Nov 17, 2016

Posted by in Comentarii Critice

Vasile SPIRIDON – Între raţiunile şi „tainele” inimii

Pe parcursul lecturii corespondenței lui Aurel Dumitraşcu adresate unei domnișoare Tudorița (Scrisori către T. Corespondență inedită. 1988–1990; ediție îngrijită de Adrian Alui Gheorghe, Ed. Muzeul Literaturii Romîne, 2015), gîndul m-a dus, nu arareori, la două referințe: una muzicală și alta literară. Referința muzicală ține de cîntecul popular Tudorițo, nene – interpretat de Ioana Radu și de Ion Luican – și citez primele două strofe pentru eventualii tineri cititori ai textului de față: „Cine te-a făcut pe tine, Tudorițo nene,/ Așa-naltă și subțire, Tudorițo nene./ Parcă m-a-ntrebat pe mine, Tudorițo nene.// Și, Tudorițo, să-ți spun drept, Tudorițo nene,/ Mi-ai făcut o rană-n piept, Tudorițo nene./ Nu e rană de cuțit, Tudorițo nene,/ Ci e rană de iubit, Tudorițo nene”. Nu știu cît de înaltă și subțire era acum 30 de ani această Tudoriță (prietenii lui Aurel spun că nu era în niciun fel), dar cert rămîne faptul că i-a făcut o adîncă rană în piept prea grabnic dispărutului poet.

Referința livrescă asupra căreia voi zăbovi mai mult este romanul Patul lui Procust, al lui Camil Petrescu, chiar dacă poetul nu vorbește nicăieri despre vreun personaj de aici. Multe pasaje din epistolele lui Aurel Dumitraşcu par a fi scrise de Ladima (poet și el) actriței Emilia Răchitaru. Fac imediat precizarea că, în afara insensibilității la zbuciumul sufletesc al celui îndrăgostit în mod iremediabil de ea, Tudorița lui Aurel nu are nimic din ceea ce i-a atribuit marele romancier Emiliei. Dar nu este mai adevărat că nici dintre trăsăturile doamnei T nu i se poate atribui nimic, chiar dacă expeditorul folosește aproape în exclusivitate apelativul T. Ar mai putea fi legată această inițială și de eroarea în destinul lui Ladima, căruia, după sinucidere, i se găsește o derutantă scrisoare în buzunar, adresată intangibilei pentru el doamnă T. În nici într-un caz nu merg cu paralelismul atît de departe încît să afirm că, dacă boala nu l-ar fi răpus, Aurel Dumitraşcu s-ar fi sinucis în momentul relevării adevăratei esențe a ingratei domnișoare T., neaflată la înălțimea alegerii sale.

Dacă Ladima se arăta decis să o ia de soție pe Emilia, Aurel Dumitraşcu nu-și punea asemenea serioasă problemă în ceea ce îl privește: „[…] dar a te lua cu mine nu însemna neapărat a te lua de nevastă – chiar dacă, desigur, era posibil şi-aşa ceva. Mi-e silă de tot ceea ce e înălţat pe o urmă de prefăcătorie. […] Pentru mine, dragostea nu-i o ruşine! Dintr-un anumit punct de vedere (sătesc), a iubi este o chestie ce trece prin nunţi, oficii ale stării civile etc. Opinia mea e că iubirea e înaintea tuturor acestor poveşti, că ele nu contează” (p. 46). Mai mult – el consimte la a se căsători cu altcineva: „Cineva mi-a spus că te vei căsători cu un băiat din Brașov, că de aceea vrei să pleci acolo. Tot ce e posibil. Sper să fii fericită, chiar dacă viața dintr-o fabrică te va alina și mediocriza. Pe vremuri, îmi închipuiam altfel viitorul tău, viața ta. […] Dar să nu asculți decît de inima ta. Chiar dacă vei greși, vei greși pentru că așa ai consimțit tu. Libertatea de opțiune a unui om trebuie respectată absolut” (p. 97).

Știm dintr-o întreagă literatură medievală că respectul profund față de femeia iubită, orgoliul răspunderii bărbătești, devoțiunea de cavaler servant, un anumit soi de puritanism sunt trăsături ce aparțin eticii cavalerești. În cazul de față, aproape că nu trecea zi în care trubadurul fără prihană Aurel să nu se fi gîndit la aleasa inimii. Fraze precum „Întotdeauna nevoia de a-ți scrie crește în mine ca o voluptate”, „Imaginea ta n-o mai pot dezlipi de viitorul meu” sau „Îmi lipsești ca lumina unui neurastenic” sunt scrise de Ladima, dar puteau fi înșiruite și de Aurel Dumitraşcu. Citez și din ceea ce a scris el: „Uneori simt nevoia să reinventez lumea cu tine” (p. 10), „Mi-e tot mai teamă să nu ajung într-un spital de psihiatrie. Pentru că realmente nu-mi regăsesc liniştea, mi se pare absurd să trăiesc fără tine.” (p. 23), „Tu ai scurt-circuitat mult sufletul meu. Nu-ţi fac reproşuri, îţi închipui, însă aşa des am vrut să înnebunesc cu tine!” (p. 56), „Nu am exagerat şi nu exagerez cînd spun, indiferent în ce context, că de tine o să-mi fie dor şi pe lumea cealaltă” (p. 87), „Nu există viaţă care să ne despartă!” (p. 123).

