Nov 17, 2016

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Florin Mugur şi „abecedarul fricii”

Pînă ce ne vom desfăta cu Arta fricii (volum ivit la Charmides), asigurîndu-i lui Ioan Es. Pop, aflăm, prezenţa în „bătălia” pentru Scriitorul anului, dorim a stărui asupra liricii lui Florin Mugur şi el un „elev al fricii”, cum recunoştea; şi care, la un sfert de veac de la plecare (1991), este aproape uitat. Chiar poetul, înţelegînd poezia ca „un detector de minciuni”, se mărturisea lamentativ, într-o epistolă adresată prietenului Norman Manea, prea convins că „un om drag este cel care lasă în urmă mai multă absenţă decît a însemnat prezenţa lui”. Or, din păcate, indiferenţa s-a lăţit peste amintirea şi, mai ales, peste poezia celui care, chinuit de îndoieli, aştepta un „moment senin”, rîvnind, cum nota undeva Ilie Constantin, „participarea senină la lume”; întrevăzînd, astfel o fericire posibilă.

Cum în antologia Dansul cu cartea (1981) Florin Mugur lăsa pe dinafară, îndreptăţit, poemele de început, cel considerat, lungă vreme, doar un „scutier” al lui Labiş (cf. Eugen Simion), confiscat de romantismul retoric, împărtăşind clişeele unei epoci sterilizante, părea – astfel – a confirma supoziţia criticului: în opera sa, expertizată integral, coexistă „două stiluri complet diferite”. Cînd însăila versuri „dibuitoare”, încredinţate Gazetei literare, mai exact lui Paul Georgescu, primul scriitor cu care junele Florin Mugur a stat de vorbă (citim în Vîrstele raţiunii, 1982, cartea unui lung dialog), el afla că doar „cei tari rămîn în literatură”. Peste ani, Florin Mugur ajungea, însă, la o altă concluzie: „sosim/ întotdeauna prea tîrziu la locul gloriei” (v. Locul gloriei).

