Nov 17, 2016

Posted by in Cronica literara

Dan MĂNUCĂ – Septentrionul literaturii române (I)

Am înlocuit

ceaslovuri cu ceasloave

şi, peste tot, ucrainian – ucrainean

 

Dan Mănucă octombrie 2016

 

 SEPTENTRIONUL LITERATURII ROMÂNE

 (I)

 Am discutat, şi tot discutat, despre ceea ce se numeşte literatura română generală, concept care include scrisul literar din toate provinciile româneşti. Aşadar, putem discuta, dar nu separat, despre particularităţile acestuia, fără să îi acordăm un statut separatist. Deci, nu „literatura bănăţeană”, „literatura bucovineană” şi aşa mai departe. Îndată, „politichia” nu a stat deoparte şi a apelat la instrumentarul geopoliticii, care a făcut ravagii în literatura noastră, care a devenit ea însăşi marginală.

Corectă este abordarea pe regiuni geografice şi nu geopolitice, aşa cum au procedat Grigore C. Bostan şi Lora Bostan, în masivul tom Pagini de literatură română. Bucovina, regiunea Cernăuţi. 1775-2000, apărut cu mai mult timp în urmă. Pe coperta masivului volum se precizează şi anii între care se situează prezentarea acestor „pagini”, anume 1775-2000. De ce 1775? Pentru că în acel an al secolului al XVIII-lea s-a produs ruperea părţii de Nord a Principatului Moldovei şi includerea acesteia în Imperiul Austriac. Peste câţiva ani, în 1812, vine rândul Imperiului Rus să rupă partea din stânga Prutului şi să şi-o ataşeze sub numele de Basarabia.

În ceea ce s-a numit Bucovina s-au produs numeroase acte de cultură românească, precum, între altele, înfiinţarea unei imprimerii la Rădăuţi, care a tipărit cărţi bisericeşti de rit ortodox (ceasloave, liturghii). Aici, în Bucovina, au activat numeroşi scriitori români, au apărut reviste, precum „Foaia Societăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina”. În Bucovina, a apărut poezia eminesciană La mormântul lui Aron Pumnul, în 1866. Peste doi ani, în 1848, sub oblăduirea lui Doxachi Hurmuzachi, apare „Bucovina”, subintitulată „Gazetă românească pentru politică, religie şi literatură” (1848-1850). În timpul revoluţiilor de la 1848 din cele două Principate Româneşti, la Cernăuţi se refugiază numeroşi activişti ieşeni, precum Kogălniceanu, Alecsandri, Russo.

La iniţiativa mai multor intelectuali români, se înaintează, la 3 decembrie 1848, o „suplică” adresată autorităţilor competente imperiale. Punctul al doilea al acesteia cerea „ca păstrare a naţionalităţii, să se întemeieze şcoale populare şi o catedră de limba şi literatura românească, în dregătorii să se puie numai indivizi care cunosc limba ţării, dregătoriile principale să fie datoare a primi cereri însoţite de limba românească şi în această limbă să se rezolvească”.

În urmă cu aproape cincisprezece ani, am vizitat oraşul Cernăuţi, apoi mai multe localităţi din apropiere, între care Boian, Herţa şi Budineţ. Am fost cu totul surprins să-i aud pe copii din şcoală şi pe aceia de pe stradă vorbind o românească perfectă, fără regionalisme; o limbă aproape literară. Dar pe străzile oraşului Cernăuţi nu se prea auzea limba noastră, iar soclul bustului lui Eminescu era mânjit cu smoală. Din păcate, Grigore C. Bostan, unul dintre animatorii vieţii culturale şi literare româneşti, a murit în 2004. Abia a prins să vadă volumul alcătuit împreună cu soţia sa, 2000, şi pe care îl vom comenta în cele ce urmează.

Este de remarcat, în primul rând, discutarea literaturii din Bucovina în funcţie de timpul şi de criteriile în care a fost scrisă. O primă parte se intitulează „Pe făgaşul unei puternice culturalităţi”. Ceea ce înseamnă că s-a ţinut seama de faptul că „literaritatea” se afla pe un plan secundar. Mai înseamnă că timpul amalgama criteriile, aşa cum precizează subtitlul capitolului: „Între creaţia populară şi proza literară”. Aici figurează, între alţii, Simeon Florea Marian, Leca Morariu, Ion al Lui Gheorghe Sbiera.

