Nov 17, 2016

Posted by in Cronica literara

Cristian LIVESCU – Aurel Pantea, poetul delinului „în negru” (II)

„Învălurat şi ficţional se zbate fiecare în hruba lui”

Fără să aducă modificări la poetica intermediilor, dezvoltată în primele cărţi, volumul La persoana a treia (1993) are un subtitlu pus sub semnul capodoperei postume a lui G. Flaubert: Zile cu Bouvard şi Pécuchet, reunind poeme scrise între 1983-1988. Amănuntul nu trebuie trecut cu vederea. Aurel Pantea îşi studiază atent experienţa poeziei, cu o construcţie teoretică din ce în ce mai serios articulată, mai elaborată, în spatele ei. Recursul la „omuleţii” flaubertieni nu e simplu capriciu; el atrage atenţia asupra aceleiaşi „camere negre” a comunicării, unde se confruntă gîndirea şi limbajul, firescul expresiv şi clişeul convenţional, timiditatea afirmaţiei şi cinismul negaţiei. Un emiţător anonim fabrică la infinit texte posibile, interferează materiale semantice exterioare, de provenienţe diferite, derutînd cunoaşterea, falsificînd-o. Există însă un Eu de adîncime, impersonal şi necontrolabil, care nu e altceva decît un filtru, un selector de enigme şi impregnaţii de trăire „veche”, intensă, originară, în această prăvălire proteică de enunţuri mărunte, migrînd spre neant: „Ascultă cu atenţie exteriorul. Se lucrează/ la edificiul omenesc, mormane de lest/ se uită din alte stări: gîndire şi limbaj/ prefăcute în lintiţă.// Un pas şi viaţa fără reacţii/ îşi măreşte teritoriile. Enigme cu muşchi/ şi ventuze, cresc provincii mari,/ cu ritmuri lente şi nici o inimă/ nu poate să le consume, cu luminiţe pe corp,/ într-o sală de pîslă mai trece o toamnă/ cu umbre tolănite pe covorul/ nervilor…” (Faruri)

Poetul vrea neapărat să ştie – şi opera sa pe asta îşi focalizează neobosit interesul – ce anume se întîmplă în om atunci cînd „gîndirea fără cer” se află pe sine şi-şi descrie meleagul? Răspunsurile – totdeauna cinice – ţin de fapta poeziei, de ofensiva ei: „Cînd îmi simt indistincţia, cînd dispar/ tu vii, conţinîndu-mă, eşti muta împlinire/ a unui secret de care ştiu dar încetez/ să exist în locul şi timpul identificării.” (Cu trupul şiroind); „Am rămas o gîndire fără cer,/ cu fiecare impuls, cu fiecare pas/ aud ziua hiena urlînd şi sfîrtecînd,/ îngropată toată în victima sa, îngrozită/ de cît leş poate să lase/ în urmă.// Toamnele e bine să ţi le aminteşti, expresii/ şi limbaje în babelul lor/ sînt absorbite de punctul întunecos…” (***) Pentru Pantea, poezia nu e un tărîm de luminozitate feerică, de glorii paradisiace; dimpotrivă, e un loc sumbru, ursuz, cavernos, obscur, divagaţie copleşitoare a tenebrelor. Să mergem pe urmele lui, într-un spaţiu neprimitor şi ostil, care „usucă” imaginile şi le sting pulsaţia: „Colţul acela întunecos,/ mirosind a alge,/ unde începe ficţiunea propriei persoane, colţul acela/ de unde auzi uneori bufnituri de ape/ stîlcite, colţul grohăitor,/ copleşind carnea, de-acolo vin/ moleşirile, repus în drepturi, întreg trecutul/ se cabrează evocîndu-mi/ în punctul de secretă perspectivă,/ din trup, un centaur,/ forfota lui de juneţe dilată viziunile, un fel de uitătură/ feroce cînd simţi/ în tine specia/ şi arzi,” (Specie) Ficţiunea e o arătare ameninţătoare în toiul fiinţei, care aruncă trecutul în mecanica inconştientă: „Cum s-ar băga cineva într-un tablou/ şi l-ar roade/ mii de disjuncţii/ şi i-ar atîrna pielea afară,/ astfel trăiesc/ în refuzuri şi tremur tot,/ lovit hulpav şi parţial de ficţiune,/ soţul cărnii, cel care umblă stacojiu/ pe după hălci,/ în dogoarea instinctelor,/ hibridul,/ mohoreala umedă înainte de intrarea/ ei în lunga serie a hoiturilor abstracte/ din mine,/ în arşiţa lor./ Astfel ar începe o biografie.” (***)

