Nov 17, 2016

Posted by in Ex libris

Vasile DIACON – De la gazeta de perete la jurnalistica autentică

Cu ceva timp în urmă, poetul, romancierul, jurnalistul, omul de cultură şi, de ce nu, prietenul meu de suflet Vasile Filip, mi-a dăruit două dintre cele mai recente cărţi ale sale: romanul Somn pe patul puştii, (Iaşi, Editura PIM, 2015) şi Anotimpul (re)culegerii – jurnalistică (Iaşi, Editura Tipo Moldova, colecţia Opera Omnia – Publicistică şi eseu contemporan, 2015).

Cu un total de 785 de pagini, cea de-a doua mi-a reţinut în mod deosebit atenţia, ştiut fiind faptul că în gazetărie au fost/ sînt implicaţi, într-un fel sau altul toţi oamenii de cultură, fie în mod creator, prin afirmare publicistică, fie critic, uneori, chiar la modul „cîrcotaş”. Prin acest volum, Vasile Filip ni se dezvăluie aşa cum a fost şi este perceput în spaţiul cultural ieşean şi nu numai, după ce el însuşi se aşază şi priveşte într-o oglindă retrovizoare „o viaţă de om aşa cum a fost”. Lămuririle trebuincioase ne sînt puse la dispoziţie în deschiderea antologiei – căci aceasta este pînă la urmă această carte – Cum s-a făcut de m-am făcut gazetar, în care se dezvăluie întregul „proces” de făurire a unui destin în ziaristică, într-o epocă revolută: „Slujeam adevărul şi nu iertam abaterile de la mersul firesc al vieţii. Sigur, am şi deranjat multe scaune; e drept, nu pe cele mai înalte, dar nici numai pe cele mai scunde. Profitam copios de o zicere a şefului partidului şi mînuiam arma criticii fără îndurare”, ori cum se mai spunea „critică la sînge”. Dacă în studenţie condeiul său l-a justificat drept responsabil al „Gazetei de perete” (cea a filologilor), mediul cultural ieşean şi cei care îl populau, începînd cu prietenii din studenţie, printre care şi Marin Sorescu, Gruia Novac, Dumitru Vacariu, ori cei din redacţia cunoscutului cotidian „Flacăra Iaşului” (Ion Arhip, Şt. Oprea, Val Gheorghiu, Stelian Baboi, Virgil Cuţitaru) de sub conducerea lui Mihai Dumitriu, unde avea să colaboreze cu Radu Simionescu (Rubin Schulimsohn), Elena Pietraru (Lotty Sielberstein), Alice Ouatu, nume aproape uitate; avînd, la un moment dat ca şef al Comitetului Judeţean de cultură pe profesorul Al. Husar, ori colaborînd, mai tîrziu, cu prim-secretari ca Miu Dobrescu ori Vasile Potop. A pus umărul la susţinerea gazetei vasluiene „Vremea nouă”, a colaborat la Radio Iaşi – iubirea sa, după cum mărturiseşte –, a fost şeful Comisiei de presă şi tipărituri a Secţiei de propagandă a judeţului, apoi director la radioul ieşean. Încetul cu încetul se apropie de o altă importantă galerie de celebrităţi, oameni ai scenei, printre care îi găsim pe Miluţă Gheorghiu, Teofil Vîlcu, Costache Sava, Virginia şi Virgil Raicu şi alţii, ca în primăvara lui 1985 să poposească în redacţia „Cronicii”, alăturîndu-se unui entuziast colectiv, numărînd pe Şt. Oprea, Valeriu Stancu, Al.I. Friduş, I. Ţăranu, N. Turtureanu, Al. Pascu, V. Constantinescu, Zaharia Sîngeorzan, iar în ianuarie 1990 avea să se racordeze la „economia de piaţă” cînd, mărturiseşte autorul, „m-am văzut nevoit să lupt, în primul rînd cu vechile moravuri din interior. Moravuri care au căpătat o turnură cel puţin ciudată. Gazetarul comunist de pînă la sfîrşitul lui decembrie 1989 a devenit, începînd cu 1 ianuarie 1990, un devotat adept al capitalismului. Chestie de opţiune politică? Poate, dar mă îndoiesc. Mai curînd, în substrat se afla ceea ce îndeobşte numim instrucţia şi educaţia. Despre demnitate şi conştiinţă m-aş feri să aduc vorba”.

