Nov 17, 2016

Posted by in Ex libris

Friedrich MICHAEL – Dubla cetăţenie a lui Adam Puslojic

Exaltare din abis (Editura 24:ORE, Iaşi, 2016), recenta apariţie editorială a poetului „slav şi daco-mut” Adam Puslojić, constituie expresia accentuată, dacă mai era nevoie, a patriotismului celebrului autor, cetăţean al unei Sîrbo-Românii unificată prin intermediul axei sale vitale dunărene.

Există o patrie pe care o putem numi Serbia ori România, după caz, situată undeva în centrul Europei, scăldată de apele încet curgătoare ale Dunării. Mai există însă o Patrie, situată în ceruri, albastră, care se confundă cu ceea ce, în limbajul iudeo-creştin se numeşte Ierusalimul ceresc, adică Logosul care leagă sufletele individuale între ele, armonizîndu-le într-o medie armonică rezultată din unificarea panspermiei universale: „Serbia pluteşte/ pe apele ei/ albastre şi/ uneori negre” (Glia roşie). Aceasta din urmă este Patria abisală, fără fundament, la care Adam Puslojić face referire într-un poem dedicat ieşeanului Adi Cristi: „Abisul meu verde/ mereu va rămîne deschis” (Poem lăuntric).

Patria sîrbo-română este locul din ceruri locuit de sufletul poetului, Logosul christic însuşi înţeles ca Ierusalim celest: este o „Românie curată de păcate/ la azur” (Maestrului M. Dumitrescu). Într-o fericită sinteză cu rezonanţe novalico-hölderliniene, noaptea patriotică îl învăluie pe autor: „Mircea, unde sîntem/ în această noapte/ patriotică, ce nu ne trece/ la creiere” (ibid.). Acolo sus, în tării, poetul îşi (re)găseşte libertatea originară: „Hai să trecem/ la linia grea, adîncă/ şi întortocheată spre/ cerul liber”. Liber, adică ne-limitat, acolo unde totalitatea limitelor (grec. ta perainonta) au fost armonizate într-una singură: apeiron-ul ce constituie  Patria eternă, izvor al devenirii şi loc henologic în care să locuiască poetul.

Adam Puslojić scrie o poezie a spaţiilor goale, asemănătoare, în sensul apartenenţei sale la o aceeaşi familie aristocratică cu lirica lui Nichita Stănescu, dar nu mai puţin cu cea a lui Giuseppe Ungaretti: „Nu-mi vine să cred/ în versuri, în tăcere/ şi durere de tăcere/ aleasă, crudă, limpede” (Lirica magna), declamă daco-mutul într-un discurs amintind de concizia lingvistică a lui Umberto Saba. Poetul vieţuieşte atemporal, într-un etern Azi, un prezent fără de sfîrşit regăsit doar sus, în ceruri, acolo unde moartea nu-şi poate afla locul: „pe noi doi ne poate/ împăca, nepoate şi frate/ mai mare ca noaptea// aidoma zilei de Azi, cea mai mare Ziuă/ de viaţă fără de moarte/ şi de nemurire meritată” (ibid.).

Odată ce Serbia este Locul prin excelenţă, adică sacralitatea planului henologic (de la grec. to hen – Unul), atunci a fi sîrbizat înseamnă a fi sacralizat. Pentru Puslojić sîrbizarea (sacralizarea) poeziei se produce „din înăuntru”, căci Sacrul este interior lucrului natural, omolog la rîndul său phýsis-ului: „Să nu vă mişcaţi/ prea repede din Arad./ De fapt asta-i rugămintea.// Vom veni şi noi acolo/ cu un dar mut şi alb -/ negru: poezia voastră/ sîrbizată din înăuntru” (Lui V. Dan şi Ioan M.).

Poezia lui Adam Puslojić este populată cu poeţi. O multitudine dintre poemele incluse în Exaltare din abis sînt fie dedicate poeţilor, fie includ numele lor în titlu. Numele poeţilor îi re-prezintă, poezia este populată de nume precum Biserica celestă este clădită din cărămizile sufletelor, iar liantul îl constituie, după caz, armonia versului ori armonia sacră a Logosului. În Ceva uşor şi neutru, poem dedicat lui G. Vultur., adică lui George Vulturescu, elansarea se produce în eternitatea de „peste noapte”, către un viitor mîntuitor, adică atunci cînd toate vor fi Unul: „La anul din viitor/ ajuns peste noapte,/ am început un zbor/ uşor şi neutru”. Poezia devine atunci „grea/ de albastru plină”, adică se sacralizează, căpătînd culoarea cerurilor, a Sacrului.