Găsim inventat un trop – „negreala fără figură”, unde nu doar „hoituri abstracte” frapează cititorul, ca în poemul dinainte, ci şi alţi compuşi de şoc, de felul: „burţi ale lucrurilor”, „voce cu cheaguri”, „steaua osînzei”, „izul de gloată al cuvintelor”, „prin osînze, cer şi trup”, „bestia din toate imperfecţiunile noastre”, „lumea ca trup, cu măruntaiele pline/ de verbe”, „realitatea cheală”, „ideea de limbaj ca măcelărie”, „spectre expiază în fraze”, „cuvintele cu membrele tăiate”, „stîrv clămpănitor”, „aud ziua hienă urlînd şi sfîrtecînd”, „glasul unui leş”, „borţoasa ţară moartă”, „limbaj sfîrtecat în faţa beznei”, „limbajul haitei” etc., elemente dintr-un vast inventar al cruzimii, care erupe aprins. De la Flaubert, Aurel Pantea a deprins şi pune la încercare drama scriiturii, conform căreia lumea se închipuie pe sine în veşnică sciziune, se desfăşoară dual („a prăda şi a fi prădat/ victima şi învingătorul”), după cum opera se construieşte şi totodată se de-construieşte, se înalţă şi se năruie, ţinînd seamă de starea conflictuală a textelor şi a siluetelor care o compun, venite dintr-o transcendenţă insidioasă: „scapi sau nu scapi, într-o zi însăşi viaţa ta/ va tulbura propoziţiile cuiva, probabil va fi seară,/ nu vei fi cruţat, o să aştepţi mult timp/ să intri, pînă nu va termina de scris/ să ajungi să intri, să nu apuce să te înhaţe/ exteriorul, oralitatea cu mîinile însîngerate.” (***) Pantea descoperă şi aduce în poezia sa „măcelul” acesta sîngeros care se poartă în adîncul existenţial, între invazia lumii exterioare, mare parte alcătuită din clişee şi reziduuri convenţionale, efemere, şi o esenţialitate de fond, sapienţială şi impersonală, care dă sens şi stabilitate fiinţei.

 

„Între forţa de a ucide şi cunoaşterea fără limite/ a morţii răsar capetele poeţilor”

În definitiv, e vorba de un spectacol al deşertăciunii ontologice, rescrierea coşmarului confruntării dintre raţional şi iraţional. Poetul nu va vorbi de imaginar, ci de realul lăuntric, scena înfruntării acerbe între două certitudini revelatorii, care sînt: conştiinţa, vocea comunicantă cu lumea din afară, cu celălalt real, realul efectiv. şi substanţa discretă a interiorităţii. Nici una nu va învinge, dar pe seama acestor concepte, va dezvolta mai tîrziu o întreagă teorie a centrului poeticităţii sau a transcendenţei pline (!), care determină actul creator. Deocamdată, ne aflăm în faza notării unor frînturi efemere din experienţa profunzimilor, dar remarcabilă este dorinţa de a afla, de a aduce mărturii din obscurul esenţial: „Amiază expusă, umflături pe un pîntec/ de moloh, glasuri şi străzi rezistă,// retrage-te// urcă, de sub instincte/ răsare movila/ cu boaşele umflate ale morţii mascul,// amiaza naşte, în artere, toate cotloanele se holbează/ la imaginea ei de femeie prăbuşită,/ găseşte-ţi direcţia, pentru Dumnezeu, găseşte-ţi direcţia/ o să rămîi pe afară, în interioare umblă inşi/ legaţi de imagini de inşi, în serii/ interminabile. Le simt reciful.// Cine spre cine se întoarce şi ce vede/ cînd revine şi unde încremeneşte/ ultimul eu, ce găuri, ce propoziţii,// a fi e forma absolută a ignoranţei.” (Ce găuri, ce propoziţii)

Merită mers mai departe? Ce se întîmplă oare dincolo de această încleştare între cele două „forţe” abisale, de pe urma căreia nici una nu poate învinge, realul exterior şi realul lăuntric? Se aşterne reveria negrului, ca un văl apocaliptic! totul se usucă! „începe infernul”, prin fel de fel de „acţiuni împotriva imaginilor”! viziune diluviană: „Ne dezlipim din viaţa lumii şi intrăm/ după ea, o teribilă/ iarnă atacă/ lucrurile, drugi reci văzuţi printr-o roşeaţă,/ iar noi, înlăuntrul nostru, precari, în nămoluri, dibuim/ uitătura mîntuitoare, un soare foarte îndepărtat/ trezit/ în creier cînd simţim/ în gură sîngele nostru cu gust de sare/ şi toate digurile dintre lucruri se rup/ şi ţîşneşte de peste tot marea cea mare.” (Arşi de febre)

