel dragostea lui ciudată pentru rusoaica nonconformistă, dezordonată cu ochi de kirghiz, Clavdia Chauchat, e la distanţă mare faţă de cea mai nealterată relaţie Walter-Hilda. Nici urmă de Settembrini şi Naphta în vreun roman al ciclului bengescian. Durerea, boala intră în divergenţă aspră, pe de altă parte, cu  apologia nietzscheană & d’annunziană a vieţii, pe cîtă vreme în alegoria thomasmanniană e prilej de meditaţie în care se strecoară şi puţină ironie: „Aşadar, ce este viaţa?  Era căldură, o căldură produsă de un fenomen fără substanţă proprie,dar care avea proprietatea să păstreze forma, era o febră a materiei, ce însoţea procesul descompunerii şi al recompunerii neîncetate a moleculelor de albumină, avînd o ţesătură nemărginit de complicată şi infinit de ingenioasă. Era iarăşi fiinţa a ceea-ce-nu-poate-fi, a ceea ce se legăna într-o dulce şi dureroasă nehotărîre pe hotarul dintre fiinţă şi nefiinţă, în acest progres neîncetat şi înfrigurat al destrămării şi reînnoirii. Nu era materie, dar nu era nici spirit (…) moartea nu era decît negaţia logică a vieţii”. Tema corpului pare să fie oarecum comună, dar privită din unghiuri diferite. Îi spune Hans consilierului aulic Behrens: „Mă interesează foarte mult. Ce este trupul! izbucneşte el deodată cu impetuozitate bruscă. Ce este carnea! Ce este trupul omenesc! Domnule consilier aulic, spuneţi-ne-o chiar acum, în după-amiaza aceasta (8). În rest, aceeaşi acalmie pe care vrea s-o instituie dr. Walter. Să dăm dreptate lui Perpessicius? „Boala şi moartea concepute ca voluptăţi superioare, iată ce izbuteşte în Muntele magic Thomas Mann, cu descrierea cazurilor şi agoniilor de tuberculoşi, iată ce izbuteşte d-na Hortensia Papadat-Bengescu în romanele sale. Şi prinţul Maxenţiu, şi Lenora Walter sfîrşesc prin a se îndrăgosti de maladiile lor, pe care le tăinuiesc cît este cu putinţă, şi, cînd devin manifeste, se cuibăresc în ele ca într-un culcuş cald, ca într-un iatac tapisat ca de moarte” (9). Dintre toate scenele în care mor personajelor,  moartea Siei e cea mai sugestivă, iar înmormîntarea „prodigioasă” prin efect.

 

NOTE

 

 

  1. Şi C. Dobrogeanu-Gherea, prietenul lui Caragiale, amintea de Nietzsche şi Maiorescu a ţinut un curs în care era prezentat şi Nietzsche, iar Iorga a studiat (Alumni!) la Universitatea din Leipzig. C. Rădulescu-Motru descrie un nietzschean trup şi suflet în maestrul său:
  2. A se vedea şi Simion Dănilă, L-a cunoscut Elena Văcărescu pe Friedrich Nietzsche?, în România literară, anul XLVII, nr. 15, 2016.
  3. Pentru detalieri, a se vedea cele mi recente informaţii româneşti în cărţile: Nicolae Breban, Fr. Nietzsche Maxime comentate, Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, 2004; Aura Christi, Nietzsche şi Marea Amiază, Editura Contemporanul, 2011; Mircea Braga, Ecce Nietzsche, Exerciţii de lectură hermeneutică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2015.
  4. Mihail Sebastian, Hortensia Papadat-Bengescu, în Tiparniţa literară, ianuarie-februarie 1930., reprodus în Eseuri. Cronici. Memorial, Editura Minerva, 1972.
  5. Ov. S. Crohmălniceanu, în Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1984, pp. 98-165.
  6. Sigmund Freud, Psihopaţi pe scenă în Eseuri de psihanaliză aplicată, Editura TREI, 1994, traducere şi note introductive Vasile Dem. Zamfirescu.
  7. Anton Holban, Viaţa şi moartea în opera d-nei H. Papadat-Bengescu, în România literară, I, nr. 17, 11 iunie; nr. 18, 18 iunie, nr. 19, 25 iunie, nr.20, 2 iulie 1032. Reprodus în Opere III, Editura Minerva, 1875, ediţie îngrijită de Elena Beram.
  8. Thomas Man, Muntele vrăjit, Editura RAO, 1994.
  9. Perpessicius, Hortensia Papadat-Bengescu, „Drumul ascuns”, în Cuvîntul, an VII, nr. 1605, 1932

 

________________

 

Fragment din cartea aflată în lucru, Hortensia Papadat-Bengescu şi literatura europeană

Revista indexata EBSCO