Nov 17, 2016

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Ioan LASCU – În lumina ultimei zile

Se poate începe printr-o întrebare simplă: este poezia flamandă şi olandeză cunoscută în România? Răspunsul este la fel de simplu: aproape deloc. Dar poezia română în Belgia şi Olanda? Răspunsul este identic. Cu aceleaşi întrebări şi răspunsuri începe antologia Lumina ultimei zile. Poezie flamandă contemporană, apărută la Casa de Editură Max Blecher în 2014. Ediţia este îngrijită de poetul flamand Jan H. Mysjkin. Alături de Doina Ioanid şi în colaborare cu Alexandra Fenoghen şi Linda Maria Baros, toate trei şi scriitoare de limbă română, Jan H. Mysjkin este şi traducător din neerlandeză al unor poeme selectate din creaţiile a cincisprezece stihuitori flamanzi contemporani, începînd cu Renaat Ramon (n. 1936) şi încheind cu Lies Van Gasse (n. 1983). Exact aceşti doi poeţi dau dovadă de o originalitate aparte fiindcă primul, de formaţie „desenator arhitectural”, se exersează la propriu într-o poezie în stil „geometric-constructivist”, iar ultima în poezie grafică, în care imaginile sunt „garnisite” cu texte scurte. În Argument îngrijitorul ediţiei dezvăluie şi „clasarea” pe grupe de vîrstă a celor cincisprezece: „Între aceştia doi (poeţii de mai sus, n.n., I.L.) prezentăm o selecţie transversală din toate generaţiile: sînt cinci autori care au mai mult de şaizeci de ani, cinci care au între patruzeci şi şaizeci de ani şi cinci autori care au mai puţin de patruzeci”. Pe lîngă cei doi poeţi deja pomeniţi, în antologie şi-au mai aflat locul Claude van de Berge, Leonard Nolens, Stefan Hertmans, Miriam Van hee, Hilde Keteleer, Yan H. Mysjkin, Johan de Boose, Dirk van Bastelaere, Paul Bogaert, Michaël Vandebril, Els Moors, David Troch, Delphine Lecompte. Tuturor acestora li se acordă spaţii varabile: de la 8 (Hilde Keteleer, Paul Bogaert) până la 16 pagini (Stefan Hertmans, Yan H. Mysjkin, Mihaël Vandebril, Lies Van Gasse). Raţiunile acestor rezervări nu sunt explicite dar se poate presupune că între primele se află valoarea poemelor şi gustul antologatorului.

Antologia se doreşte a fi o ilustrare, e drept, nu foarte fidelă, a varietăţii artelor poetice din Flandra secolelor XX-XXI. Antologatorul caracterizează lapidar cîteva: „…poezia mistică a lui Claude van de Berge stă alături de cea a unor autori realişti precum Miriam Van hee şi Hilde Keteleer, poezia neoexpresionistă a lui Leonard Nolens alături de cea postmodernă a lui Stefan Hertmans şi Dirk Bastelaere”. Sigur că alegerea operată de Jan H. Mysjkin este departe de a fi exhaustivă. „Am putea cu uşurinţă să numim alţi cincisprezece autori care merită să fie cunoscuţi de cititorul român”. Poate că acest deziderat va fi îndeplinit de altă antologie în viitor.

Dacă Renaat Ramon, primul inclus în volum, a fost caracterizat pe scurt drept un poet al imagisticii pur geometrice, cel de al doilea, Claude van de Berge (n. 1945), este pregnant influenţat de religie, care „se află în centrul gîndirii şi simţirii mele”, dar nu sub „aspect oficial”: „Pentru mine, religia este înrudită cu mistica – iar cum aceasta ţine mai degrabă de un sentiment religios decît de o gîndire religioasă, mi-e greu să spun mai mult”. Poetul este atras şi de spaţiul nordic – Suedia, Finlanda, Islanda, Groenlanda –, incursiunile lui pe acele tărîmuri fiind anuale. Poezia sa este de o stranie profunzime, de o impresionantă limpezime a expresiei care sublimează în cristale glaciale. Cel puţin aşa se poate constata în urma lecturii unor ample poeme intitulate Lebădă-Univers (1, 2, 3, 4). „Lebăda-univers alunecă prin liniştea serii cu o lentoare de gheaţă.// Lumina stelelor se iveşte în vidul urmei sale./ Vălul rarefiat de scînteierea lacustră se răspîndeşte pe mal.// Indicibil, seara recunoaşte stele,/ fiecare tăcere se deschide fluidă şi se confundă/ cu o altă tăcere.// Cavitatea pietrei este deschisă spre cer/ şi-l cuprinde în întregime.// Asemeni enigmei totalităţii în ochii/ lebedei-univers” (Lebădă-Univers 1). Ideea revelatoare şi imaginea-peisaj se asociază constant: „Vidul s-a apropiat de mine şi m-a atins./ Mi-a atins în treacăt ochii cu vîrful degetelor./ De pe mal urca deschizătura liniştii.// Vidul m-a chemat./ Apoi s-a întors şi a plecat şi s-a topit/ în ţesăturile liniei mestecenilor şi ale malului” (Lebădă-Univers 2). Simbolul muzical al întrepătrunderii misterioase a lumilor exterioare cu cele interioare este „Lebădă-Univers./ Pe vălurile vesperale ale cântecului, urmă sonoră”.