Poetul poate fi definit drept un geograf vizionar. De sus, din albastrul cerului, el proiectează harta uriaşă a Patriei în verdele pămîntului, odată cu venirea (coborîrea) sa în lume: „Cădem jos/ pe podea verde” (Decădere zilnică). Un sunet străin de lume – uranian, de neauzit de urechi pămîntene – răsună pe meleagurile Patriei: „S-aude un sunet/ greu de suportat./ Mult mai adînc/ decît Marea Neagră// unită cu Dunărea/ mea! Pe ceruri” (ibid.). Iată cum este alcătuită, grosso-modo, schiţa Patriei: geografia sacră sîrbo-română situează Dunărea între cele două planuri ale naturii, atribuindu-i rolul de Axis mundi, unitoare a pămîntului verde cu cerul albastru, uneori simbolizat prin apele (primordiale) ale Mării Negre. „Cădem. Ascult./ Nu-mi vine să cred/ ce sunet adormit/ de clopot albastru” declamă Adam Puslojić, conştient de „căderea” sa, adică de purcederea în lume, în patria telurică, ecou al „sunetului adormit/ de clopot albastru” din ceruri. Viziunea bipartiţiei naturii în două planuri, unul ontologic, al existenţei ideale (de la grec. idea – aspect) şi un altul al insistenţei participiale, henologic, străbate meteoric întregul volum: „De fapt, în realitate, el/ nici nu există, în total./ Abia pe jumătate din unul/ şi altul a doua parte” (Asta spun). Axis mundi desparte ca un cuţit cele două planuri, sub chipul unui poet verde din Serbia, asemănător oarecum copacului veşnic verde, bradului cosmic: „La mijloc, ca un cuţit/ sînt eu,/ poetul Verde/ din Serbia” (ibid.).

Dunărea este un alt cuvînt pentru Axis mundi, sinonim sintagmei arborelui cosmic. Ea uneşte Serbia cu România, Cerul cu Pămîntul. Ei îi cîntă albastru poetul „ceva adevărat şi de tot salvat”: „Am văzut Dunărea după amiază/ cum curge limpede peste piatră/ şi nimeni nu cîntă atît de albastru/ ceva adevărat şi de tot salvat” (Poem dublat). Complementarităţii Unu-fire (Cer-Pămînt) îi corespunde acest poem scris în două limbi, sîrbă şi română. Sîrba este limba Unului, pe cînd româna este limba firii, a ieşirii din arheu: „Am scrîntit acest poem sîrb/ şi l-am lăsat aici netradus./ Imposibil este să-i vezi umbra/ pusă undeva pe cer prea sus” (ibid.).

Anul calendaristic reprezintă o aproximare a anului tropic sau, aşa cum mai este denumit, a anului solar. Acesta este timpul de care Soarele are nevoie pentru a se întoarce în aceeaşi poziţie în ciclul anotimpurilor, văzut de pe Pămînt. Dar mai există un  An, cu totul diferit de cel solar. Este Anul divin, cel ce măsoară curgerea timpului/firii de la ec-spunerea Unului în fire, pînă la reîntoarcerea Sa în sine; mai precis, de la purcederea Logosului – chip al Divinului – în lume, ca lume, şi pînă la reîntoarcerea Bisericii sufletelor acolo de unde a plecat, în arheu, adică în planul henologic, propriu sieşi.

Despre Anul divin cîntă Adam Puslojić în Durerea contează: „Distracţia aceasta durează/ încă o zi, o lună şi un An/ divin”. Este redarea unei viziuni a venirii şi plecării din ceruri în lume, a sîngelui, simbol al vieţii, un alt nume dat Logosului: „şi sînge de viaţă/ care zboară-n sus şi-n jos” (ibid.). Acest „drum în sus şi drum în jos, care este unul şi acelaşi” (Heraclit, fr. 60) este parte constitutivă a firii, mai precis reprezintă laturile lungi ale sale, care din punct de vedere temporal înseamnă viitorul şi trecutul, iar privite sub specia mişcării reprezintă deplierea/ unificarea ideilor din şi către arheu.

