Nov 17, 2016

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Două debuturi

KADY NICOL – RAŢIUNE ŞI SILICON

Kady Nicol, un pseudonim care incită la fel de mult ca titlul cărţii sale de debut – Raţiune şi Silicon, Editura Junimea, 2015 –, carte apărută în urma participării la Concursul Naţional de Poezie „Porni Luceafărul…”, ediţia din 2015. Consecventă cu stilul ei, care, probabil, vine şi din modul ei de viaţă, unul deloc conformist, ci mai curînd insolit, deşi spaţiul în care trăieşte, Medgidia, nu i-ar da prea mari şanse din acest punct de vedere, Kady Nicol se impune de la primul poem. Dar nu asta contează, cînd este vorba de poezie. Ba chiar şi de modul de a-ţi concepe traiul zilnic, mai ciudat, mai în afara locului comun. Omul îşi face stilul. Şi Kady Nicol şi l-a făcut chiar şi-n poezie. Lumea ei iese de pe facebook, de acolo îşi extrage chiar şi pe cei „51 de scriitori” prieteni, ceea ce explică falsitatea unei valori sentimentale, cum este prietenia. Nu aşa este şi poezia ei, o falsitate, ci o formă atipică de limbaj poetic, de stare poetică, de conjunctură creativă. Actul de creaţie la Kady Nicol este unul în afara elaborării, dar suficient de apropiat de cel al unei originalităţi gata să-şi impună maniera. Poeta scrie cu încăpăţînare, într-un discurs bolovănos, în care cuvintele, deşi calme, capătă o încordare, ce vine dintr-o falsă gravitate. Notaţiile ei vin din observaţii zilnice ale unei lumi imaginate peste realitatea pe care o trăieşte. Reinventează un soi de  suprarealism (a se vedea simpatia faţă de cel mai mare reprezentant din literatura română al genului, Gellu Naum), din care sensul poetic este cel mizat, care ţine un estetism autoimpus: „păsări căsătorite îşi arhitecturează cuibarul/ căţeaua blocului curtată de un partener/ refuză să facă sex// pe stradă am oroare de bărbaţi şi femei cu flori în mînă/ intru în casă deschid frigiderul să mănânc îngheţată/ pe hol mary e subjugată de cadoul cu fundă primit// nu mai comunică cu mine de aproximativ o lună/ încă postează citate despre cupluri pe facebook/ sub jumătate de masă// azi-noapte vocifera prin telefon la iubitul ei/ cu urechi de asin şi material seminal steril// cobor storurile nu las soarele să-mi penetreze viaţa/ simt frica faţă de ochii minereu ai unui el” (Precocitate şi potenţă de primăvară). Lumea ei se învîrte în jurul unor existenţe cu nume de mary, Romio, doamna Cami, un oarecare „drag”, evidenţiat cu calificativul de drag „cu chipul deformat de tristeţe”, directoarea, părinţii, o persoană care vrea „un cap de peşte”, alta care „fură flori”, o ciudăţenie de dorinţă din partea altuia care vrea „un creier de şobolan”, căţeaua, alias „femeia patruped”, o lume ciudată, lipsită de o logică, acceptabilă doar dacă ne gîndim la acel suprarealism amintit mai sus, cu care Kady Nicol doreşte să cocheteze, dar nu printr-un limbaj consacrat al genului, ci prin unul ales de ea şi susţinut cu încăpăţînare. Ioan Holban, în cuvîntul înainte, o numeşte „o lume de-formată din expresionism, via Urmuz, a bolii, cerînd de la Dumnezeu o injecţie cu morfină – o lume care trebuie să meargă la abator pentru a deveni trecut şi, astfel, amintirile acesteia să intre în rolul maşinii de tocat carne (…)”. Un altfel de decadentism sui generis, pe care Kady Nicol în reinventează fără să-şi propună un program în acest scop. Pentru ea totul, chiar şi balastul, devine poezie, stare ce se agregă din cuvînt în cuvînt aşezat pe hîrtie. Peste toate, are şi poeme izbutite în întregime, antologice, care fac din cartea ei o experienţă demnă de urmărit:” soarele trasează benzi/ săgeţi umede biciuie străzile/ intri în casă/ ai înfăţişare de lebădă plouată/ arunci balerinii din picioare şi rochia în cadă/ vrei să-ţi schimbi ca anotimpurile şi atitudinea// eşti ademenită de balansoar/ raţiunea cu vîrsta de 38/ spune că printre laturi defectuoase se descoperă altele ok/ şi laşi să te înghită zidurile galbene/ de care stau suspendate un tablou de familie ceasul inactiv veioza stinsă// deschizi la întâmplare cartea/ asculţi pianul din propriile degete/ poţi închina o cupă cu sînge la masa cu Iisus/ să înţelegi că s-ar hrăni cu tine rugina galbenă” (Rugina galbenă). Un debut remarcabil.

