Nov 17, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Adrian G. ROMILA – Soarele Africii şi lumea de sub el

Puţin cunoscut, ca autor român şi călător pasionat, Mihai Tican ar fi meritat o altă posteritate. Însuşi destinul său e demn de povestit, dincolo de cărţile care l-au consacrat în Spania şi-n ţara natală. Născut în 1893, la Cîmpulung-Muscel, băiat de prăvălie, sezonier prin Brăila şi autodidact, ca şi Panait Istrati, cel care va semna mai tîrziu în volume spaniole şi-n ziare străine „Rumano” („românul”) va evada cu un vapor din Constanţa spre Alexandria, traversînd Mediterana, şi apoi peste Atlantic, în Argentina. După propriile mărturisiri, setea de aventură şi depărtare a acestui veritabil Adrian Zografi îi va fi sădită încă din copilărie de un „moş Mihai”, vînător şi povestitor neîntrecut. Întors în ţară din America de Sud, în 1914, ia parte la război, scapă la limită de holeră şi se îmbarcă iarăşi pentru Lisabona şi Buenos Aires. De acolo, ia drumul Africii, în 1925, tot cu vaporul, parcurgînd toată coasta occidentală, printre nativi, vînători, animale exotice, oraşe şi sate necunoscute, pierdute în pustietatea fierbinte. Începînd cu 1927, în ţară îi vor apărea cîteva cărţi care i-au consemnat experienţele itinerante, unele traduse din spaniolă, unde apăruseră prima dată, altele scrise direct în română. Va fi ataşat de presă, la Madrid, şi jurnalist în Spania şi România şi va fi remarcat de Cezar Petrescu ca „scriitor autentic”. În 1934 mai face o călătorie în Africa, în partea orientală, de data aceasta, trecînd prin Istambul, Beirut, Alexandria, cu întoarcere prin Cairo şi Ierusalim. O carte despre această nouă „ieşire” va apărea în 1936, şi ea nu va mai fi una de explorare şi safari, cum fuseseră celelalte, ci, aşa cum remarcă Mircea Anghelescu, prefaţatorul reeditării Sub soarele Africii răsăritene (Humanitas, 2015), una meditativă, orientată spre observaţia de chipuri şi de peisaj, spre melancolia generată de transformările care abia începuseră pe străvechiul continent negru. După instaurarea comunismului, apetitul de aventurier al lui Mihai Tican Rumano nu va mai cunoaşte satisfacţii, aşa cum e de imaginat. În 1964, cînd oficialul negus al Etiopiei, Haile Selassie vizitează Bucureştiul (sub auspiciile cunoscutelor relaţii dintre Ceauşescu şi ţările „lumii a treia”), a cerut să-l revadă pe mai vechiul său prieten, şi lucrul chiar s-a-ntîmplat. Era un semn providenţial venit dintr-un eon istoric încheiat, la numai trei ani înainte ca bătrînul aventurier să-şi înceapă (în 1967) marea călătorie în eternitate, ultima. Va lăsa în urmă cărţi uitate, care vor fi însemnat, fiecare, tot atîtea evadări în largul necuprins al lumii, unde nu se mai putea pleca. Graniţele se închiseseră, orizonturile se apropiaseră mult.