Poetul are conştiinţa clară a nobleţei sale, adică a cunoaşterii originii din care se trage, care este Originea însăşi: azil prim şi ultim, aflat în intimitatea Sufletului lumii. Atunci cînd se simte acasă în Logos, Adam Puslojić se consideră „la cer adoptat”, fiu al Monadei monadelor, al Cuvîntului, aflat în „casa natală, aproape/ de cerul deschis, acolo unde/ copacul vertical veghează” (ibid.). De acolo, de sus, el vine în lume, se întrupează, ca într-un somn în care visul coincide cu existenţa, iar trezia cu realitatea ultimă, celestă: „Mai somnoros ca oricînd/ am ieşit afară din cuvînt/ şi din tăcerea comună suită/ undeva sus în coroana copacului” (ibid.).

Cîntecul Patriei răsună glorios. Este triumful sfintei Sîrbo-Românii, acolo unde „copacul vertical veghează”. Arborele cosmic uneşte cerul cu pămîntul, făcînd din poet cetăţeanul a două „lumi”, o fiinţă the-andrică, conştientă de participarea sufletului său la comuniunea tuturor sufletelor, în Logos, şi de coprezenţa mundană trupească, într-o linie melodică echivalentă armoniei plecate la plimbare, în lume.

Aflat Pe cer suspendat din joc bardul, rămas încă pe pămînt, are conştiinţa faptului că autenticii poeţi, printre care se numără şi el, pot afirma că „pipăim şi atingem ceva misterios/ ce-i scăpa pe vremuri şi lui Homer”. Acel ceva misterios este chiar Misterul divin, ce nu poate fi redat (cunoscut) decît, după cum ar spune Dionisie Pseudo-Areopagitul, prin energiile sale. Atunci noaptea devine sîrbească adică sfîntă, iar poeţii sînt „un stîlp luminos” care uneşte Misterul de necuprins cu lumea de unde răsună triumfător „un ţipăt glorios” al celui ce ştie unde duce drumul.

Fără Dumnezeu, nimic nu este posibil: nu numai creaţia, ba nici măcar elansarea aspiraţiilor fiinţelor către cer nu este cu putinţă fără vrerea Sa: „Fără de umbra…/ steloasă a lui Dumnezeu/ nici-un copac verde/ spre cer nu-mi creşte” (Încă un salt). Conştiinţa modernă a poetului, potrivit căreia epoca prezentă este una a îndepărtării de Dumnezeu, a alienării generalizate, răzbate în versuri de un autentic tragism: „Sîntem tot mai departe/ de buricul adevărului/ şi avem de gînd doar/ … încă un salt din abis!” (ibid.).

În Zboruri „izgonitul din cer” se elansează către originea sa, parcurgînd astfel calea ascensională, de la preajmă către arheul său: „de data aceasta/ am sărit/ din răsărit/ ca un izvor// azvîrlit/ în sus/ şi supus este/ izgonitului din cer”. O „aripă de pasăre” este el atunci, pregătit să-şi ia zborul lăuntric, final, după nenumărate zboruri-încercări pregătitoare.

Biblia creşte-n carte poate fi citit ca un poem „didactic”. Didactic, căci este o poezie a spaţiilor goale, voit aşternut pe hîrtie în descendenţa altor poeţi ai „spaţiilor goale”, precum Mallarmé, Ungaretti ori Nichita Stănescu. Adam Puslojić ne spune astfel că aşa se scrie poezie, aşa se de-scrie Cel-despre-care-întotdeauna-mai-este-ceva-de-spus, căci El (sau Ea, Patria) nu poate fi niciodată cunoscut pe de-a-ntregul. „Linişte de sus/ în viaţă! Ceva frumos”; de sus, din Cer – loc al frumosului, chip al divinităţii, numit de vechii greci Afrodita – vine apoi „ceva greu”. „Vine potopul. Ceva greu!”; ceea ce cade (purcede) din Cer pe Pămînt are consistenţă, este greu. „O piatră de cruce vie/ şi o cruce de lemn!/ Amin. Sărăcie. O pagină ruptă” (ibid.). Crucea, arborele cosmic şi Dunărea sînt la Adam Puslojić simboluri recurente, univoce , ce desemnează pe Axis mundi unind Cerul-Serbia cu Pămîntul-România. Întreagă această viziune este redată de poetul sîrbo-român cu o maximă parcimonie expresivă, amintind, cum altfel, decît de bunul său prieten, Nichita Stănescu.

