Nov 17, 2016

Posted by in Ex libris

Olga DUŢU – De ce Hecuba

Dintre numeroasele imagini de mare cruzime, de pe teritoriul Statului Islamic ISIS, m-a cutremurat un pluton de băieţi de 7-9 ani, în echipament militar de camuflaj, instruiţi pentru a înlocui soldaţii adulţi, victime ale războiului absurd care a declanşat şocul refugiaţilor în bejenie spre Europa.

Imaginea acelor băieţi răpiţi din familiile care au fugit în zone mai sigure, m-a dus cu gîndul la tragedia De ce Hecuba a dramaturgului de talie europeană Matei Vişniec, autor al volumului Omul din care a fost extras răul (Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2014), în care este publicată şi această creaţie (pp. 177-278).

Durerea din sufletele mamelor acestor copii este concentrată în strigătul Hecubei: De ce? Durerea Hecubei – mărturiseşte autorul – este fără îndoială durerea universală a tuturor mamelor care-şi văd fiii, încă de la o vîrstă fragedă, aspiraţi de violenţa şi cruzimea războaielor absurde din ziua de azi. Hecuba este mama tuturor copiilor soldaţi care sînt învăţaţi să ucidă încă de la vîrsta de şase-şapte ani, a tuturor tinerilor fanatizaţi, dar şi fascinaţi de adrenalina războiului, a acelor tineri care la 19 ani sînt deja„veterani“ de război şi seniori ai războiului. (p. 276).

Piesa a fost scrisă la solicitarea teatrului Kaze din Tokyo, cu care a colaborat încă din 2003 şi cu care a montat tragedia Hecubei în august 2013, urmată de cea a Teatrului Naţional Radu Stanca din Sibiu, în 2014. Pornind de la capodopera lui Euripide, Matei Vişniec a adăugat acumulările istoriei de-a lungul a 2500 de ani, dînd cuvîntul unei Hecube care a traversat întreaga istorie a umanităţii, de la războiul troian la cel de astăzi din Siria. (p. 278). Printre strigătele de durere ale mamei care-şi pierde în războiul troian 19 fii şi se adresează parcă autorului, întrebînd de ce fundamentele lumii sînt clădite pe veşnica nevoie de violenţă şi sînge? Hecuba le cere socoteală zeilor pentru această alcătuire tragică a lumii, aceasta a fost ideea şi revelaţia care a generat această poveste, din care Euripide a făcut o capodoperă a literaturii antice şi universale. (p. 278).

În cele 21 de scene ale piesei sînt introduse pe rînd personajele care se vor  grupa în jurul Hecubei a cărei intrare este anunţată de urletul de durere al unei căţele rănite. Păstorul, Bătrînul orb cu fiica sa Ernada, care poposesc lîngă cetatea Troia în ruine, vor fi martorii bocetului mamei care îşi îngroapă cei 19 fii morţi în războiul care a lăsat în urma sa prăpăd, ruine, sînge şi lacrimi.

Dacă Bătrînul orb reprezintă conştiinţa mulţimii şi memoria istoriei, în finalul primei scene el afirmă că pe Hecuba n-o înspăimîntă nimic, muşcă pietrele şi rîde.

În Scena 2, corul antic, sugerînd o armată în marş, se adresează femeii îmbătrînite şi desculţe: „Hecuba, nenorocire înseamnă numele tău, doliu, durere, lacrimi, sînge, disperare.“ (p. 185). De remarcat arta cu care autorul exploatează bogăţia limbii române în cîmpul semantic al durerii şi nenorocirii: „Hecuba… numele tău înseamnă noapte adîncă, sfîrşire, strigăt în deşert, singurătate, frică…“ (p. 185). „[…] lacrimi de sînge şi lacrimi de cenuşă  […] suflet sfărîmat în bucăţi, întuneric, lipsit de suflet şi suflet devenit urlet.“ (p. 186).

În ritualul preluării urnelor cu cenuşa fiilor săi tineri şi frumoşi, ucişi în războiul troian, Hecuba îşi strigă durerea şi revolta: „Unde e scris ca o mamă să vadă cum îi moare fiul? Nu aşa  a fost plăsmuită lumea… Zeii nu promit aşa ceva… Lumea are rostul ei, a fost clădită cu cap… Şi de ce atunci doar la noi oamenii să nu existe reguli. De ce?“ (p. 187). „Hecuba… ai avut totul şi ai pierdut totul. Soţ, copii, servitori, popor, cetate, acareturi, visuri, libertate.“ (p.187). Ampla documentare istorică şi mitologică a scriitorului susţine substanţa dramatică a evocării de către corifei a modului în care au fost ucişi cei 19 băieţi şi tatăl lor, regele Priam. Urnele cu cenuşa lor sînt golite la picioarele Hecubei, care-i cheamă: „Veniţi în braţele mele, copiii mei de praf şi de cenuşă, că inima mea e tot praf şi cenuşă.“ (p. 187).

Poetul Matei Vişniec creează un poem care poate ilustra, prin repetarea cuvintelor cenuşă şi pace tragedia unui popor care plăteşte cu propria-i existenţă pacea:

„Cetatea ta Troia e un morman de cenuşă, dar… e pace.

Troia, o groapă neagră de cenuşă, dar… e pace.

Hecuba, o ploaie de cenuşă peste patrie. grecii pleacă cu toate bogăţiile, dar… e pace.

Iată ultimele urne de cenuşă, sînt cu tine, dar… e pace.