Leonard Nolens (n. 1947) a publicat la început o poezie „barocă şi ermetică, cu puternice ecouri din Paul Celan”. De altminteri, unul din poemele antologate se intitulează chiar Paul Celan. Versurile poemului retrezesc într-adevăr ecouri din poezia acestui mare şi nefericit poet originar din Bucovina de Nord: „Astăzi toamna vine să-ţi mănînce/ din mînă.//… // Toamna se mănîncă/ înăuntrul tău pînă dispare.// Rămîne haina/ de dantelă geroasă şi de zăpadă/ în care vocea ta se înveleşte, plânge,/ vătămată şi păstrată, mai adînc/ decît cursul Senei/ şi al timpului”. Ulterior, versurile lui Leonard Nolens au devenit mai sobre, chiar apropiate de „parlando” cu începere din 1986. Ca un amănunt, frumosul titlu al antologiei este prelevat din unul din poemele sale: „Metaforele pe care le-am construit în jurul nostru/ se prăbuşesc ca o încăpere dărăpănată/ în care ochii şi pumnii mei se deschid larg/ în lumina ultimei zile”. (Forme de tăcere, s.n., I. L.).

Stefan Hertmans (n. 1951), chitarist de jazz în tinereţe, de unde şi ecourile muzicale din poezia lui, a debutat în 1981, dar cu un roman intitulat Spaţiu! Este inclus în antologie cu ciclul Goya în chip de cîine şi alte poeme. Poezia Goya în chip de cîine, plastic-descriptivă şi uşor minimalistă, este inspirată de contemplarea unui tablou al pictorului spaniol mort la Bordeaux în 1828: Un cîine luptînd împotriva curentului. Versurile au forţă şi surprind prin neaşteptate asocieri de imagini: „Părea o zi în care se anunţa sfîrşitul timpurilor;/ Saturn, care mîncînd copii în extazul propriei/ cărni, îşi înţelegea timpul, deşi pentru moment n-avea nici o importanţă.// Dar atunci – pictorul s-a trezit, iar din stradă/ urcă mirosul greţos de calamari prăjiţi –/ i se face frică de ceea ce ştie şi vede un cap de cîine apărînd/ deasupra albăstrelii oceanice a Bordeaux-ului,/ plutind într-un suc de stridii.// E singur, pîrîitul semnalele slab perceptibile/ ale memoriei. Un grăsan bătrîn cîntă la/ chitară într-o dugheană întunecată, undeva pe o stradă pierdută,/ amant respins, cu suflet juvenil…”. Pictura, se pare, l-a inspirat mai des pe poet, presupunere ce vine şi din includerea altui poem: Peisaj după Carpaccio. În context ne-am amintit de alt poet belgian, de astă dată francofon, e vorba de Éric Brogniet, care poetizează picturi de Chagall şi Modigliani.

Ariadne, firele nopţii şi alte poeme o reprezintă în antologie pe Hilde Keteleer (n. 1955). Etichetată, alături de Miriam Van hee, drept o poetă „realistă”, ea scrie, pare-se, o poezie sobră, constatativă, directă, gnomică pe alocuri, în legătură cu anumite evenimente istorice majore ca în Martori morţi sau Muzeul evreiesc. Ariadna, figură mitică a ieşirii din labirint, simbolizează o feminitate reţinută şi totuşi fragilă, vulnerabilă: „Numai în această noapte femeile visează/ la actul trădării, abandonându-se iubirii/ ce lasă deschise şi închide depărtări de demult.// Ele torc firul subţire pe care poeţii/ şi iubiţii infideli îl aud în somn,/ fluierat strident trecînd printre arbori.// Femeile se ridică orbecăind pe întuneric,/ se împiedică de ciorapi, de scrumiere-ngălate/ ghemuindu-se pe marginea visului lor”.

Cuceritor de stranii sunt poemele lui Johan de Boose (n. 1962) din grupajul Dacă Europa s-ar termina undeva. Scrisori din Polonia, Ucraina şi Rusia. Mai degrabă aceste poeme ar putea fi calificate drept realiste, fiind puternic marcate de atmosfera apăsătoare, de spaţiile sumbre ale estului slav. Scriitorul, doctor în filologie slavă, a cunoscut pe viu acele tărîmuri prin „şederile îndelungi în Rusia şi Polonia”. O nostalgie amară a unei istorii zdrenţuite, a unui rai promis dar pierdut în bezne istorice, pluteşte pretutindeni în cele opt poeme. Poetul trece de la un descriptivism aproape jurnalistic la concluzia dezolantă indusă de sfîrşitul de ev şi de lume. „Poate-s ultimul martor ocular al unei epoci în destrămare,/ Ultimul vizitator al raiului dat omului ca uzufruct,/ Singurul care ştie unde se termină şi unde începe Europa, şi dacă există,/ Dacă e adevărat ce văd de pe scările falezei, de lângă cutia de Coca înaltă de un stat de om,/ Unde Ada zbanghia vinde gustări calde şi dănciucii cerşesc heringi,/ Dacă e adevărat că e aici sub soarele acesta, în lumina joasă şi tristă”.