Sînt un detaliu de cer”, exclamă poetul, iar referentul său intern, nu extern, este propriul suflet, al cărui loc este Unul: „Sînt bine, măicuţo!/ Liniştea mea verde este./ Şi tăcerea o mînă/ de cenuşă. Albastră” (Detaliu de cer). „Dacă mă vezi, scrie-mi” se adresează acesta mamei sale celeste; dacă îl vede, dacă îl recunoaşte ca fiu al ei, cu sufletul cuprins în Biserica deopotrivă verde – culoare a vieţii – şi albastră – culoare a cerului, a planului henologic. Liniştea, proprie sufletului împlinit, este verde, căci poetului i s-a permis, graţie parcurgerii căii pînă la capăt, viaţa veşnică: „De ce să umblu negru/ prin această lume”, se întreabă acesta, în loc să poposească sus, în liniştea verde-albastră. „Adînc, în mine! Un peşte” înoată în apele celeste, primordiale, suflet diamantin ce şi-a regăsit în sfîrşit căminul, locul său de dincolo de lume.

Sus este situată pe harta stelelor Serbia Mare. Ei i se închină ode, ce pot părea imnuri de slavă aduse zeului Bacchus: „Nu la subsol ori prin pămînt,/ taverna sîrbului levitează-n/ aer oriunde ajunge un pas/ de sîrb luminos ori veninos!” (Taverna sîrbului). Taverna sîrbului devine locul din Cer unde se săvîrşesc rituri de slavă: „Sîrbule/ ce nu mai eşti pe această lume/ atît de miraculoasă şi îndrăgită,/ la Taverna sîrbului, ca la mine acasă” (ibid.). Hotărît lucru, nu în lume, ci în transcendenţă se află această Serbie spectrală, plină de spirt-spirit(um) sacrum şi locuită de cei ce se simt acasă în ea.

Philadelphia, iubirea confraternă a sufletelor în Logos, în Biserica Sîrbo-Celestă, este cîntată în gura mare: „Hai, acum, să împăcăm/ popoarele noastre,/ bunul meu frate” (Trezirea mare). Toate se reîntorc acolo, înspre punctul de fugă central, loc al liniştii cosmice: „Toate punctele şi/ liniile sînt bune,/ care merg spre pace// Punctul cordial rămîne/ cel cu trezirea mare/ cel cu liniştea cosmică// Adică primul pas!” (ibid.).  Este o simplificare armonică, o reducere a multiplului-în-Unu la Unul singur, imperativ dumnezeiesc satisfăcut doar într-un prezent fără de sfîrşit: „<<În mod ideal, hai să reducem tot/ la unul singur, dar pozitiv tare:/ reducţia simbolic va purta un nume// din Ziua de Azi, celebru: răzvanian!>>” (Proiectul răzvanian). În ceea ce impropriu este numită „lumea ideilor”, adică în planul henologic, se produce reducerea – prin unificare armonică – la Unul singur, la polul plus, tare, după cum este cunoscut şi în invocaţia creştină: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi!”. Acolo sus, în dumnezeire, legăturile (metexis) dintre limite (ta perainonta) sînt tari, adică indestructibile; ceea ce se unifică prin armonizare în Dumnezeu nu mai poate fi separat în mod diabolic, adică dia-bolein, opus lui syn-bolein.

Adam Puslojić constată, odată ajuns la vîrsta senectuţii că „m-am descoperit/total ca om” (Direct din lacustră). El are acum conştiinţa împlinirii sale, ca om total, ca om natural, conştient că fiecare parte a sa se află în fiecare diviziune a naturii. Pentru el şi alţii asemenea lui, „Dunărea ne vine acasă” ca un fluviu paradisiac izvorît dintr-o „pădure neagră/ de simbol şi mit” pentru a putea aduna totul la unitate,  „liniştit şi limpede”.

„Ce aveam de spus/ am spus-o./ ce aveam de scris/ am tot cîntat” (Uitat şi salvat) declamă bardul la final de drum. „Am devenit un/ adevărat poet/ al neamului nostru/ aproape salvat” (ibid.), un poet ce îşi cîntă Patria ca nimeni altul în ziua de azi, şi pe cei ce locuiesc în ea, poietic.

Revista indexata EBSCO