Nov 17, 2016

Posted by in Cronica literara

Constantin DRAM – Lumea de-a rîsu’-plînsu’ în prozele scrise de Haina Luana Fratu

Se scrie şi se publică foarte mult, deja e o constatare banală. Logic, te întrebi şi cît se mai citeşte, chiar şi în cazul cititorilor de foarte bună credinţă şi intenţie. De aceea pot spune că se întîmplă mai rar să dai pur şi simplu de o carte care să te surprindă, în sensul aşteptat, pagină cu pagină, în condiţiile în care nu ştii absolut despre autor/ autoare şi nici despre circumstanţele apariţiei volumului respectiv. Să descoperi, pagină după pagină, într-o densitate remarcabilă, descripţii sociale originale pînă la insolitare, să poţi gusta portretizări pline de sarcasm, să vezi cum două-trei vorbe demolează cu superbie aroganţa şi prostia, să ai ocazia de a gusta un umor mereu cîntărit şi bine porţionat, să poţi trece de la viziunea comică la aceea a tragicului existenţial, ce merge către un absurd/ umor negru ce aminteşte de Swift (cel din cunoscuta satiră O propunere modestă pentru a feri pe copiii săraci din Irlanda să devină o povară pentru părinţii lor); să vezi că oricare text este rezultatul unor percepţii mereu dilatate, într-un mod ce trimite spre „simţirea” enormă a marelui Caragiale, nu e deloc puţin lucru. Iată motivele care m-au determinat să scriu despre cartea semnată de Hana Luana Fratu, scriitoare de limbă română din Israel, (Good-bye, Editura Limes, 2016).

Ca alcătuire în sine, volumul semnat de Hana Luana Fratu cuprinde un număr de proze scurte ce pot fi grupate, cu aceeaşi ironie şi auto-ironie ce caracterizează fiecare text, inclusiv cele prezentate deliberat drept poematice, în jurul a ceea ce chiar naratorul sugerează a fi „viaţă personală”. Se face, de altfel, trimitere spre acest gen de înţelegere în mod direct, într-un final cu totul potrivit unei asemenea cărţi, final în care se adresează unor potenţiali cititori: „Nu înţeleg care-i de fapt problema voastră. N-aveţi viaţă personală? Suferiţi de exhibiţionism de staţi aici şi vă uitaţi la viaţa mea şi-a nenorociţilor ălora care se tot omoară unul pe altul de-o veşnicie şi-or să continue să se omoare indiferent de voi, indiferent de mine. De ce scriu eu? Asta ar fi o întrebare corectă, dar tîrzie. Eu scriu pentru mine, din prea multe ce-am în cap. Şi-apoi am întrebat prima, de ce citiţi? Îhî, sunt alţii mai nenorociţi şi mai ticăloşi ca noi în lume, sunt alţii mai nefericiţi şi sunt alţii cu mult mai morţi. Dar ce-i cu noi? Noi cum suntem? De fiecare dată cînd vreţi să vedeţi imaginea unui accident sau a unei catastrofe vă gîndiţi ce bine-i că nu sunt eu acolo, şi habar n-aveţi, n-avem, ce ne aşteaptă după colţ. De-aia citiţi voi prostiile astea. Să trageţi cu coada ochiului în patul meu şi-n mormîntul altora. Ok, să vă fie de bine, dacă asta vă ajută la ceva. Însă n-ajută, aşa că cel mai bine-i să vă scrieţi propriile voastre cărţi. Şi să-i rugaţi pe alţii să nu le citească. Fiindcă nu le scrieţi pentru alţii, ci pentru voi. Din prea plin, cum spuneam. Acu’ m-am săturat.” Deşi toate textele sunt relaţionate cu anume posibile „istorii personale”, ele suportă anumite categorisiri, pornind de la fişe de personaj şi mergînd pînă la cîteva proze ample, toate avînd însă în comun această disponibilitate de remarcat de a glisa între percepţia unui tip de comic amar dar suportabil plăcut şi denudarea unui imaginar negru absurd-atroce, mergînd pînă dincolo de limite bănuibile, punctul culminant fiind atins în textul intitulat Kasher á la carte.