Debutul, consumat în suplimentul ziarului Tînărul muncitor (1948) respecta reţeta şantierismului, cu acele inevitabile „învolburări grandilocvente”; iar primele plachete, Cîntecul lui Philipp Müller (1953) sau Romantism (1956), vorbeau programatic despre un idilism revoluţionar, euforic, incendiar, insuflînd un optimism contagios. Încît, pînă în 1965, Florin Mugur publicase deja şapte volume! Omul, însă, era altfel construit: cu o psihologie de învins, un marginal vădind o „vitalitate fictivă”, ne încredinţează Gh. Grigurcu, prietenul său de o viaţă. S-au cunoscut la Şcoala de literatură, stihuind sub pretextul unor „concursuri” în doi. Citit prin grila unei poetici ontologice, sondînd profunzimile fiinţei, poetul îşi dezvăluia ezitant/ halucinant descumpănirile, paloarea, fragilitatea, arlechinada feerică, spaima etc., infirmînd triumfalismul cultivat de nomenclatura literară a anilor ’50; evidenţiind, astfel, propria-i devenire, punînd umărul la înnoirea poeziei pînă la intersecţia cu poetica optzecistă, sprijinită generos, în ipostaza redacţională, din 1973, la Cartea Românească. Ceea ce i-a asigurat şi o bogată recoltă de comentarii, elogiind – s-a spus – „o creaţie de prim-plan”. Dar abia cu Mituri (1967), poetul „devine valabil” şi doar Cartea regilor ar fi „primul volum caracteristic”, constata N. Manolescu. El dezvoltă, diferenţiindu-se de congeneri, o viziune sumbră şi o imaginaţie febrilă, încercînd a îmblînzi fantasmele. Universul său e populat cu figuri de bestiar sau cu eroi shakespearieni, „reinterpretaţi”, călcînd pe „nimburi sparte”. Convenţionalitatea se simte, simbolurile livreşti, teatralitatea întreţin crisparea, chiar dacă, treptat, atras de „fumul mic al ironiei”, încearcă o detaşare lucidă. Şi Cartea regilor (1970), dar, cu deosebire, cele care i-au urmat, încercuind un cîmp heraldic nu ating promisul „regat vesel”. Nici figuraţia mitologică, nici – invers – propensiunea spre miniatural ori deriziune nu-i anulează temerile. Pînditor, „cu ochii speriaţi”, învăţînd „abecedarul fricii” sau „arta fricii” (v. Veche baladă despre prinţ), el descoperă şi conştientizează, ca motiv obsesiv, fragilitatea. Chiar dacă s-a vrut un „amant al cărţii”, aflînd acolo un spaţiu ocrotitor, vizitat de „un suspin al febrilităţii”, Florin Mugur n-a fost, paradoxal, un poet al livrescului. Piatra palidă (1977) sau Viaţa obligatorie (1983) ar proba, dimpotrivă, dincolo de torturanta tensiune interogativă, un şir de ipostazieri, trase într-un autoportret fugos, chinuit de nelinişti, rezonînd într-o poezie de contrast. Un anxios pornit în căutarea fericirii, frecventînd şi simbolica iudaică, poetul se sforţează a deturna/ atenua terifiantul, construindu-şi o altă imagine. Dar zîmbetul e contorsionat, iar grimasa prea vizibilă. „Vibrînd la marginea subţire a înţelegerii”, nici alteregoul liric (Prinţul), nici măştile, în acele „minute lirice” din Spectacol amînat (1985), nu înlătură, fie şi abuzînd de joc şi graţie, risipind cerebralitate, o senzaţie apăsătoare: optimismul declină, incertitudinea se înstăpîneşte. Răsare deci, pe acest sol, ne previne semnatarul volumului Firea lucrurilor (1988), o artă „săracă şi răvăşită”, nutrită de forţa slăbiciunii. O poezie nevrotică, inconfortabilă, sub ameninţare: „Nici un loc nu e atît de strîmt/ încît să nu încapă în el nenorocirea”. „Vegetarianul” Florin Mugur (cum l-a taxat Paul Georgescu) era o făptură şovăitoare, prudentă în relaţiile cu cenzura, suportînd – la editură –, inevitabil, asaltul literatorilor. Negreşit, un fanatic al Poeziei, trăind-o devorator, ca sacerdoţiu. Cititor pasionat, ins curios, fără vervă (cum i s-a reproşat; vezi colecţia de interviuri din Profesiunea de scriitor, 1979), deloc complezent cu sine, bufon sau prinţ, a trăit în trepidanţă. O veche poliomelită îşi răsfrîngea ecourile în „arta tremurului”, înfricoşîndu-l: „demnitatea mea tristă îşi are spionii ei”. Supapa bufoneriei, ipostaza caragialescă (cu un „bilet de amor la butonieră”), invocata groapă veselă, „plină de lumina soarelui”, dorinţa de fericire (rîvnită, comunicată, neatinsă) nu reuşeau a modifica percepţia.