Prozele acestora folosesc un lexic popular, defel regional. De pildă: „Hai, măi, să cercăm şi la firoscoasa asta!”. Şi toată povestirea continuă pe aceeaşi tonalitate veselă, oarecum în genul lui Ion Creangă, precum în fabula Cucoşul curcănit:

 „Că de strigă-n zi, găinile s-adun,

Iar de cătră noapte, este oarnic bun”

 

Mitropolit al Bucovinei, în care calitate protejează scrisul literar, dând el însuşi exemple, precum acela citat de noi. La fel procedează Alexandru Hâjdeu, ambii folosind deseori cuvinte ţărăneşti expresive:

„Trăieşte pentru ţară, cu-al ţării interes,

Să îţi câştigi onoarea, viaţa să ţi-o dai

Şi imne despre dânsa a scrie drept să ai.”

Se pare că fabula era preferată de autorii de texte literare deoarece are proprietatea de a face morală, precum în textul Şoarecul şi ghinda, în care spaima şoarecelui sunt „turcii”, puşi pe uciderea nevinovaţilor şoareci şi „guzani”. Mare îngrijorare trebuie să fi provocat asemenea duşmani, cu toate că se aflau undeva, într-un sud îndepărtat.

Pentru acele timpuri, Dimitrie Petrino era o apariţie neaşteptată, oarecum gălăgioasă. „Fără a dovedi un simţ poetic prea dezvoltat, versurile lui Dimitrie Petrino reuşesc să închege locurile comune ale vremii într-un tot armonios, exprimat într-o limbă curată şi limpede, susţinut de o prozodie variată”, se exprima subsemnatul cu ani buni în urmă. Cu asemănări din lirica eminesciană a epocii, asemenea versuri continuau poezia lui Alecsandri. Preot în câteva sate din Bucovina şi din Moldova de Nord, Iraclie Porumbescu foloseşte şi el aceleaşi expresii populare, care nu au însă nici o tentă vetustă. Precum în schiţa Zece zile de haiducie, în care eroul principal este un flăcăiandru căruia nu îi este permisă intrarea în horele săteşti deoarece nu avea încă vârsta necesară. Deci o lume a tradiţiilor păzite cu stricteţe. Este tatăl compozitorului Ciprian Porumbescu. Îi succede, în antologie, Constantin Morariu, fost şi el preot, întemniţat de autorităţile austriece pentru că, împreună cu Constantin Morariu, Ciprian Porumbescu şi alţi membri ai societăţii „Arboroasa,” au trimis următoarea telegramă: „Primăriei Iaşi, Arboroasa. Societatea junimii române din partea detrunchiată a vechii Moldove, aduce condoleanţe membrilor săi pentru tutorul decapitat. Comitetul”. Este vorba despre decapitarea lui Grigore Ghica Voievod, cu toate că Imperiul Otoman nu avea nici un drept: Moldova nu era raia, ci se afla doar, demult, sub statutul de suzeranitate în cadrul imperiului amintit.

Emanuil Grigorovitza a intrat şi el, cu drept cuvânt, în „compendiul şi antologia” alcătuită de cei doi soţi. Îndemnat de Bogdan Petriceicu Hasdeu, a publicat numeroase cărţi, mai cu seamă despre viaţa românilor bucovineni. Una se intitula Chipuri şi graiuri din Bucovina (1895). Din Povestea unui târg moldovenesc sunt incluse, în antologie, câteva fragmente. Într-unul este vorba despre invazia unor lăcuste, înspăimântându-i pe săteni: „Băieţii din şcoală şi copii de pe la case – nu mai ştiu cine-i va fi îndemnat, dar mă tem că va fi fost tot popa leşesc – cărăbăneau în timpul acela la căldări, lighene, tigăi de schijă, ţave şi alte lucruri de, ca să sune la semnal dat cu un vătrar sau ciocan într-însele cu scopul că, doară, doară, vor speria lăcustele. (……..).