Cel care nu accepta mediocritatea și falsitatea din juru-i ar fi descoperit finalmente adevărata esență a domnișoarei T.? Nu știm ce s-ar fi ales de viața sentimentală a lui Aurel Dumitraşcu dacă ar fi trăit mai mult de 35 de ani, însă nu cred că ar fi căzut victimă femeilor versate care ar fi putut profita de lipsa spiritului său critic în ceea ce le privește. Pe ele considerîndu-le în adevărata lumină, mai curînd îl văd a fi rămas un dezabuzat celibatar convins. Tactul în relațiile cu semenii nu l-a caracterizat deloc și aceasta din cauza unui fel de prelungit infantilism. O neînțeleasă toleranță manifestată selectiv a erodat demnitatea bărbatului ce etala o susceptibilitate acută atunci cînd era vorba de relațiile sociale și de prezența în cercul prietenilor. Prin încercarea de a nu accepta constrîngerile realului, intransigentul poet nemțean ne aduce aminte de piesa de teatru Jocul ielelor, a aceluiași Camil Petrescu, și de maxima lui Rivarol: „Între mine și realitate, eu am dreptate. Dacă realitatea se opune, cu atît mai rău pentru realitate”. Această greu explicabilă inconsecvență relațională în ochii celor care l-au cunoscut îndeaproape îl determină să accepte mediocritatea unei fete mai mici cu 14 ani decît el și să cadă pe panta iubirii platonice, iluzionate sau fictive. Existența „dulcei minuni” a ajuns să facă parte din rațiunile sale ontologice, chiar dacă aceasta nu îi prea arată afecțiune. Ea a fost așezată între limitele unui imperativ al aspirațiilor majore, întrucît important pentru îndrăgostitul poet nu era actul posesiunii/posedării, ci al autoimpunerii unui criteriu superior, spiritual de validare existențială.

Cele 33 de scrisori datate și alte vreo cîteva nedatate (multe dintre ele avînd pagini lipsă, din cauza nepăstrării lor în condiții corespunzătore de către neglijenta adresantă) lasă impresia unui fel de „monomanie” a lui Aurel Dumitraşcu, în a cărui viață T. a reprezentat unul dintre poli. Cecitatea îl împiedica să vadă lipsa de reciprocitate și îl determina să-i reproșeze mereu că nu-i răspunde la scrisori. Noi neștiind conținutul a ceea ce a pus ea la poștă (se pare că scrisorile ei sunt pierdute pentru totdeauna), putem citi din parte-i doar cîteva fraze pe care nesățiosul corespondent le analizează punctual. „Tu ai iubit la vîrsta de 16 ani sau 15, un om pînă la vîrsta la care ai ajuns” (!) (p. 47), „Aş vrea s-o termin cu tine pentru totdeauna deşi îmi pare foarte rău şi o să-mi pară şi mai tîrziu” (p. 130), „Tu eşti înconjurat de atîta lume bună…” (Ibidem), „Poate n-o să ne mai vedem niciodată…” (Ibidem). Trăind cu febrilitate experiența scrisului, autorul volumului Biblioteca din Nord își dă seama într-un tîrziu că pierde timpul degeaba („Am făcut eforturi, recunosc, să mă obişnuiesc cu ideea că nu meriţi timpul meu” – p. 82). La o adică, pînă și marele pedagog iluminist Jean-Jacques Rousseau pierdea ceasuri bune străduindu-se să o învețe pe soția sa Thérèse (tot T.!) – care nu cunoaștea nici literele, nici cifrele, nici ordinea lunilor anului – cum să citească ora la orologiul din turnul bisericii cartierului unde stăteau…

Deși nu și-a găsit în fosta elevă o corespondentă pe măsura nivelului său intelectual („Mărturisesc iar că nu-mi dau seama ce-ar trebui făcut ca tu să reacţionezi ca un intelectual?! Poate că realmente nu ai această dimensiune” – p. 42), reflexivitatea este prezentă, cu adîncimi ce merită semnalate. „Intenţionez să-ţi scriu cîteva scrisori. Despre idealuri, nerăbdare, minciună, bucurie, aşteptare. Şi despre moarte. Ţi le voi scrie” (p. 22)  – își propunea Aurel Dumitraşcu la un moment dat. Însă nu tristețea trecerii precumpănește (deși intervalul în care sunt trimise scrisorile acoperă doi ani și dincolo de vîrsta christică). Ceea ce nu a înțeles corespondenta este că existența celui care a scris despre „futunile memoriei” a pulsat în mereu aceleași vase comunicante: poezia și iubirea. În relația cu sine și cu ea, neconsolatul Aurel își descoperea o dublă înfățișare sub care se caută pe sine însuși. El părea locuit de un dublu: poetul și bărbatul. Dorințele eterate i-au rămas neîmplinite și transformate în prilej poetic. Important rămîne faptul că și în condițiile în care Aurel Dumitraşcu nu a acceptat evidența diferenței de natură dintre ei, el nu s-a complăcut în prozaic (în poezie, da!), necontaminîndu-se mundan de atașamentul față de „regina” sa.

