Nov 17, 2016

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Livia IACOB – Cîntarea inimii fericite. Poezie egipteană de dragoste din Regatul Nou

Cărţile de căpătîi ale popoarelor din vechime, de la egipteana Carte a morţilor sau Cîntecul harpistului la Rig-Veda (Veda imnurilor de laudă adresate zeilor) şi pînă la Biblia de sorginte ebraică, au exercitat o fascinaţie neîntreruptă în toate epocile, punîndu-şi amprenta culturală specifică asupra formării şi dezvoltării tuturor literaturilor naţionale. Homo religiosus a devenit, treptat, homo viator, traversînd frontierele după modelul războinicului ce corespundea, în eposul eroic, unui ideal de comportament asumat, lucru care a dus la fundamentarea unei direcţii de sine stătătoare în cadrul epicului. La fel, fiziologia genurilor liric şi dramatic va suferi metamorfoze în descendenţa, de pildă, a tragicului grec ori a prozodiei psalmice, asimilate structural şi creator în întregul spaţiu european şi de aici universalităţii. Iată de ce una dintre preocupările cele mai fertile ale comparatiştilor s-a dovedit a fi, de-a lungul timpului, recuperarea valorilor Antichităţii, aparţinînd atît celei orientale, cît şi celei clasice.

În salutara tendinţă se înscrie şi strădania recentă a profesorului universitar ieşean Viorica S. Constantinescu de a oferi publicului românesc o versiune care să cuprindă, într-o ediţie atent îngrijită critic, frumoasele şi atît de puţin cunoscutele (în spaţiul românesc cel puţin) poeme de dragoste ale egiptenilor din Regatul Nou. Dovedind în primul rînd preţuire faţă de subiectul ales şi în al doilea rînd o erudiţie şi un rafinament pe măsură, autoarea îşi continuă, în fapt, în traducerea despre care facem vorbire o muncă ce s-a desfăşurat pe parcursul cîtorva decenii, ale cărei rezultate se completează armonios în studii invocate de reputaţi specialişti români şi europeni, precum Evreul stereotip. Schiţă de istorie culturală (Bucureşti, Eminescu, 1996), Exotismul în literatura română din secolul al XIX-lea (Iaşi, Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, 1998), Dicţionar de personaje biblice şi reprezentarea lor în arte (Bucureşti, Editura Hasefer, 2002), Dicţionarul popoarelor biblice (Iaşi, Editura Universitas XXI, 2013) sau Omul biblic. Schiţă tipologică (Iaşi, Editura Institutul European, 2012). Buna cunoaştere şi stăpînirea domeniului investigat sînt dublate de o reală pasiune pentru transpunerea textului literar în versiuni româneşti care să suscite interesul şi prin  reuşita stilistică, Viorica S. Constantinescu dînd pentru prima dată la noi o ediţie bilingvă a poemelor mistice aparţinîndu-i Terezei de Ávila şi o ediţie integrală a Poveştilor fraţilor Grimm.

            Cîntarea inimii fericite. Poezie egipteană de dragoste din regatul Nou (sec. XV-XI î. Hr.) reprezintă o traducere, mai degrabă spus o prelucrare cît de apropiată posibil de versiunea în limba germană a reputatului egiptolog german Siegfried Schott, profesor de egiptologie la Göttingen şi cunoscut artist expresionist. Acesta şi făcea, de altfel, pentru întîia oară lumină asupra subiectului destul de delicat pe care l-a constituit tema erotică în lumea egipteană, dar şi asupra contribuţiei substanţiale pe care o poate aduce cunoaşterea acestei lirici astăzi în ceea ce priveşte societatea acelor timpuri, poemele reţinînd şi comunicînd, în limbajul lor deloc codificat, adevăruri antropologice fundamentale: „Cîntecele de dragoste sînt un monument special, unic în lumea egipteană, prin temele lor noi; redactate într-o limbă nouă, folclorică, ele pot fi privite ca un produs unic al timpului lor, în care bucuria vieţii înflorea chiar în imagini din morminte, atunci cînd Egiptul devenea, pentru scurt timp, proprietatea Orientului Apropiat şi avea contact cu un alt fel de viaţă. (…) Ele sînt pentru noi o sursă specială pentru amprentarea tipului de act artistic al acelor vremi. Deci, în afară de acestea, ne învaţă cîte ceva despre relaţiile dintre sexe, tradiţiile speciale şi prejudecăţile epocii” (p. XXIII).