Numără, Hecuba, 19 cadavre, 19 urne de cenuşă, dar… e pace.“ (p. 190).

Hecuba se transformă în statuie de cenuşă în mijlocul celor 19 mormane de cenuşă (192). Hecuba simte că destinul  transformat-o într-o urnă şi de aceea trebuie să mănînce cenuşa fiilor săi, în timp ce sufletul ei sîngerează şi urlă, gura ei este un crematoriu şi un mormînt.

Corifeii constată enervarea zeilor care nu înţeleg gestul Hecubei: Ce vrea nebuna asta bătrînă? De ce mănîncă cenuşa printre ruinele templului Herei, (paradoxal) zeiţa femeilor, mamelor, familiei, copilului, fecundităţii, căsătoriei. Bătrînul orb – personaj simbolic – simte că 19 spirite au trecut pe aici, cu Hecuba transformată în căţea. Zeii domină lumea ca teatru şi mesajele lor, pe lîngă menirea mitologică, prevăd sau doresc tragedia Troiei şi căderea unei civilizaţii, la împlinirea a 10 ani de la începutul războiului troian.

Hecuba îşi aminteşte cum despletită şi disperată, îl ruga pe regele Priam să nu primească darul grecilor, calul de lemn, care va aduce, cu sprijinul zeilor, moartea fiilor ei şi a poporului, dar şi sfîrşitul cetăţii. Scenele oribile ale genocidului troian sînt urmate de o scenă, cu o noapte de poezie, sub cerul cu lună plină, în care Bătrînul orb şi Ernada ascultă muzica sferelor. (p.221).

Scena 10 depăşeşte în tragism pe cele anterioare. Zeii vor tragedii perfecte şi-i cer Hecubei să accepte noua nenorocire. Corul aduce din mare un trup de băiat cu gîtul retezat. Hecuba îşi sfîşie rochia neagră şi-şi smulge părul. Îl recunoaşte pe Polidor, ultimul băiat ascuns de cumnatul ei, Polimestor – regele Traciei, care îl ucide pentru a fi pe placul grecilor. Cu inima făcută „terci“, durerea ei devine de piatră. Înnebuneşte, plînge şi rîde şi-i întreabă pe zei de ce contemplă plictisiţi spectacolul durerii omeneşti. „Cînd un rege ucide un fiu de rege, moartea se simte onorată.“ (p.234). Hecuba îi este recunoscătoare regelui Traciei că i-a scăpat fiul de umilinţe şi răzbunări, dar blestemă aceste legi. Regele o consolează pe Hecuba cu faptul că soţul şi fiii săi au murit eroic.

Tragedia Hecubei ajunge la final, cînd zeul Hermes o anunţă că unica ei fiică se mărită. Ernada îi pune cununiţa Polixenei, pe care o conduce la mormîntul cu scut de aur, făcut de Hefaistor pentru mirele Ahile, căci fata se va mărita cu moartea.

În Scena 16 (p. 250), apare Hecuba care loveşte cu pumnii în poarta zeilor şi întreabă: „De ce? De ce? Vreau să ştiu de ce? De ce?“ Hecuba nu acceptă să-i fie ucisă fiica pentru cel care a omorît atîţia troieni. Deoarece cei doi tineri nu şi-au trădat iubirea, Polixena participă la nunta morţii sale, îndreptîndu-se cu ghirlanda mirelui spre mormîntul acestuia. Autorul propune pentru această nuntă o sărbătoare dionisiacă cu flaut, tobă, cimpoi, liră, chitară, cu fructe, vin, petale, cu personaje mascate şi dansul monadelor, cu evidentă conotaţie orgiacă, extaz bahic şi erotic. Dansul Polixenei pe scutul lui Ahile devine o alegorie a morţii prin ardere, după transformarea scutului în rug. Apa Styxului se retrage pentru ca mireasa dezbrăcată să ajungă, pe celălalt mal, la Ahile, cu trup de abur şi fum, care o aştepta de trei zile. Cei doi urmează  să se iubească cu cuvinte de fum (p. 262).

În penultima scenă (p. 266) Hecuba loveşte cu pumnii în poarta grea de bronz a Olimpului şi întreabă zeii: „De ce atîta durere, răzbunare, tristeţe? De ce? Zgomotul bătăilor nu mai poate fi îndurat de Bătrînul orb, aflat într-un azil public mizerabil, dar Hecuba nu poate fi oprită, deoarece dacă durerea unei mame devine mai apăsătoare decît greutatea însăşi a universului, atunci acea mamă are dreptul să le ceară socoteală zeilor.“ (p. 268). Aşa au vrut moirile, forţele destinului.

Scena finală are rolul de a dezvălui cum prin păstor, Bătrînul orb şi Ernada a ajuns povestea Hecubei pînă la noi. În sunet de tobe altarul se dărîmă şi dintre pietre apare Hecuba în negru, care repetă întrebarea „De ce?“ adresată Universului.

Este eterna întrebare a mamelor de pretutindeni şi din toate timpurile, cînd îşi pierd copiii în războaie absurde care cutremură lumea şi în zilele noastre, anulînd ipoteza păcii clamate şi promise de puternicii lumii.

Dacă rolul Hecubei a fost interpretat pe scena Teatrului Kaze din Tokyo, de extraordinara actriţă Yumiko Tsuji, pe scena Teatrului Naţional „I.L. Caragiale“ din Bucureşti o văd în acest rol pe Maia Morgenstern.

Revista indexata EBSCO