Şi, Doamne, frumoasă primire a mai avut lăcusta la noi. Zicea baba Zamfira, o preoteasă bătrână, ce venea pe la mama, că nici la întâlnirea Împăratului cu Ţarul muscalesc la 1821, la Cernăuţi, n-a mai văzut asemenea comedie”.

Credibile sunt însemnările despre Eminescu ale lui Teodor Ştefanelli, cei doi fiind colegi de şcoală şi de liceu. Teodor V. Ştefanelli a avut grijă să păstreze detalii infime, dar relevante pentru unele aspecte ale biografiei viitorului poet. De pildă, interesul colegului său Mihail Eminoviciu faţă de „istoria grecilor, romanilor, egiptenilor, babilonienilor, asirienilor, persienilor şi a Indiilor”.

În această parte este inclus şi Vasile Bogrea. Membru corespondent al Academiei Române, s-a arătat interesat cu deosebire de folclorul, de istoria şi de particularităţile lingvistice ale ţinutului (Semantism românesc şi semantism balcanic, 1927). Traian Brăileanu s-a interesat cu deosebire de sociologie, în lucrări precum Introducere în sociologie (1928), Sociologie generală (1926) ş.a. A murit în închisorile ruso-bolşevice, în 1946. A scris puţină literatură, aceasta fiind interesantă prin nota de umor şi realizarea unor situaţii epice sugerate de viaţa rurală cotidiană a ţăranului bucovinean, precum în nuvela Dihorul, unde rătăcirea unui dihor în curtea unei gospodării produce un spectacol atractiv, iar împuşcarea animalului eliberează mulţimea de o situaţie ambiguă: „Atunci flăcăul rândui oamenii să împrăştie gătejele în toate părţile şi astfel să-ieie duşmanului baza de operaţie, iar alţii să facă un semicerc, ca să poată fugi dihorul numai într-o parte, să-l poată ochi Tănasă cu îndemânare.

Într-o clipă curtea era plină de găteje şi dihania spărietă încercă să scape la larg. Însă o împuşcătură bine chibzuită îi făcu capătul. După amiazăzi se strânseră cu toţii la vadra de rachiu şi pe ruinele grămezii de găteje se săvârşi praznicul dihorului mult chinuit, care se odihnea acum în liniştea de veci într-un cuiu după uşa tinzii.” Se observă lesne crearea abilă a situaţiei epice de către scriitor şi a unei situaţii ambigui, atât prin comportamentul personajelor, cât şi prin limbajul lor, punctat cu un lexic regional discret.

Mai cunoscut în istoria literară este Ilie E. Torouţiu, care a adunat Studii şi documente literare, publicate în treisprezece volume masive, între anii 1931 – 1946. Între 1930 – 1944, a fost director activ al revistei „Convorbiri Literare”.

Cea de a doua parte a tomului analizat aici cuprinde aspecte ale vieţii literare dintre anii 1918 – 1940 şi 1941 – 1944. Au fost două epoci „de mare efervescenţă literară”, datorită revenirii Bucovinei la statul român. După 1944, au năvălit hoardele staliniste, care nu au pregetat să îi deporteze pe mulţi locuitori, cu deosebire de la sate. George Voevidca le închină o poezie, din care extrag o strofă: „Plumb, se lasă zarea sumbră,/ Plumb ca-n „Pohod na Sybir”./ plânge Alecsandri în umbră/ Plumb, se lasă zarea sumbră./ Geme clătinatul şir/ Mândri fraţi robi la mişei./ Fraţi plâng, smulşi în neam martir,/ Doamne-ndură-Te de ei!”.