 

IULIA MODIGA – BAGDAD  

            Cu un titlu ciudat – Bagdad, Editura Harth, 2015 – şi un limbaj specios, construit pe ideea de lume nepăsătoare, abulică, pe ambiguitatea acestei lumi ce se doreşte transferată în literatură, unde e cald şi bine, deşi dure şi scrîşnirea dinţilor există cu asupra de măsură, debutează Iulia Modiga. Nici nu ştiu dacă tîrziu sau devreme, dar, se pare, la timp. Cartea are toata atuurile să rămînă printre debuturile bune ale anului 2015. Scriu abia acum despre ea dintr-o amînare la care m-a obligat titlul. Nu pentru că situaţia din Irak este cea care este şi că statul oriental, născută dintr-o istorie legendară, a devenit sita unui islamism devastator, de tip genocid, ci dintr-o detaşare pe care mi-am impus-o faţă de o lume care este contra lumii. Evident, cartea Iuliei Modiga nu are nimic cu această lume, nu demitizează nimic din ceea ce au creat miturile peste timp; nici măcar vreo aluzie la celebrele personaje istorice, trecute şi actuale, nimic, ci doar, aşa cum am spus, un limbaj ce ţine de un soi de insurgenţă asumată, revolută. Iată un text frumos, ce ţine mai curînd de un soi de fracturism, nu aşa cum l-au văzut mamoşii acestui fals curent literar de început de mileniu trei, ci unul de stare şi formă: „Maria este craterul umplut cu lavă/ la marginea căruia mi-am făcut culcuş// când îmi îngheaţă sângele de teamă/ îmi tăvălesc carnea în meteoriţi/ într-o teorie a impactului/ în care am supravieţuit// fără atmosferă/ fără cafea// dacă mîine ar fi un astăzi pe masa de operaţie/ nu ar rezista”. (victima unui magnetism remanent). Străbate un vag mesaj de aici, dar care este sufocat de maxima ambiguitate şi, vădita, lipsă de logică poetică. Nu sunt carenţe, ci tehnici asumate de poetă, într-o căutare evidentă a autenticităţii.

Un uşor spirit mazilescian transpare în unele texte de genul acestuia, mai ales prin titlu: „ultimele tramvaie se retrag în depouri ca într-un uter detoxifiat/ pe traseu am deraiat cu şinele răsucite în jurul gleznelor cu/ mîinile de aer/ în ochii blocurilor trase pe dreapta pentru mentenanţa sudurii/ jucătorii la păcănele au ieşit în intersecţii/ dansăm împreună odă bucuriei, aplecaţi şi flămânzi” (să îţi mai zic ceva: e noapte şi nu ai habar). Altele ţin de un soi de relatare tip reportaj: „Gara de Nord îşi încordează canalele unde se-ascultă/ disco beat/ urina i se scurge printre coapse şi alunecă pe genunchii zdreliţi/ până pe Griviţei colţ cu Mihalache/ vin cîinii să soarbă şi turiştii să privească/ cerul/ pe scările rulante Bruce Lee plânge pentru că şi regii/ plâng câteodată/ eu nu mai ghicesc în stele şi nici măcar în cafea,/ drăguţă, mi-au luat darul din ţeava de gaz/ într-un raid între Biden/ arăta-mi palma să văd ce scrie, i-o arăt pe cea netedă,/ bolboroseşte căpiat cu mâinile în aer/ şi ochii bulbucaţi/ în frisoane/ drăguţă/!//…/!/ ai pierdut totul” (e 5 fără zece şi nu mă-ncumet să urc). E un soi de bolboroseală, care, totuşi, nu deranjează, care face loc poeziei, fie doar şi sugerate, eliminînd din start lirismul, acea stare leşioasă, ce ţine de locul comun. Ceea ce este evident la Iulia Modiga este faptul că nu se foloseşte de noul loc comun, creat acum de valul de internauţi, care calchiază şi face victime, ci îl driblează, face slalom printre sintagmele consacrate şi devenite banale, pentru a ajunge la propriul limbaj, la autenticitatea pe care o caută.

Iulia Modiga, cu ceastă carte, cu un titlu ce nu se justifică, dar dă frisoane, debutează convingător şi ne face să o aşteptăm cu interes şi în continuare.

Revista indexata EBSCO