Nov 17, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Emanuela ILIE – Paraphernalia pentru posteritate. Amintirile unei nonagenare

Dacă pentru anglişti numele Antoanetei Ralian era de mult asociat cu o prolifică activitate de traduceri din şi în limba engleză (în cei peste şaizeci de ani de carieră a tradus un număr record de 125 de cărţi, doar ultima neterminată), în timp ce împătimiţii presei culturale îi apreciau intervenţiile tematice pline de umor sanitar şi tîlc grav, risipite cu generozitate prin diferite publicaţii, abia Amintirile unei nonagenare. Călătoriile mele, scriitorii mei (Edit. Humanitas, Bucureşti, 2014) au adus-o cu adevărat în atenţia cititorilor de scrieri confesive. Anunţate, ce-i drept, de savuroasele contribuţii anterioare la opuri colective (Cartea cu bunici, Prima mea călătorie în străinătate, Prima mea ţigară, Intelectuali la cratiţă, Casele vieţilor noastre, Cartea simţurilor), dar şi de cartea de convorbiri cu Radu Paraschivescu, Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian (Edit. Humanitas, Bucureşti, 2011), liniile esenţiale de portret interior al acestei doamne de excepţie se configurează cît se poate de autentic în acest op cu dominantă identitară apăsată şi mize subsecvente, clarificate fără emfază încă de la început. Cu o modestie exemplară, autoarea se declară mai întîi conştientă de faptul că îşi pune semnătura pe un fel de mixtum compositum fără pretenţii de memorialistică, în care intră „un mănunchi de impresii, de amintiri fragmentare, punctate de scene umoristice, solicitate de revista «România literară», care a şi publicat o bună parte din ele. La aceste «instantanee» din peregrinările mele pe meridianele lumii, am adăugat suita unor întîlniri cu cîteva personalităţi interesante din universul literaturii universale… Am vrut să le dau titlul Paraphernalia (mărunţişuri, accesorii), dar ar fi fost, mă tem, necesară o notă de subsol la titlu.” Dar concede acestui amestec – livrat aproape întotdeauna, ca aici, cu un dozaj cuceritor de inteligenţă vie, amărăciune lucidă (ori luciditate amară?!) şi nelipsitul grano salis – finalitatea înaltă, în fond inerentă oricărui excurs autobiografic de senectute. Fie şi tematice (nu trebuie să uităm subtitlul cărţii: Călătoriile mele, scriitorii mei), amintirile servesc drept catalizator al recuperării, implicit justificării identitare şi, prin aceasta, validează însăşi Existenţa: „Într-o carte pe care am tradus-o, un personaj bătrîn se simte atît de anonim şi de inconsistent, încît, ca să se convingă că există, calcă adînc în straturile de zăpadă, apoi întoarce capul să-şi vadă urmele, ca pe nişte dovezi că da, există. Eu sînt ferm convinsă că încă exist (cogito, ergo sum). Dar, asemenea bătrînului, prin cărţulia de faţă întorc şi eu capul, să-mi văd urmele.”

Preambulul (opţional) al cărţii ne mai adaugă, discret, o motivare, de data aceasta analogică, a demersului recuperator. Procedeul nu este cu totul necunoscut admiratorilor prozei confesive feminine. Aş invoca măcar numele Marianei Şora, care îşi privise existenţa prin intermediul celor Două jurnale faţă în faţă (Edit. Cartea românească, 2009), oferind cititorului două imagini distincte de personalitate: una relevată de jurnalul de tinereţe, scris între 1938 şi 1940, cealaltă de jurnalul de senectute, ţinut între 1991 şi 1992. Scotocind prin „sipetul cu « suveniruri »” pentru a-şi extinde mărturiile de sine, Antoaneta Ralian îşi redescoperă albumul, legat elegant în mătase albastră, unde în urmă cu exact 65 de ani, adică în primul an de căsnicie (perioada 1948-1949), îşi notase unicul jurnal ţinut vreodată: Jurnalul unei femei măritate. Ca un preludiu necesar – din nou, justificativ –, şi din paginile acestuia din urmă (pagini pline de „stîngăcii, romanţiozităţi, culoarea şi parfumul epocii, tatonările intrării în viaţa conjugală”, toate absolut înduioşătoare), sînt selectate cîteva probe elocvente ale vitalităţii debordante a tinerei Ralian, care îşi punea întreg viitorul sub semnul unei înflăcărate dorinţe de a experimenta cele mai diferite forme ale vieţii: „Viaţa pe care n’o cunosc, şi pe care o doresc cu ultima fibră din mine, care mi se oferă, tantalic, în oglinda unei cărţi sau a unei muzici, fără însă să o pot atinge, fără să o pot gusta… Viaţa alături de tine, dragule, dar cu multe călătorii, cu oameni mereu noi şi interesanţi, cu peisaje schimbătoare, cu mări (eu n-am fost încă niciodată pe un vapor), cu vapoare elegante, cu muzici şi domni în fracuri albe, cu ruinele Atenei şi soarele Alexandriei, cu poezia rău-mirositoare a Veneţiei, emoţiile de vîrtej ale ruletei din Monte Carlo, cu atmosfera viciată din boîte-urile pariziene, verdele cu pană la pălărie al Tirolului…. Aş vrea să fumez opium, îngropată în faldurile unui kimono; vreau să mă îngrop în bibliotecile din Oxford; vreau să rătăcesc o lună întreagă prin Louvre. Vreau să mă plimb cu un iacht, vreau să fiu invitată în manoarul unui baronet ce se trage din William The Conquerer şi să-i studiez galeria de armuri; vreau să ascult, în amurg, îndepărtîndu-ne din ce în ce, serenada unui gondolier. Vreau, vreau, vreau…”.