Plecînd de la o constatare, în fond, de bun-simţ („Poezia de dragoste s-a născut cu mult înainte de cultura orală sau scrisă a marilor imperii antice orientale [sumerian, egiptean, hitit, persan] în triburile ancestrale din spaţiul oriental”[1]), dat fiind că în şcolile de scribi specifice epocii se preda doar o poezie gravă, şi nu una de dragoste, de petrecere sau satiric-parodică, volumul îşi propune să ofere o viziune panoramică asupra liricii egiptene, suitei de poeme de dragoste care alcătuiesc nucleul iradiant al cărţii adăugîndu-li-se şi descîntece din Cartea egipteană a morţilor (Addenda 1) ori fragmente din Cîntarea Cîntărilor (Addenda 2).

„Textele poeziei orale de dragoste, consemnate pe ostraca sau pe papirusuri, funcţionau ca nişte răvaşe de iubire. Cînd au fost scrise, de multe ori au fost strecurate printre reţete culinare, împreună cu sfaturi cosmetice sau tălmăciri de vise. Temele, metaforele, comparaţiile, variantele poeziilor circulau în tot spaţiul afro-oriental, acompaniate de instrumente muzicale specifice diverselor zone (…) acolo unde cercetările arheologice au declanşat ceea ce avea să se numească în sec. XX Renaşterea Orientală” (p. II), aflăm din prefaţa volumului, unde se specifică, de altfel, şi că textele avute în vedere pentru traducere datează din timpul dinastiei a XVIII-a din Regatul Nou, cuprinse fiind între 1567 şi 1085 î. Hr. Tot aici, traducătoarea şi îngrijitoarea ediţiei recurge la un interesant parcurs în existenţa rutinieră a egiptenilor, reliefînd colectivismul acesteia din care ar rezulta şi apariţia laolaltă, fără delimitări precise, a cîntecelor de dragoste şi de înmormîntare, a celor axate tematic pe muncile obişnuite (culesul fructelor) şi pe sărbătoresc, a cîntecelor de petrecere fiindcă „ţăranul şi meşteşugarul, omul de rînd în general nu privea moartea cu spaimă, ci ca o trecere, ca o normalitate” (p. III).

Evident, interesul faţă de această operă este în primul rînd antropologic, dar nici literaritatea sa nu poate fi eludată: vorbind despre iubire şi moarte, despre eros şi boală, despre familia proiectată în viaţa de dincolo, Cîntarea inimii fericite, în alt chip, desigur, decît Cîntarea Cîntărilor, se face ascultată şi prin aceea că impune un nou tip de creator (altul decît poetul şcolit ori scribul meditativ care foloseşte papirusul), inteligent şi subtil, care ştie să-şi disemineze produsul artistic (şi să se facă, astfel, apreciat şi plăcut de cei din jur) întru înveselirea celorlalţi, dînd glas unor arte poetice mai apropiate de horaţianul carpe diem. Situată la limita dintre poezia de dragoste şi cea didactică, o adevărată carte de învăţătură ni se pare poemul Laudă poetului: ce-ar spune astăzi Arghezi dacă ar citi versuri precum „Poeţii au lăsat moştenire copiilor doar numele lor,/Averea lor au fost cărţile înţelepte pe care le-au scrie.//Cărţile au fost preoţii lor,/Tableta de scris a fost soţia lor/Pana de scris a fost fiul iubit/Învăţăturile, piramidele lor” (p. 59)? Novalis ori Nichita Stănescu şi-ar da ei oare altfel frîu liber imaginaţiei febrile meditînd asupra următoarei anateme: „Mai frumoasă este o carte decît un zid scris/Cartea zideşte piramide în inimi,/Cartea zideşte un nume, ea cimitir nu are” (p. 60).