Ins zbuciumat, prins într-o agitaţie greoaie, afişînd o paradoxală fericire (de fapt, o beatitudine, şi ea, fictivă), Florin Mugur decretase: eşti viu „cît durează scrierea unui vers”. Soluţia fericirii mijise, înscenînd miracolul prin reabilitarea banalului (ficţionalizat, diafanizat), recuperînd mituri obosite, împinse în stranietate sau oferind intarsii livreşti. E vorba, însă, de o feerie tristă, povestită, relatată gesticulant, în ramă basmică: „Cînd, lovit din toate direcţiile, căzut la pămînt, nu-ţi mai rămîne decît soluţia de a fi fericit” (v. un minut fericit). Poezia maturităţii adulmecă fericirea, invocînd „degetul tremurător al smereniei care ne scrie încet”. Dar ea aparţine unei conştiinţe în alertă, unui ins fragil, anxios, cercetînd firea poeziei. Şi care, refugiat într-un „lirism de măşti” (cf. N. Manolescu), în pofida deghizamentelor, se mişcă în lumea tenebroasă a plăsmuirilor, încrezător în ceea ce e slab, dispreţuit, plăpînd, dezarmat etc. Poetul mărturiseşte (şi declaraţia pare „compromiţătoare”) că nu poate urî. Îmbrăţişînd motivaţia iubirii, metoda simpatetică, compasiunea, pledînd pentru comuniune şi fraternitate, el manifestă entuziasm şi o ceremonioasă inadaptare, nevizitat de puseuri nihiliste. Curios, ştie/ recunoaşte că, la un om al scrisului, caracterul e un eveniment; ferindu-se de nominalizări, va contabiliza tarele cobreslaşilor, livrate într-un halou al generalităţilor, doritor mai degrabă să evidenţieze concordia (v. Schiţe despre fericire, 1987). Evident, critica de scriitor, cu rafinate incursiuni în lumea poeziei, nu va propune clasamente, ci preferinţe vădit subiective. După cum prozatorul (Ultima vară a lui Antim, 1978) cade în patetism, recuperînd scrisorile risipitorului Alexandru Antim, cîndva – în plin stalinism – „poetul oraşului”. Dar Florin Mugur, un conlocutor informat, politicos a fost şi un convorbirist harnic. Dialogurile sale cu Marin Preda şi Paul Georgescu au provocat mici seisme în epocă.

Ispitit de jocul ironic cu sinele, pendulînd între lehamite şi bonomie, torturat de asaltul neliniştilor, autorul Spectacolului amînat se pregătea să devină „un poet uitat”. Pronosticul, dincolo de răsfăţ, riscă să se adeverească chiar dacă Gh. Grigurcu părea convins că nedreptăţitul Florin Mugur „va eclipsa unele reputaţii pripite”. Posteritatea, ştim, nu e caritabilă şi nu prea sînt semne că o reparaţie postumă s-ar întrezări. Gloriola lui Mugur ţine sever, credem, de anii cînd adulatorii se înghesuiau la poarta editurii. Acest mare afectiv (cf. G. Dimisianu), marcat de buimăceala postdecembristă, de plecarea prietenilor, de moartea soţiei se va destăinui epistolar recunoscîndu-şi dezamăgirile. Corespondenţa ultimilor doi ani, adunată de Mircea Iorgulescu (v. Scrisori de la capătul zilelor, 2002), dovedeşte că Florin Mugur, copleşit de singurătate, lacom de prietenie, nu suporta izolarea aseptică. Aştepta cu înfrigurare, precum altădată Blecher, veşti. Dar el era deja un martor obosit, cum zicea criticul-amic, acuzînd – prematur – apăsătoarea şi chinuitoarea bătrîneţe, după ce buchisise alfabetul fricii. Odată cu Viaţa obligatorie (1983), în lirica lui Mugur se insinuase o dureroasă întrebare: „cine va veni către noi?” Poezia sa aşteaptă a fi redescoperită.

Insomniacul poet, fără stofă de erou, mărturisea C. Stănescu, rememorînd clandestinitatea unor întîlniri în Cişmigiu, în agitata primăvară din 1990, ar fi fost un mediator ideal; dar el nu-şi mai găsea locul pe scenă, deplîngînd destrămarea concordiei scriitoriceşti, răvăşită de ură politizantă. Rămînea neîmplinit dorul de „limpidităţi solare”, sesizat, la începuturi, de G. Călinescu, o tînjitoare vocaţie a fericirii, şi ea mereu amînată, trasă într-o imaginaţie febrilă, binecuvîntînd „omul cu capul în nori”, închipuind, însă, scenarii coşmareşti. Încît, spirit neliniştit, vulnerat, călcînd temător şi construind planuri fantasmagorice, Florin Mugur şi-a trăit intratabila indecizie cu „inima fricoasă”.

Revista indexata EBSCO