Fireşte, amintirile propriu-zise ale nonagenarei sînt cel mai bun prilej de a pune în balanţă şi de a compara, lucid, „visurile înfiripate pe atunci cu realităţile trăite ulterior. Un fel de « înainte … şi după ».” Verdictul e anunţat repede: „Şi a existat totuşi un soi de corespondenţă şchioapă între vis şi realitate.” Nu numai pentru un cititor cu obişnuinţe sedentare, călătoriile europene sau americane ale Antoanetei Ralian par, totuşi, a depăşi cu mult visurile juvenile. Începînd din anii ’60, traducătoarea are şansa de a vizita spaţii şi obiective culturale ca şi intangibile pentru majoritatea românilor pentru care contactele cu orice formă de alteritate europeană, ca să nu mai vorbim de ipostazele alterităţii radicale (id est: exotice în sensul tare, segalian, al termenului), ţineau de reprezentarea de semn utopic – inerentă, altminteri, umanităţii captive într-un sistem totalitar. Urmele călătoriilor sale de vis şi impactul imediat al întîlnirilor fondatoare mijlocite de acestea sînt prezentate, cu (auto)ironia sanitară de care vorbeam, în primele două secţiuni ale cărţii, „Întîmplări de peste mări și țări”, respectiv „Întîlniri cu scriitorii” (în timp ce „Derapajele” finale glosează, cuceritor, pe alte prelucrări motivice identitare: relaţia autor-traducător; eternul feminin în literatura universală; bătrîneţe fără tinereţe; feţele fericirii ş.a.).

Conglomeratul de amintiri de călătorie prin care memoria Antoanetei Ralian scotoceşte capricios, „cu aerele ei de doamnă selectivă și familiarizată cu cosmetizările”, nu este conceput, ne avertizează scriitoarea, ca un ghid de voiaj care să ofere verdicte necruţătoare asupra teritoriilor şi obiectivelor culturale vizitate, în maniera consacrată în secolul al XIX-lea de editorul german Karl Baedeker. In loc de un pre(ten)ţios Baedeker ni se livrează, sîntem atenţionaţi de la început, simple cadre peisagistice, arhitectonice sau artistice, legate însă de istorioare cu haz, de cîte „o tramă epică cu impact asupră-mi”. Aşa încît, chiar dacă memorialista deţine şi capacitatea, cu adevărat rară, de a surprinde esenţa unor peisaje sau a unor ansambluri urbane în fraze memorabile, cele mai consistente pagini se rotunjesc în jurul unor Paraphernalia apte a releva ipostazele identitare proprii, aşezate în/ transformate în timp. Emblematică e, din această perspectivă, prima călătorie în Viena, din anii ’60  – în fapt, primul contact autentic cu Occidentul statuat, în ţară, drept „decadent, putrefact, agăţat de muchea prăpastiei şi gata să se prăbuşească”. În anii senectuţii, memoria capricioasă reţine nu atît frumuseţea ireală a landului traversat, avînd ca pandant obligatoriu opulenţa veselă a locuitorilor („Un peisaj ca în basmul cu Hänsel şi Gretel: căsuţe colorate, ca de turtă dulce, cu acoperişuri roşii ţuguiate şi ferestre cu chenare verzi, îngropate în lădiţe cu muşcate zglobii. Şi, mai ales, ceva ce nu mai văzusem pînă atunci, şiruri de panouri mari, vesele, cu reclame ademenitoare şi haioase, reclame de restaurante apetisante, de hoteluri îmbietoare, sau chipuri de austrieci rubiconzi care se desfătau fericiţi, cu fel de fel de delicatese”), cît sensibilitatea extremă a călătoarei impresionate pînă la lacrimi de paradisul vienez. Pe scurt: prima dată cînd intră într-o „prăvălioară cît o cămăruţă, ticsită de coliere de cîrnaţi rotofei, şunculiţe fragede trandafirii, fructe exotice, adică tot ce-ţi pot visa stomacul şi gura”, e întîmpinată de un bătrȃnel protector şi amabil, care o ajută să aleagă nişte banane, ba chiar îi schimbă o banană pătată („un mare şoc”). Reacţia est-europencei obişnuite cu o altfel de reprezentare a suficienţei alimentare şi atitudinale este imposibil de stăpînit: „în faţa acestui nou gen de comerţ, cald, uman, aproape paternal, eu, care veneam din ţara lui « N-avem ! » am simţit că mi se umezesc ochii”…