Ceea ce uneşte însă între ele prozele din volum, mergînd pînă la o sudură perfectă, ţine de prima intenţie a autoarei, care e legată de o anumită viziune asupra lumii, viziune orientată spre o stilistică aplicată. Nu e doar limbajul în sine, limbaj deliberat lipsit de orice inhibiţie, deoarece există tot felul de texte în noua noastră literatură, în care limbajul geme ne-literar în toată libertatea posibilă. Autoarea, bună cunoscătoare a resurselor limbii române, se lasă condusă de limbaj, în aşa fel încît tot ce înseamnă cinism, sarcasm, grotesc, absurd, satiric, ironic, amar, tragic (adică tot ce trezeşte vederea şi înţelegerea unei lumi pînă dincolo de percepţiile obişnuite). Multe dintre cele relatate în textele acestei autoare ţin de sfera locurilor comune, cum ar fi, de exemplu, vizitele la diferite rubedenii (de obicei mai în vîrstă) sau excursiile/ vacanţele/ concediile de orice grad vor fi fiind acestea. Resursele (sufleteşti, psihologice, culturale, lingvistice) fac însă ca orice imagine comună să fie reconvertită şi să se transforme în pagini de o expresivitate mai rar întîlnită, în care sugestia suplimentară, simţul limbii şi puterea de a vedea ce nu văd alţii sunt chiar remarcabile. În toată această aventură a unui limbaj frust cu direcţionări frecvent pamfletare, întîlnim descrieri suculente şi portrete ad-hoc de o rară incidenţă: „Casa arăta ca o creşă amestecată c-un spital de geriatrie căruia i s-a adăugat o secţie de nebuni şi o grădină zoologică. De peste tot îţi sărea în faţă ori o babă-n căruciorul cu rotile, ori un copil urlînd, ori un animal mai mult sau mai puţin sălbatic. Acu`, a fost simplu de decontat marfa cunoscută, neveste, ex neveste, bărbaţi, ex bărbaţi, da’ ce dracu urma să facă lumea cu amantele şi cu amanţii fără de care nu se putea face revelionul faimos. M-am trezit brusc prietenă la cataramă c-o blondă sclifosită. Evreică stabilită-n Suedia, asta era ultima cucerire a fratelui meu” sau „Dar asta e la Moscova. După ce ne-a bătut bine soarele-n cap iar am fost într-un parc. Plin de ruşi în Rusia asta dom`le. Şi copiii-s tunşi toţi ca nişte mujici. Dar toţi. Mă plîngeam că ăştia din Israel sunt urîţi cu ochii oblici şi mucii la nas? Ei bine, ăia ruseşti sunt mai urîţi, au nas ca de porc, breton de cal şi muci la nas. Au numa un breton de cal. Dacă aveau moţ, ziceam că-s toţi Taras-Bulba, da’ aşa n-am ce să zic”.

Autoarea, cu rădăcini în spaţiul românesc, face, mai întîi, cîteva trimiteri spre ai săi. În acel stil despre care vorbeam mai sus. Nu e nici persiflare şi nici dorinţa de a şoca; totul curge firesc, într-o formă ce defineşte scrisul acestei autoare: „Străbunicu’ era frumos şi cu curu gol; de-aia a luat-o de nevastă, da’ bietu n-a rezistat mai mult de-o săptamînă că s-a apucat de băut şi-a şters-o din Franţa unde-a văzut cu ochii şi-asta a fost, pentru un început glorios, legiunea străină, trăgînd speranţa probabil că cineva bine intenţionat o să-i taie gîtu’ să scape de beleaua în care singur s-a băgat, văzînd o dată lumea strîmb prin ochiu’ dracului.” După o descripţie într-un registru sarcastic funest-ironic ( O zi obişnuită din cartierul de vest) urmează cele şase piese de rezistenţă ale volumului (Moscova topită I, II, III, IV, V, VI) în care pretextul călătoriei la rude (fiul naratoarei stabilit la Moscova etc.) îi oferă posibilitatea acesteia să şarjeze în moduri nebănuite: incidente la aeroportul cu nume imposibil, căldura uscată şi absenţa aerului condiţionat sărăcia contrastînd cu opulenţa unor locuinţe de îmbogăţiţi peste noapte, faliile civilizatorii, diferenţele dintre generaţii, alternanţa descrierilor speciale de natură cu descripţii sociale savuroase („La bord atmosfera se încălzise total. Lumea avea beri în mîini şi-n picioare, copiii ruseşti cu breton se plictisiseră şi ei săracii de-atîta apă. În faţa mea o babă beată se întindea peste unul nu mai treaz. Mai că nu i-a tras-o pe banchetă, cred că era prea grasă pentru banca aia îngustă. Un tip îşi poza nevasta lungă şi slabă, c-o mutră de şopîrlă, ce parcă ar fi fost fotomodel. Aia, săraca, arăta ca o şopîrlă moartă, dar fîlfîia din păr vopsit blond”). Se detaşează, de asemenea, dintre textele neaşteptat de vii stilistic, cel intitulat Clip irlandez, în care, în puţine rînduri, întîlnim o formă de descriere-comentariu ce apropie şi desparte două lumi supuse zodiei războiului continuu, imaginile fiind văzute din perspectiva călătorului dornic să se bucure de frumuseţea din timp de pace, reacţionînd însă cu aceeaşi ironie detaşată şi cu sarcastica înţelepciune a cunoaşterilor asumate: „M-am despărţit cu greu de Irlanda, că nici n-am văzut nimic, da’ au peisaje frumoase, adică era un fel de Israel care avea mult mai multe peisaje, mîncare infect, bere bună şi oameni mult mai agitaţi; aşa de agitaţi că se omorau una-două. La noi mai merge cu tratative, la ăia niet; cum îl calci pe bătătură-ţi pune-o grenadă-n chiloţi şi te duci să te cerţi cu oile pe cîmpiile lui Manitu”; în Kasher á la carte, numit deja mai sus, e un text foarte bine scris, alternînd sugestia comicului specific cu grotescul şi imaginarul horror al comerţului cu carne de copii provenită dintr-o ţară cu terminaţia „în-stan”, motiv de impunere finală a unui nume de caz ca atare: Ghici cine vine la cină, toată povestirea fiind relatarea sui-generis a monstruozităţii de recuzită post swiftiană; tot cazuri anchetate coroborate cu nebănuite percepţii ale vieţii, transpuse în limbajul deja particularizat stilistic al unei autoare care a performat la acest nivel întîlnim şi în ultimul text al volumului, Supa de linte.

O carte de real interes, prin expresivitate inedită şi prin felul în care ochiul întors asupra feliilor de lume vede pentru noi ceea ce nouă ne poate scăpa.

Revista indexata EBSCO