Este inclus şi Benjamin Fundoianu (Benjamin Fondane), născut, după unii exegeţi, la Herţa sau la Fundoaia, unde bunicul său ţinea în arendă o moşie. După alţii, s-ar fi născut la Iaşi. În 1923, pleacă în Franţa, unde rămâne pînă cînd, în 1944, este arestat şi gazat la Auschwitz. Versurile lui au fost apreciate de G. Călinescu, acesta înregimentându-l în mişcarea noastră modernă. După Nicolae Manolescu, Fundoianu s-ar afla undeva între Bacovia şi Emil Botta. Cât de bucovinean este B. Fundoianu rămâne de văzut. Herţa a fost într-adevăr în Bucovina, dar în 1944, ignorând prevederile Tratatului Ribbentrop – Molotov, Stalin şi-a inclus ţinutul în marele imperiu ruso-bolşevic.

Aşezându-se în pas cu vremea şi evoluînd, poezia din Bucovina poate fi alăturată, scriu unii istorici literari precum Călinescu, Blaga, Philippide, poeziei valoroase din perioada interbelică. Este, între altele, cazul lui Traian Chelariu, al lui Mircea Streinul, Iulian Vesper, Traian Cantemir şi al altora. Cei mai mulţi au scris versuri, scenete, romane (nu ştiu câte dintre acestea au fost şi publicate), foiletoane, gazetărie.

Literatura românească din Bucovina interbelică a avut consecinţe serioase asupra literaturii contemporane din Bucovina de astăzi, căreia îi este dedicată ultima parte a volumului alcătuit de Grigore C. Bostan şi Lora Bostan.

În acest capitol, au fost incluşi, printre alţii, Ion Vatamanu, Mircea Lutic, Grigore Crigan, Mihai Prepeliţă, Ilie Tudor Zegrea, Arcadie Suceveanu, Ştefan Hostiuc, Arcadie Opaiţ, Doina Bojescu, Vasile Tărâţeanu.

Prin poeţii septentrionului nostru literar, literatura română generală se consolidează şi devine tot mai mult o realitate indiscutabilă şi valoroasă.

 

 

 

 

Dcembrie 2016

 

 SEPTENTRIONUL LITERATURII ROMÂNE

 (II)

Atenţie: urmează textul intitulat iniţial BUCOVINA LITERARĂ

 

 

Nu cred în virtuţile literare, ci numai în acelea economice, ale regionalismului. Chiar şi ale euro-regionalismelor. Aşa încît titlul de mai sus l-am folosit doar ca pe o convenţie: este comod şi nu obligă la nici un fel de speculaţii valorice, tematice ori de antropologie culturală. Ca şi alte combinaţii geografico-literare: Basarabia literară, Banatul literar, Ardealul literar, Dobrogea literară. În absenţa unei istorii literare atotcuprinzătoare, asemenea însumări au rostul de a aşeza sub aceeaşi umbrelă totalitatea manifestărilor desfăşurate în cuprinsul unei provincii istoric-tradiţional delimitate. Aşadar, prin „Bucovina literară” înţeleg totalitatea manifestărilor literare din provincia numită Bucovina: în română, germană, ucraineană. Pe bună dreptate, cele trei literaturi naţionale şi-au revendicat cîtimea corespunzătoare din acest ansamblu. Spre exemplu, istoricii literaturii germane afirmă acest lucru fără nici un fel de ezitare: „Die bukowinadeutsche literatur galt/… / als selbstverständlicher Bestandteil einer deutschen Nationalliteratur” (“literatura bucovineano-germană este parte de la sine înţeleasă a literaturii naţionale germane”; cf. Die Bukowina. Studie zu einer versunkenen Literaturlandschaft, ed. Dietmar Goltschnigg şi Anton Schwob, Tübingen, Franke Verlag, 1990, p.12). Nu am nici o îndoială că şi ucrainenii gîndesc la fel. Cum să facă, atunci, excepţie, românii?! Îndată după 1775, ei s-au îndreptat în mod firesc spre matcă, spre a-şi conserva identitatea, precum Vartolomei Măzăreanul, mai tîrziu cu Hurmuzăcheştii şi toţi ceilalţi preacunoscuţi. Schimburile literare au continuat cu intensitate în tot secolul al XIX-lea şi în primele două decenii din acela următor. Viaţa literară din întreaga Bucovină (partea din imperiul austriac şi partea din România) era atît de bogată şi de diversă, încît lui Constantin Loghin i-a fost relativ lesne să o sistematizeze, în 1926, într-o consistentă Istoria literaturii române din Bucovina, consultabilă, cu folos, şi astăzi.