Astfel de mărunţişuri – se vede, cît de poate de serioase  – sînt oferite, fără zgîrcenie, în aproape toate secţiunile cărţii. In Londra vizitată în 1973, spre exemplu, traducătoarea descoperă că E greu să fii inteligent pe englezeşte (în faţa englezilor, desigur), dar şi cît de rece, flegmatic, distant ş.a.m.d. poate deveni un director de la British Council – iniţial cultivat, îndatoritor, gentleman etc. – atunci cînd femeia admirată, invitată la un spectacol impozant, adoarme în dulcele fotoliu de pluş de la National Theatre. La Madrid, că Macularea imaculatului meu taior alb poate fi provocată un grup infracţional bine pus la punct, alcătuit din surinamezi specialişti în deposedarea turiştilor străini de bunuri la vedere (genţi, portofele, aparate de fotografiat). La New York, faptul că un turist romȃn speriat de posibilitatea turbării (printr-o muşcătură de maidanez furios, întîlnit în seara din ajunul plecării din Bucureşti) nu are nicio şansă de a primi vreo injecţie salvatoare, din moment ce rabia este eradicată, iar institutul antirabic de mult desfiinţat etc. etc.

Aceeaşi apetenţă pentru descrierea alterităţii (în varianta umană, respectiv scripturală) prin intermediul celor mai diverse Paraphernalia, de fiecare dată autocentrate, este evidentă şi în partea a doua a cărţii, unde Antoaneta Ralian îşi aminteşte întîlnirile cu personalităţi precum Iris Murdoch (de care o va lega o prietenie de zeci de ani), Saul Below („un omuleţ care sugera fragilitate şi vulnerabilitate”), Raymond Federman („cel mai modern postmodern”), Amos Oz („un om care radiază căldură, simplitate, simplitatea care camuflează complexitatea, har”), Ted Hughes (soțul Sylviei Plath, a.k.a. Bărbatul pentru care merită să mori. Sau să trăieşti), Kurt Vonnegut („un tip exploziv, eruptiv, foarte volubil, foarte jovial, vorbind, vorbind nonstop despre el, despre el”), în sfîrşit, Salman Rushdie, prins de traducătoare „la o cină intimă” (fireşte, alături de numeroşi admiratori români), adică la o ţuică şi-un pahar de vin neaoş, plus „ineluctabilele sarmale”, ocazie de a-i adulmeca şi… boarea de stînga.

Nu numai fiecărei călătorii a Antoanetei Ralian i se potriveşte definiţia memorabilă a lui Andrei Pleşu, după care „călătoria e o permanentă trădare a locurilor străbătute, un donjuanesc neastîmpăr”; fiecare întîlnire însemnată a traducătoarei cu oameni admirabili şi cărţile lor pline de învăţăminte îi oferă, în egală măsură, prilejul de a-i sau de a le trăda, apropiindu-le în fapt şi mai mult de un sine în permanentă efervescenţă, în continuu, fertil neastîmpăr. Relaţiile complicate, dar atît de vii cu alteritatea pe care o vede uneori într-un mod aparte (v. şi Derapajele finale pe teme subsumate conceptului: Eu, traducătorul şi celălalt, autorul; De ce bărbaţii?; Bătrîneţe fără tinereţe şcl.) modulează frumuseţea rară a amintirilor acestei nonagenare care a ştiut cum să rămînă, pînă la urmă – sau… urme!  –, seducătoare.

 

Revista indexata EBSCO