Dirk van Bastelaere (n. 1960) este încadrat în direcţia postmodernistă a poeziei flamande. În ce-l priveşte „poezia nu trebuie să emoţioneze, ci să stea la pândă”. Minimalist, de un prozaism spontan mai întîi, poetul „stă la pîndă” pentru a surprinde apoi mişcarea tainică a spiritului, apropiată de revelaţie: „Zilele alea am mers cu bicicleta pe munte. Urcam, coboram.//…//. Deasupra/ liniei copacilor, acolo simţi că eşti liber.// Luînd-o pe cărarea stîncoasă, Iisus călca/ întruna pe tivul hainei./ A ratat punctele de aprovizionare./ A fost singurul biciclist mergînd/ pe jos. Vîntul îi sfîşia hainele. Prin părul lui hoinărea fulgerul. Am/ luat-o cu toţii/ în direcţii diferite”.

Mihaël Vandebrill (n. 1972) este prezent în Lumina ultimei zile cu poeme extrase din primul şi singurul (?) lui volum publicat, Exilul lui Materlinck (2012), „născut din dragoste faţă de poezia franceză” şi tradus în limba lui Baudelaire de poeţii Yan H. Mijskin şi Pierre Galissaire. A devenit repede cunoscut în context european, colaborînd, între alţii, cu poetul matematician Jacques Roubaud, cu Vincent Tholomé, alt poet belgian contemporan, şi cu traducătoarea antologiei, Doina Ioanid. Scrie poeme în metri ampli, dar nu-i displace nici versul monoverbal: „cum/ vîntul/ se/ roteşte/ focul/ e/ adus/ pe aici” (Înflăcărare).

Delphine Lecompte (n. 1978) cochetează cu falsele biografii, urmînd deviza „Sînt un adevăr care minte mereu”. După Pisicuţe în cazan (2005, roman în engleză), Animale înăuntrul meu (2009) şi Pradă inventată (2010), a publicat Poeme oarbe (2012), apoi Puţuri şi amulete (2013) şi Balena vandală (2014). Atrage atenţia inclusiv prin poeticitatea titlurilor. Se pare că poezia ei „oarbă” jonglează cu elevaţia culturală coborîtă în banalitatea domestică: Nici cultură nici scriere cuneiformă sub frigider, Mă trezesc pentru ieri care devine alaltăieri, Fă-ne să credem că suntem milostivi, Mă trezesc cînd am fost concepută, Să furi animale necomestibile, Nu puteţi inventa ploaia. Prefăcătoria şi diversiunea se simt acasă în spiritul acestei poezii: „Îi fac pe toţi să creadă că sînt liberă/ Mă cred/ Îi spun bătrînului arcaş cu arbaleta/ Că mă duc la supermarket/ Nu mă crede/ Crede că mă duc la mama/ Să-i fur dulceaţa de caise”. (Fă-ne să credem că sîntem milostivi).

L-am lăsat la urmă pe Yan H. Mysjkin (n. 1955), traducător şi poet, iniţiator şi coordonator al acestei antologii. Nu este singura. Anul acesta l-am întîlnit la Colegiul European de Traduceri Literare de la Seneffe (Belgia) unde, împreună cu Doina Ioanid, lucra la o antologie a poeţilor basarabeni ce va apărea în franceză într-un viitor apropiat. Are în plan altă antologie care să cuprindă (probabil) cincisprezece poeţi belgieni francofoni traduşi în limba română. Cunoaşte foarte bine literatura română şi România, unde a trăit mai mulţi ani la Bucureşti. A alcătuit două antologii de poezie română contemporană cuprinzînd 24 de poeţi din perioada 1960-2010, apărute la Gent. Volumul său Dinaintea ochilor mei, nimic de spus (2010) conţine poezii traduse în 14 limbi. Poetul mizează pe imagini şocante: „Căpitanul, călare pe hornul convertit/ în bicicletă, pedalează/ cu frenezie, prin mijlocul marilor bulevarde”. Sau: „O lovitură de gong în plin tangaj se rostogoleşte de-a lungul unei cataracte din farfurii de cositor.//…// O dată fumat trabucul, simt/ o nevoie caracteristică/ şi adorm visînd pe larg într-o haină strîmtă,/ în formă de potcoavă alungită”. (Pe larg). Nici notaţia (auto)ironică nu-i este străină. Plurivalent, laborios şi prolific, Yan H. Mysjkin mai are încă multe de spus în poezia europeană actuală.

Revista indexata EBSCO