O dată cu trecerea Bucovinei de nord la Uniunea Sovietică, lucrurile au evoluat dramatic: de „scriitor român” nu mai putea fi vorba. În Bucovina de sud, cea din componenţa României, nu mai putea fi vorba, pînă în 1990, de „scriitor bucovinean”. Cu mare greutate, s-a acceptat apariţia unor „Pagini bucovinene”, sub egida sucevenilor, dar ascunse, din 1982 pînă în 1989, între foile „Convorbirilor literare”.

Liberi să îşi recupereze trecutul au fost doar urmaşii nemţilor bucovineni stabiliţi în Republica Federală a Germaniei. De o perseverenţă remarcabilă a dat dovadă Erich Beck, autorul cîtorva volume de Bibliographie zur Kultur und Landeskunde der Bukowina, adusă cu informaţia pînă la 1990. Masive şi minuţioase, volumele lui Beck, apărute din 1966, reprezintă o sursă de prim ordin în cercetarea trecutului cultural bucovinean, oferind date excerptate din parcurgerea a sute şi sute de mii de pagini de periodice şi volume şi sistematizate după standarde general admise.

Ca totdeauna, românii s-au mişcat mai lent, că doar nu dădeau… turcii !

Din 1981, Emil Satco, Ioan Pînzar şi Petru Froicu au alcătuit cîteva lexicoane dedicate personalităţilor muzicale, ştiinţifice şi artistice bucovinene, din care s-a însumat, în 1993, un Dicţionar de literatură. Bucovina, redactat de primii doi. Alcătuit cam în grabă şi sumar, acesta reprezenta o sursă de informare totuşi credibilă şi, în cea mai mare parte, exactă.

Recent, Emil Satco a tipărit două monumentale volume intitulate Enciclopedia Bucovinei (Editura Princeps Edit, Suceava – Iaşi, 2004, 693 p. + 767 p.). Colaboratori principali: Eugen Dimitriu şi Erich Beck. Ne aflăm, fără îndoială, în faţa unei, lucrări remarcabile, prin care se recuperează întîrzierea sus amintită. Este vorba, cu adevărat, de o enciclopedie, al cărei principal merit este acela de a însuma articole despre întreaga viaţă cultural-ştiinţifică a ceea ce îndeobşte se numeşte Bucovina, în întregul ei, de cînd există informaţii verificabile şi pînă în prezent. Scriitori, compozitori, oameni de ştiinţă din toate domeniile, politicieni, gazetari, prelaţi, militari, toţi aparţinînd deopotrivă românilor, germanilor, ucrainenilor, evreilor. Sînt incluşi nu numai aceia care s-au născut între graniţele bucovinene, ci şi aceia care au activat acolo. Totuşi, această măsură nu a fost folosită abuziv, ceea ce este un punct pozitiv. Din păcate, nu a fost folosită consecvent. Spre exemplu, dacă a fost inclus Sextil Puşcariu, nu văd motivul pentru care nu s-a bucurat de acelaşi tratament şi Gheorghe Bogdan-Duică, a cărui remarcabilă activitate de început s-a desfăşurat în paginile „Gazetei Bucovinei”, şi ca director al periodicului cernăuţean în 1893-1894.

Cine alcătuieşte o lucrare de asemenea amploare este mereu pus în dificultate de consemnarea activităţii literare actuale. Este atît de efervescentă, încît este greu, dacă nu imposibil, să fie înregistrate toate numele de ultimă oră. Nu mă miră, de aceea, absenţa lui Tiberiu Brăilean, a Vioricăi Cazan, a Gabrielei Haja. Nu am înţeles însă motivele pentru care absentează articolul despre Emil Satco însuşi.