Mai tîrziu, la Radio ,,Trinitas”, şi-a pus amprenta în formarea unui colectiv de reporteri – „zestrea de suflet”, cum îl consideră –, care numără nume deja cunoscute pe lungimea undelor: Claudia Grigoraş, Corina Baciu, C. Ciobanu, M. Doroşincă şi alţii.

Lecturînd aceste pagini, putem lesne constata că autorul, care nu are inhibiţii în a prezenta epoca aşa cum a trăit-o, exersează un alt mod de a scrie o autobiografie, în care nu comunicarea principalelor jaloane, ci participaţia contemporanului său în desfăşurarea vieţii sale este esenţială.

Antologia propriu-zisă cuprinde texte publicate în presa vremii, începînd cu anul 1959, mai ales în „Flacăra Iaşului”, dar şi în „Vremea nouă”, „Opinia” sau „Cronica”, şi „Convorbiri literare”, „Neamul românesc” ori, mai nou, în „Coloana infinitului” şi „Epifania”, cărora le sînt adăugate unele tablete prezentate la Radio Iaşi. Grupate în capitole cu titluri sugestive: Laude oamenilor, Pe urmele Veşniciei, Speranţe şi deziluzii, Lumea în culori naturale, Parcul zoo, Foc la gura ţevii, Înţepături tămăduitoare, În lumea largă şi altele, textele cuprind o tematică de o diversitate cuceritoare, incitatoare la lectură şi care reuşesc să readucă în actualitate atmosfera anilor respectivi.

Subiecte aparent anoste sînt abordate cu mult talent. Nimic nu este ostentativ din propaganda comunistă într-o vreme cînd vocea partidului era totul, deşi nu lipsesc notele critice şi recomandările în ton cu cerinţele momentului (Monotonie planificată). Sînt readuse în actualitate CAP-uri, IAS-uri, centre de vinificaţie, brigăzi ştiinţifice şi activismul cultural, campanii agricole, întreceri ale artiştilor amatori, spectacole folclorice, toate reflectînd viaţa satului. Cei scoşi în evidenţă sînt, de cele mai multe ori, oameni simpli conectaţi, cu suflet şi gînd, la imperativele momentului. Scriind, în 1965, despre electrificarea Verşenilor, nu uită să ne reamintească faptul că aici, în satul de baştină al mamei lui Mihail Sadoveanu, acesta a copilărit o vreme (Luminile Verşenilor).

Lumea copiilor (Ţăndărel, Cotoşmănel, Iedul cel mic), modele de învăţători ori profesori, de ingineri, în general, de intelectuali implicaţi în viaţa cotidiană a satelor, tineri şi bătrîni, studenţi sau oameni aşezaţi la locurile lor din toate punctele de vedere îi prilejuiesc o serie de portrete admirabil realizate. Şcoala şi învăţămîntul, cărţile, „prietenii din rafturi”, bibliotecile şi bibliotecarii, pionierii, muzeele săteşti şi necesitatea realizării unui muzeu al satului din Moldova constituie tot atîtea subiecte asupra cărora se apleacă; evocă mari artişti precum pe Victor Mihăilescu Craiu (Anotimpurile lui Craiu). Unele texte, condensate în veritabile „pastile”, au şi cîte o adîncă tentă meditativă (Mărţişor 1993).