Traseul dinspre interiorul poemului, al ficţiunii subversive, cu răscularea sintaxei, spre incinta enunţiativă produce o poezie nicidecum a triumfului cognitiv, ci a unei călătorii într-un abator sîngeros, unde ipostazele concretului sînt supuse unor prefaceri dure – unui masacru, susţine Pantea – de către vectorii inconştientului, care le mortifică: „Cum s-ar băga cineva într-un tablou/ şi l-ar roade/ mii de disjuncţii/ şi i-ar atîrna pielea afară,/ astfel trăiesc/ în refuzuri şi tremur tot/ lovit hulpav şi parţial de ficţiune,/ soţul cărnii, cel care umblă stacojiu/ pe după hălci,/ în dogoarea instinctelor,/ hibridul,/ mohoreala umedă înainte de intrarea/ ei în lunga serie a hoiturilor abstracte/ din mine/ în arşiţa lor.// Astfel începe o biografie,// Totul se întîmplă ca şi cum ai trage brusc/ nişte cearceafuri şi-ar apare jilăveala/ unui peisaj sau cum ai tăia/ în tine şi ceva s-ar zgîrci tare, iar în durerea/ aceea poate năvăli dintr-o dată mult/ din propriul tău trecut, negru,/ intens negru încît nu-ţi mai pasă.” (***)

Aici, deodată, ecuaţia poeticităţii s-a simplificat. Înţelegem că ficţiunea, „soţul cărnii”, al simţurilor, intră în operă, după ce străbate prin „dogoarea instinctelor” şi prin „hoiturile abstracte”, ajungînd la „negru intens”, negrul definitiv, negrul bolgial. Boala ficţiunii roade adînc profunzimile, eşuînd în indeterminat, în „ţara moartă” din „huietul de matahală al nimicului”, sau poate în locul de veci al semnificaţiilor. Spune poetul într-o confesiune: „Există cimitire semantice. Pare o monstruozitate, dar există. Demonia, de pildă, duce la distrugere, la instalarea Răului. În Răul Absolut, totul stă, băltuieşte. Răul Absolut e un cimitir semantic.” (v. Iulian Boldea, coord., Aurel Pantea, ultimul taliban, Poetica Neantului, Ed. Arhipelag XXI, 2014, p. 17).

 

„în acest timp al scîrbei/ ferestre negre… orbesc lîngă o gură/ ce nu răspunde”

Ajunsă aici, în „centrul groazei”, la zidul de unde „se văd toate ocnele”, poezia lui Aurel Pantea părea să-şi fi epuizat resursele vizionare de tip Maldoror, dînd a înţelege că a atins limita, şi-şi va căuta alte spaţii de reverie. Se încheia o etapă din activitatea sa, dar surpriza este că exploratorul tenace îi găseşte repede urmarea – investigarea negrului însuşi, a neantului de la capătul lumii, acolo unde se întinde cimitirul semantic. Mai puţin spectaculos decît volumele anterioare, mai crispat şi mai rigid, bîntuit de neguri malefice, neputînd depăşi o monotonie apăsătoare, volumul Negru pe negru (Arhipelag, Tîrgu-Mureş, 1993) este o aventură singulară în poezia noastră, distanţîndu-l pe autor de proiectul optzecist, unul de revoltă subversivă şi de renovare a expresiei, care la începutul anilor ’90 din secolul trecut îşi consumase în mare măsură combustia. Incinta întunecoasă, spaţiul carceral, de osîndă, pustiul, abstractizarea singurătăţii sînt elementele acestui estuar al negativităţii, unde mereu „un nu impur visează că vorbeşte”, poemele fără titluri luînd aspectul unor notaţii directe, de reporter „la faţa locului”, în chiar bezna ontologică. Trei realuri îşi împart interioritatea crepusculară: „unul care lucrează/ în noi, devine/ noi, unul ce se topeşte, ne scapă,/ şi unul care nu ne aparţine”, corespondente triunghiului conştiinţă – substanţă – realul real sau esenţial, de care vorbeam.