Orice lexicon presupune respectarea unor reguli stricte, care să ducă la vehicularea unor informaţii corecte, oferite, de ce nu ?, pentru eternitate. Obţinerea acestora este, mai totdeauna, extrem de anevoioasă, cere un efort de durată şi o reţea de colaboratori: entuziaşti şi benevoli. Avînd experienţa amintită, ajutat şi de cei doi colaboratori, Emil Satco s-a sprijinit şi pe o bogată bibliografie (alte enciclopedii, dicţionare, istorii literare, studii, anuare, calendare ş.a.m.d.). Prin urmare, nu este de mirare că informaţiile vehiculate în Enciclopedia Bucovinei sînt exacte. Avînd în vedere cantitatea uriaşă de informaţii, nu este de mirare, iarăşi, că pot fi aduse şi unele retuşări. Spre exemplu, data morţii lui Apollo Bolohan este 25 ianuarie 1980, locul (Braşov) fiind consemnat corect.

Faţă de Dicţionar de literatură. Bucovina, Emil Satco şi-a structurat în alt mod articolele din Enciclopedie…, renunţînd la cele două paragrafe dedicate bibliografiei (primare şi secundare), astfel încît cititorul trebuie să se limiteze la informaţiile – oricum sumare – din articol. Motivaţia acestei drastice şi totodată regretabile măsuri o bănuiesc a fi de ordin economic.

De cealaltă parte a graniţei actuale, literatură română a reînceput a apărea abia după „Perestroika”, în pofida greutăţilor de tot felul, de la acelea economice la acelea politice. Se editează ziare şi reviste, se tipăresc cărţi, unele cu sprijinul material al statului român. S-au înfiinţat şi asociaţii cultural-literare. Dar numărul autorilor este neînsemnat, dat fiind numărul mic al vorbitorilor de limbă română. Este cu atît mai meritorie activitatea desfăşurată de regretatul Grigore Bostan, care, împreună cu Lora Bostan, a alcătuit o sinteză a literaturii române din nordul Bucovinei: Pagini de literatură română. Bucovina, regiunea Cernăuţi (Cernăuţi, Editura Alexandru cel Bun, 2000, 638 p.). Volumul se adaugă altor două exegeze dedicate scrisului literar românesc din ţinuturi limitrofe: una datorată lui Mihai Cimpoi (O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, 1997), cealaltă lui Ştefan N. Popa (O istorie a literaturii române din Voivodina, 1997). Grigore şi Lora Bostan au urmărit un dublu scop, demonstrativ şi informativ. Este vorba de o antologie comentată, cuprinzînd un număr important de scriitori care au activat în nordul bucovinean după 1775. O primă constatare se impune parcă de la sine: ne aflăm în faţa unui spaţiu care face parte, în mod firesc, din literatura română în ansamblul ei. În ciuda situaţiilor geopolitice de conjunctură, nu se constată rupturi majore, ci continuităţi pe care le-aş numi ireproşabile. Literatura noastră se conturează ca un sistem puternic, unitar, coerent şi original, înscris în marele sistem literar european. Fie că este vorba despre tradiţionalişti, fie că este vorba despre modernişti, în scrisul beletristic românesc de peste hotare referinţa a fost mereu literatura română. Stăpînirea habsburgică a văzut în toleranţa culturală un mijloc eficient de evitare a unor tensiuni mai grave, de ordin etnic. Grigore şi Lora Bostan numesc această epocă Trepte spre culmi de cetate, spre a sublinia că ne aflăm în faţa unei tranziţii, ilustrată de nume precum Alexandru Hîjdeu, Dimitrie Petrino, Emanoil Grigorovitza, Gavril Rotică ş.a. Este inclus aici şi I. E. Torouţiu, deşi ne-am obişnuit să îi vedem numele asociat mai curînd etapei următoare, asemenea numelor lui Liviu Marian sau Traian Brăileanu. În oricare etapă i-am include, toţi demonstrează aspiraţia către un specific românesc, înţeles adesea drept ruralism. Fireşte, cele două decenii interbelice au impus acest fenomen, numit de cei doi exegeţi O epocă de mare efervescenţă. Numele reprezentative ar fi ale lui Vasile Gherasim, George Voevidca, Traian Chelariu, Mircea Streinul, Iulian Vesper, George Antonescu, E. Ar. Zaharia, George Drumur, Vasile Posteucă.