Dacă la doamnișoara T. predomina nevoia de exterioritate, în contactul cu care iese învinsă (nu-și poate duce la sfîrșit studiile liceale – ce-i drept, în alt timp decît acela de acum), Aurel Dumitraşcu căuta o împlinire legată de interioritate, apropiată și de sfera domestică (îi tot preciza inutil mult așteptatei adorate zilele sau părțile din zi cînd putea fi singur acasă). El lupta cu contrariile exterioare (își arogă cu justificare dreptul la un statut superior în comunitatea scritoriilor ca pe un merit al naturii sale deosebite), dar era vulnerabil în fața celor interioare, legate de fluctuațiile afective. Înclinat spre fetișizare, construia o postură idealizată a perechii pentru sine, independentă de perechea în sine. Rezulta posedarea interioară a unei ființe pe care o voia modelată pentru sine, în dauna chiar a posesiunii reale. Ceea ce poetul vedea a fi pur la presupusa Galatee nu era decît proiecția propriei sale frumuseți sufletești, împrumutîndu-i cu ardoare pygmalionică tot ceea ce îi trebuia ca să o poată iubi. Și a iubit-o anume pentru tot ceea ce i-a împrumutat chiar el. Sentimentele căpătau un soi de autarhie, se adînceau nestingherit, pierzînd contactul cu o ființă reală, iar această deschidere exaltată către idealizare a fost însoțită de o confuzie pe măsură: Aurel Dumitraşcu va da peste viața însăși, în banalitate ei, chiar acolo unde a căutat protecția unei iluzii împotriva vieții gregare.

Dar poate că – trebuie să concedem – ne înșelăm și noi. Nu este deloc lesnicios în a cunoaște pe cineva (nu spun nimic nou); cunoaștem doar imaginea noastră și a altora despre o anumită persoană. Există o discrepanță între perspectivele risipite în oglinda deformată a celor ce îi caută identitatea. De aceea este cu neputință de a desluși persoana reală în hățișul de impresii contradictorii care o ascund. Unde mai pui că pot să se formeze patru feluri de relații între indivizi (atracție, respingere, indiferență și ignorare) și că, pentru un singur cuplu, în funcție de variațiile acestor relații, se pot stabili 16 categorii de relații.

Pentru a dovedi noblețea sufletească, altruismul de care dădea dovadă Aurel Dumitraşcu, citez ceea ce scria pe cînd se simțea foarte rău, în ajunul intrării în spital, adică înainte cu o săptămînă de a muri: „Îmi pare rău pentru ce-mi spui de mama ta. Nu, să nu fie bolnavă! […] Uite, îl rog pe Bunul Dumnezeu să aibă grijă de sănătatea ei. […] nu mă simt bine dacă nu-i știu bine pe cei pe care-i iubesc” (p. 117).  Ultimele rînduri scrise sună astfel: „Ai grijă de tine și de mama ta! Te sărut! Aurel” (Ibidem).

Blaise Pascal, elogiator al fragilei trestii gînditoare care este omul, are dreptate cînd scrie că „Le coeur a ses raisons que la raison ne connaît point”. Iată motivația sau rațiunea lui Aurel Dumitraşcu: „Nu mi-e ruşine de nici un sentiment ce se trezeşte în mine! Nu! Şi nici n-o să-mi fie ruşine niciodată. Şi ce puţin contează opiniile cuiva despre un om îndrăgostit!/ Bine că suntem! (s.a.)” (p. 19). Punct. De fapt, semnul exclamării. Pentru a sa ars amandi, poetul aduce în sprijin o sursă autohtonă: „«Pînă la urmă poeţii au întotdeauna dreptate»” mi-a spus Nichita nu cu multe zile înainte de a muri” (p. 57). Totuși o întrebare, cu răspunsurile ei, rămîne: „Oare de ce ţi-am scris!? Poate că o să-mi fie tot dor. Şi o să-mi tot pară rău că te prefaci a şti că-s un om mort! Şi, Doamne, ce viu sunt!” (p. 78). Grație bunăvoinței tardive a adresantei, Aurel Dumitraşcu rămîne viu și prin Scrisori către T. Corespondență inedită. 1988–1990. Sunt scrisori pline de candoare și emoție juvenilă, citite acum și de noi, la un sfert de veac de la dispariția sa.

Vasile Spiridon

Revista indexata EBSCO