Din poeme precum Cîntarea inimii fericite, Trei dorinţe, Sărbătoarea livezii, Cîntece către Zeiţa de aur sau Soţia preotului Amon din Karnak la mormîntul soţului nu lipsesc referinţele la aspecte astăzi considerate delicate ale societăţii primitive, precum căsătoria endogamică, lovirea soţiei de către soţ sau infidelitatea, după cum, la fel de prezent, decorativul devine o modalitate prin care se descriu diverse aspecte ale identităţii naţionale şi regionale, de la tipurile de cosmetice şi veşmintele folosite de femei şi de bărbaţi pînă la flora şi fauna din imediata apropiere a umanului. Şi, dacă nucleul de forţă al cărţii rămîne iubirea atît în monologuri, cît şi în poemele dialogale, trebuie spus că imaginarul se construieşte după o logică distinctă de cea europeană, pe care aş asocia-o animismului ce dirijează, strategic, fiecare metamorfoză lirică. Sub seria metonimică inimă-sine-cosmos, acesta se insinuează în substratul majorităţii poemelor, de la versurile dedicate portretului iubitei („Cu şolduri grele şi coapse subţiri/ce par că se ceartă-ntre ele: care e mai frumoasă./Nobili, cînd pe pămînt păşeşte, i-s paşii,/salutul ei hoţ de inimi este”, p. 2) pînă la memorabile reprezentări ale paralelismului membrelor, după cum urmează: „Iubitul meu mi-a furat inima cu vocea lui/şi bolnavă-s de atunci de el” (Cîntecul 2, p. 4); „Inima mea s-a gîndit frumuseţea să-i vadă/în sala-i de arme” (Cîntecul 3, p. 5); „Inima mea, grăbită, într-una vorbeşte/în timp ce eu la dragoste mă gîndesc;/nu vrea să mă lase să mă port omeneşte/parcă din piept să sară doreşte” (Cîntecul 4, p. 7), „De şapte zile iubita nu mi-am văzut./Zac, boala m-a răpus,/Inima grea îmi este/De mine însumi parc-am uitat” (Cîntecul 7, p. 11)  sau „Inima celor care treceau pe drum/de iubire cuprinsă era, pentru ei,/pentru minunatul, neasemuitul,/numai unul, iubitul” şi „Inimă fericită, în fericire/aşa m-am simţit de el privită” (Cîntecul 6, p. 9).

În încercarea de a se păstra cît de aproape posibil de atmosfera şi tonalitatea originare ale poemelor, Viorica S. Constantinescu nu a renunţat însă nici la poeticitatea genuină a limbii române, ajungînd la performanţa de a extrage, din carapacea cuvintelor, perla mereu şi cu obstinaţie căutată, expresia al cărei caracter pronunţat mnemotehnic vorbeşte de la sine. „Dragostea s-a amestecat în trupul meu/Cum se amestecă apa cu sarea…” sau „Inima îi bate mai tare/Inima deschisă-i este/În inima lui întuneric nu este” sînt, credem noi, suficient de convingătoare exemple în acest sens. Armonizînd textul propriu-zis cu o grafică rafinată, mizînd pe readucerea la viaţă, prin personaje şi realităţi, a Egiptului antic, în volumul îngrijit de profesorul ieşean se încheagă performanţa unei traduceri iscusite, rotunde, mărturisitoarea unui condei sedus atît de poeticitatea limbajului, cît şi de adevărurile eterne pe care acesta, conservîndu-le pe ostraca, le oferă cu generozitate patrimoniului culturii universale.

 

[1] Viorica S. Constantinescu, „Omul egiptean şi poezia lui de dragoste”, în Viorica S. Constantinescu, Cîntarea inimii fericite. Poezie egipteană de dragoste din Regatul Nou, Editura Opera Magna, Iaşi, 2014, p. I.

Revista indexata EBSCO