Stilul volumului despre Africa orientală e sec, reportericesc, descriptiv, rar reflexiv. Călătoria e, de fapt, o retrospectivă, căci vede şi reevaluează locuri pe care le-a mai văzut, cu ani în urmă. Drumul porneşte de la Bucureşti, ajunge la Constanţa (cu trenul), apoi, cu vaporul, urmează un traseu pe care popasurile reprezintă porturi şi oraşe vizitate: Istanbul – Piure – Beirut – Haifa – Alexandria; din nou cu trenul spre Port Said; apoi cu vaporul prin Marea Roşie spre Somalia, la Djibouti şi Obock; apoi pe Oceanul Indian spre Mogadiscio – Mombasa – Zanzibar – Dar es Salaam; în sfîrşit, spre Ierusalim, cu avionul, şi în Egipt, la Cairo, ca punct de întoarcere acasă. Comentariile sale, însă, vădesc o experienţă vastă de traveler – scriitor şi o solidă cultură geo-politică. De aici nostalgia unui trecut glorios al locurilor, dacă acesta e istoriceşte îndepărtat, sau pur şi simplu frumos, dacă e mai apropiat de timpurile vizitatorului. Cel mai adesea, discursul e liniar ca un ghid turistic al vremii, cu epitete banale şi şabloane stilistice, dar exoticul locurilor şi mulţimea de fotografii personale reproduse contribuie din plin la o călătorie imaginară, prin lectură, alături de autor. Iată un decupaj fascinant, cel al cartierului de prostituate din Alexandria, „mai înfricoşător decît cele similare din Barcelona şi Buenos Aires”: „La ferestre, în porţi, peste tot locul, apar figuri ce au pierdut de mult semnele oricărei drăgălăşenii femeieşti şi oricărei decenţe. Viciurile şi perversităţile şi-au lăsat brazdele lor adînci, de unde nu pot răsări decît florile otrăvitoare ale sifilisului şi demenţei. Te plimbi avînd în permanenţă senzaţia că pe spatele tău se topeşte un bloc de gheaţă, în ale cărui şiroaie ai vrea să se înece întreaga umanitate, trecută peste linia de imaginaţie a unei minţi sadice; întregul sistem nervos ţi se contractă, de oroare sau de milă. Ai vrea să fugi ca de sub îmbrăţişarea ucigaşă a unei sepii uriaşe. De la negresele tropicului pînă la blondele nordului, toate epavele abuzului s-au adunat aici, spre disperarea cercetătorului din curiozitate. Figuri descompuse, peste care fardul trîntit cu lopata scoate mai mult în evidenţă linii de groază. Ochi fără gene, cu pleoape roşii; capete cu părul în dezordine, corpuri însemnate de boli constituie o galerie de monştri şi oroare. Nu ştiu cum unii europeni pot rezista în mijlocul acestor ruine ale desfrîului şi mizeriei, fără ca sufletul lor să nu se revolte.” Acest tip de decupaj antropologic nu poate umbri fascinaţia pentru alte chipuri feminine, mai luminoase şi mai senzuale, surprinse în alte locuri ale Orientului, ascunse de văluri sau zărite în treacăt, pe străzile aglomerate. Lucrurile sînt diverse, ca-ntr-un bazar de covoare multicolore, iar deplasarea lentă, dinspre Turcia şi Grecia spre Africa, în jos, favorizează această retrospectivă polimorfă a oamenilor şi a peisajelor. Nu lipsită, pe alocuri, de surprize: în Port Said află că sînt ascultate posturile muzicale ale radioului românesc şi că sînt cunoscute piese şi nume de cîntăreţi („Jean Marcu, Fănică Luca, Sibiceanu, Dinicu etc.”). Un tablou cu potenţial artistic e cel deschis la fereastra unui hotel somalez, după o noapte de nesomn din pricina căldurii terifiante: „De la fereastra camerei mele se vedea întinsul minunat şi liniştit al mării; mi se părea că este lîngă mine, aproape, că îi aud vîjîitul surd. Apoi ochiul mi se pierdea departe, departe, pe suprafaţa vrăjită a apei, aşteptînd parcă să vadă, dintr-un moment în altul, apărînd o sirenă cu părul lung şi solzi sclipitori. În Djibouti, aproape din orice loc te-ai găsi, vezi marea albastră-verzuie… Şi, de cînd lumea, marea exercită asupra spiritului omenesc un farmec straniu ce atrage şi respinge totdeodată, trezind imagini fantastice, dorinţi nostalgice, impulsuri ce te-ar îndemna să-i cercetezi adîncul sau să te avînţi pe întinsul ei în căutarea aventurilor…”.

Şi e-adevărat, la aventură te trimite prima oară lectura cărţii lui Tican Rumano, la imensul rezervor de oniric al peisajelor şi fiinţelor dogorite de soarele Africii răsăritene. Deşi e rară, autoreflexivitatea din carte vorbeşte numai despre asta, despre nostalgia unei regăsiri şi despre promisiunea unei reveniri. „Am părăsit oraşul Cairo, cetatea orientală, care cuprinde atîtea opere frumoase, cu sufletul plin de regret, dar şi cu promisiunea unei vizite mai lungi, pentru mai tîrziu…”, spune autorul, în final. Vizita promisă nu se va mai produce, căci istoria, păzitoarea tuturor porţilor lumii, nu ţine întotdeauna cont de dorinţele călătorilor care bat în ele.

Chiar dacă nu are tensiunea celuilalt explorator român al Africii, predecesorul Dimitrie Ghika-Comăneşti, Mihai Tican Rumano ne-a lăsat, într-un alt timp decît boierul moldovean, o altă dovadă a curajului de a-ţi urma pînă departe dorinţa de aventură. E cartea lui despre Africa, una dintre ele.

Revista indexata EBSCO