O situaţie dramatică, nu rareori tragică, a survenit după 1940. Ocupaţia sovietică a adus o schimbare a configuraţiei etnice, cu urmări nemijlocite şi asupra procesului literar. În absenţa cititorilor, scriitorii in spe s-au mutat la Chişinău, adică acolo unde exista singurul mediu lingvistic propice şi îngăduit de autorităţi. Aşa se explică de ce Vasile Leviţchi, Serafim Saka, Ion Vatamanu, Arcadie Suceveanu au preferat capitala R.S.S. Moldoveneşti, ca simbol al aspiraţiilor refulate. Alţii au rămas: Mircea Lutic, Grigore Bostan, Ilie Motrescu, Vasile Tărîţeanu, Simion Gociu, Ilie Tudor Zegrea. Îmbucurătoare este apariţia unor scriitori foarte tineri, pe care Grigore şi Lora Bostan îi includ în categoria „nouăzeciştilor”, spre a întări apartenenţa lor la cîmpul literar românesc.

Apropiat acestora este Ştefan Hostiuc, a cărui poezie este considerată de Mihai Cimpoi drept „metatext metapoetic”. Aşadar un studios al tehnicilor liricii. Probabil din acest motiv, Ştefan Hostiuc este şi un comentator al poeziei bucovinene contemporane, în volumul Scriitori români din nordul Bucovinei (Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2005, 217 p.). Un comentator avizat, care se sprijină pe argumente teoretico-literare şi ţine seama de situaţia politico-sociologică, îmbinînd criteriul generaţionist cu acela paradigmatic. De aceea, analizele sînt pertinente, concluziile sînt judicioase. Iată cum este caracterizată o parte, importantă, a liricii lui Arcadie Suceveanu: „În nordul Bucovinei, a visa în poezie, în perioada premergătoare debutului lui Suceveanu, însemna a poetiza, a învesti cu poezie o realitate străină acesteia. La Suceveanu, visul nu e poetizare, ci poezie pură, formă de existenţă şi, nu în ultimul rînd, mijloc de luptă cu moartea”. Prin argumentele aduse în sublinierea valorii poeziei sale, mai ales a aceleia mai noi, Ştefan Hostiuc demonstrează limpede că nu avem a face cu un autor de provincie, ci cu o importantă (şi, din păcate, încă ignorată) voce a liricii româneşti. Un substanţial eseu îi este dedicat lui Ilie Motrescu, scriitorul dispărut, în condiţii misterioase, nelămurite nici azi, în 1969, la abia 27 de ani. Titlul Hora vieţii, al volumului postum, din 2001, ar semnifica „un joc grav, a cărui gravitate creşte treptat pînă la limita raţionalului şi dincolo de această limită”. Se dovedeşte, încă o dată, că scrisul literar din afara graniţelor nu poate fi corect situat în ansamblul nostru literar decît prin studierea lui profesionistă, departe de entuziasmele de conjunctură.

O practică, ce pare a se răspîndi tot mai mult printre autorii români din afara graniţelor este aceea a scrisului direct în limba majorităţii. Nu este vorba de traducerea versurilor în ucraineană sau în maghiară, ci de volume alcătuite, chiar de la copertă, după sistemul juxtelor. În primul rînd, se urmăreşte, probabil, o integrare mai uşor de argumentat în asociaţiile profesionale ale scriitorilor majorităţii. În al doilea rînd, se realizează un raport literar, pe care îl presupun biunivoc, între cele două grupe de autori, ai majorităţii şi ai minorităţii. În al treilea rînd, în mod cert, se pierd unele particularităţi ce pot să pară neconvenabile din multe puncte de vedere. Dau drept exemplu un vers al unui apreciat poet nord-bucovinean: „cît sînge cald mai ai tu, neamul meu ?”, din care, în versiunea ucraineană, au fost eliminate ultimele două cuvinte. Este drept că operaţia îi aparţine traducătorului, care este altul decît autorul. Cum zice românul: „neamul meu” a cam rămas de căruţă …

 

Revista indexata EBSCO