Un număr consistent de articole are ca tematică creaţia populară moldovenească, autenticitatea, rigorile şi utilitatea acesteia, neuitînd meşteri populari, artişti amatori, datini, tîrgul olarilor, metamorfozarea lemnului, valorificarea cîntecului naţional şi vetre folclorice. Interesantă este povestea naşterii bisericii din satul său natal, Dancu, ori evocarea părintelui Ilie Cleopa, din cuvintele căruia a reţinut modestia îndrăgitului monah: „Aceşti oameni au nevoie de sprijin, de un ajutor; unii sînt suferinzi, alţii se simt rătăciţi, cei mai mulţi şi-au pierdut speranţa. Eu nu sînt nici doftor şi nici făcător de minuni. Nici nu ştiu dacă bunul Dumnezeu m-a dăruit cu har. Har au doar sfinţii. Dar mi-a dat şi mie bunul Dumnezeu ceva: răbdarea de a asculta nevoile semenilor mei şi răbdarea de a le da cîte o povaţă folositoare. Ei vin la mine ca la un prieten, aşa cred eu…”.

Întoarcerea constantă către satul natal, portretizarea călduroasă a ţăranului, umorul extras chiar şi dintr-o tragedie, acea a colectivizării, dau forţă acestor pagini. Personaje precum moş Chişcă şi moş Castravete sînt urmaşi demni ai celebrilor Moromete, Iocan, Ţugurlan, Cocoşilă şi alţii, care dezbăteau problemele momentului în Poiana lui Iocan din Siliştea-Gumeşti, făcută celebră de Marin Preda. Cînd moş Chişcă îşi aminteşte de frumuseţea boilor care i-au fost luaţi la colectiv, îşi alină durerea spunînd că îi mai are şi acum într-o… fotografie, autorul precizînd că este o fericire că ne-au rămas boii lui N. Grigorescu şi ai lui Victor Mihăilescu Craiu, dar şi destui care populează locuri… deosebite (Parlamentul!).

Bună dimineaţa, oameni! Este capitolul în care sînt adunate tablete rostite şi transmise pe unde medii, la Radio Iaşi, la rubrica omonimă, cu care a reuşit să umble la corzile sensibile ale sufletului, pînă şi-a permis să pună, după cum singur afirmă, punctul pe „i” şi nu pe „j”, vorbind radio-ascultătorilor despre relaţiile româno-maghiare din spaţiul românesc, care ar fi produs ceva valuri prin Harghita şi Covasna, iar „vigilenta” redacţie a suprimat rubrica.

Atunci cînd vorbeşte despre un vas de Cucuteni gîndul îi aleargă la cunoscute versuri puse pe muzică: …Ştii tu, frumoaso, că ulciorul din care beai înfrigurată/ L-a făurit din ţărnă sfîntă, din ţărna unui trup de fată,/ L-a făurit cîndva olarul cel inspirat de duhul rău/ Din ţărna unui trup de fată frumos şi cald ca trupul tău…”. Se impune un amendament: celebrele versuri circulă sub o paternitate falsă, a lui Omar Khayyam, dar în realitate sînt creaţia cunoscutului poet bucovinean Eusebiu Camilar.

Din analizele publicate după 1990 lipseşte tenta politică, deşi unele probleme sociale sînt manifeste. Răzbate, în schimb o durere sufletească sinceră din rîndurile dedicate acestei problematici, pe care o susţine, uneori, cu vorbe de duh ale vreunui om hîtru: „Numai oleacă nu-i bine şi după aceea iar e rău”. Guvernanţii sînt invitaţi să circule pe jos, să asculte vocea celor mulţi, precum cea a unui copil, care spunea clar: „Vreau mîncare/ Să cresc mare,/ Nu liberalizare”.

Atunci cînd scrie despre faptul că, după „trecerea de la o lume la alta”, în 1989, şirul speranţelor s-a subţiat, iar al deziluziilor s-a îngroşat, constată că dreptul la deziluzii este prevăzut în Constituţie şi face apel la dialogul în versuri al lui Ion Băieşu: „Nu există să existe/ oameni trişti cu feţe triste” cu un confrate, care-i răspundea: „Ba se poate să existe/ mai ales speranţe triste”; stihuri ce-şi puteau găsi loc de motto la multe articole.

Vasile Filip, prin această carte, ni se dezvăluie ca un sincer iubitor al istoriei noastre şi al neamului românesc, aşa cum îl regăsim în Ecouri la Cîmpia Libertăţii, „Patria ne este norodul…”, ori în texte despre Basarabia şi chiar în consideraţiile despre Revoluţia din 22 Decembrie (Sfînta ofrandă). Nu-l lasă indiferent problema naţională. Priveşte cu îngrijorare la pretenţiile UDMR-iştilor (Aparenţele nu mai înşeală, Slujitorul diavolului).

Alte secţiuni ale cărţii cuprind o serie de portrete dedicate lui Nicolae Labiş (Cerbul cel tînăr), Aurel Butnaru, Otilia Cazimir, ori interesante dialoguri cu patriarhul Teoctist, Dan Hatmanu, Mioara Cortez-David, Constantin Radinschi. Multe alte personalităţi ale spaţiului cultural sînt amintite în aceste pagini: poeta Ana Mîşlea, actorul Ludovic Antal, pictorii Corneliu Baba, Eugen Şt. Bouşcă, Dan Hatmanu, Viorica Toporaş, Adrian Podoleanu, sculptorul Ion Irimescu şi mulţi alţii.

Interesante sînt şi jurnalele de călătorie la Novosibirsk, în Siberia, apoi în Andora, în Jugoslavia, Ungaria, Austria, Germania.

Unor texte mai vechi autorul a simţit nevoia actualizării problematicii şi le-a ataşat cîte un adaos (Dureros adaos ulterior, Altă dureroasă adăugire, Adaos la nişte adaosuri, Adaos pur şi simplu, Adaos solicitat de Istorie, Adaos impus de realitate şi altele), uneori acordîndu-i şi o tentă ironică, ca în cazul tăierii teilor de pe Bulevardul Ştefan cel Mare şi înlocuirea lor cu salcîmi japonezi de către îndrăgostitul primar, care va aduce la Iaşi şi nişte japoneze, dar fără… chimonouri.

Veritabil manual de jurnalistică, acest impresionant tom se adresează, în primul rînd spiritelor care au străbătut cele două epoci despărţite de Revoluţia din Decembrie, dar şi celor mai tinere care doresc să simtă atmosfera epocii ceauşiste. Stilul antrenant, chiar alert, o anumită atmosferă captivantă, cu tentă locală, redată adeseori şi prin lexic sau trimiteri la înţelepciunea populară, cu multă poezie intrinsecă, fac din volum o lectură plăcută şi utilă. Este o carte scrisă de un om cu o vădită vocaţie de jurnalist, care, la un moment dat, îşi asumă toate riscurile acestui demers publicistic, fără a face în vreun fel mea culpa: „În ce mă priveşte, nici prin vis nu-mi trece ideea de a mă da mare şi rotund, dincolo de «ciupercile» pe care le-am consumat uneori – altfel nu puteam fi gazetar comunist – respectul faţă de cei pentru care am scris, în primul rînd cititorii, nu a abdicat în faţa…indicaţiilor. M-am străduit să prezint «realităţile socialiste», mai întîi; pe cele ale «capitalismului cu faţă umană», mai apoi, în culorile lor naturale. Sper ca acest lucru să se simtă în urma citirii acestei cărţi”. Într-adevăr, a reuşit în mod admirabil!

Materialul grafic utilizat este impresionant. O parte a lui, importantă, constituie pagini de istorie a culturii şi a literaturii în imagini, iar o altă parte ne aduce în faţă o arhivă inedită, menită să susţină articolele publicate.

Celălalt volum despre care am pomenit mai sus, Somn pe patul puştii, un roman istoric captivant, scris în acelaşi stil vioi şi antrenant cu care ne-au obişnuit, merită o atentă şi largă prezentare. Pentru moment ne facem datoria de onoare, ca onest cititor, de a-l semnala cu toată căldura.

Revista indexata EBSCO