Ce se întîmplă, forînd în gloria nimicului? Totul putrezeşte şi se înnegreşte progresiv: „Din nervi încîlciţi ies feţe neterminate,/ o stea umedă le împinge. Fără concesie/ sîntem înlocuiţi.”; „Presele, noaptea, storcătoarele/ împing stratul de morţi, silozuri/ de guri/ înfundă pompa semantică. Vinele umflate/ ale poftei stropesc haotic zidul/ de nume şi verbe. Retorii visează/ Babilonul./ Acum poate să apară adversarul.”; „Ideile, îngrăşămîntul public, în timpul/ retragerii lor: drumul putrezirii,/ animale, deşerturi şi ora neagră/ în deplină înălţare, şi amanţii/ de lîngă fiecare obiect, şi timpul/ îndrăgostindu-se pe măsură ce/ piere.” Sinonimă întunericului tenebral, moartea se insinuează şi domină cotidianul, zvîrlindu-l în oroarea nocturnă. Un poem descrie în amănunt acest defileu al intrării în negreală, în evul negru al sinelui, plecînd de la un fapt obişnuit de viaţă, cu scîrba afectivă provocată de simţuri, ca în Bacovia: „Azi – nici o călătorie. În continuare/ îmi desăvîrşesc arta/ de a-mi suporta spasmele./ Recapitulez: dimineaţa – soarele sărac de iarnă/ pe ceafă – căldura de gaură caldă, am întors capul –/ negreala ei hurluită în creier m-a făcut să simt/ că mă sprijin de propria mea carne/ apoi imaginea unei întîmplări de curînd:/ acasă sora mea, bărbatul ei, mama într-o margine/ cu mintea în eclipsă – nu sufeream întrebarea/ pînă cînd? mi-a venit odată cu mirosul/ de animal mort al cuiva cu care vorbeam şi s-a topit/ în scîrba momentului, apoi trupul meu, cum arătam/ în oglindă, mi-am pipăit ridurile şi gîndul/ că dacă nu voi fi operat voi fi îngropat/ cu întunericul originar al plămînilor în mine/ şi că există multe zone de întuneric în noi,/ ce-ar fi să mă duc şi să mă rog, catedrala, întunericul/ de-acolo, imaginea că în trup în zona diafragmei/ ar putea să şadă cineva care ar vedea cerul/ cînd aş deschide gura, Doamne, nu mă părăsi, oare/ chiar nu pot să ies…”

Cufundarea în negreală, în efectul negru, denotă (după clasicul psihanalist H. Rorschach) depresie, indolenţă, stereotip şi multă angoasă, venită dintr-o teamă de origine infantilă de negru, de necunoscut, de rătăcire în confuz (apud G. Durand). „În copilărie – îşi aminteşte Pantea – lumea era pentru mine un spaţiu al necunoscutului şi spaimelor teribile. Cînd mama era excedată de «răutăţile» mele, mă trimitea în lume. Îmi punea furioasă cîteva hăinuţe într-o trăistuţă şi zicea Du-te în lume! Era teribil! Lumea ca mediu ostil, faţă de care trebuie să fii extrem de precaut, e prezentă şi acum în relaţiile cu ceilalţi.” Ca şi la Emil Botta, desenul baroc al fricii dezvoltă nu numai un sentiment de culpă, de vinovăţie, ci şi o vocaţie specială a visării în „clandestinitatea neagră”, cu multiplicări spectrale şi ale peisajului nocturn, populat delirant de arătări şi măşti cu semantică negativă: „Nu vorbesc eu, se aşează ansamblurile,/ o clipă ies regiunile mîloase,/ limbajele ricanează,/ nu, nu, nu,/ şi cad bulgări,/ lasă-te acoperit,/ foarte multe au forma gurilor/ pregătite să nege.” În imperiul nopţii, negaţia este izomorfă negrului, agitînd reveria; se hrăneşte cu imediatul („conceptele negative devin borţoase de-arîta viaţă”!), dar mai ales cu cadavrele rostirii; orice comunicare verbală duhneşte a morgă; „duhoarea gurii/ îmi spune ceva despre mortul/ pe care îl ţine îngropat”; „după ce vorbim, un foc amestecat cu neguri/ şi murmure se întoarce în noapte, închidem/ gura şi degustăm capul negru al secundei…”

 

„nu sînt decît rezultatul accidental al unor muzee de imagini”

Cu O victorie covîrşitoare (Paralela 45, 1999), creaţia lui Aurel Pantea ia o pauză de inspiraţie. Volumul este sub nivelul celorlalte, neatent redactat, pe alocuri frivol în gestică şi confuz ca expresie. Într-un text programatic, poetul schimbă brusc semnele de pînă acum. spunînd că „nu există nici un punct final în noi” şi că dacă lucrurile care ne dorm în minte „s-ar trezi toate deodată” ar lichida „punctul întunecat” al trecerii spre un dincolo „cu legiuni de voci în retragere” (?), „fotoni îmbătrîniţi” şi „soare ca un tub”. O rostogolire anapoda de cuvinte descumpăneşte lectura, ducînd-o în pragul caducităţii hilare: „în grădină am văzut rînjetul/ aproape uman al unui pom”; „luminarea de catran caută parola/ şi abstracţiunile scot lujeri şi ele/ speră şi crapă în noaptea concentrată” (!?); „şi noi, cuvîntul noi/ văzut prin apă (sic!), părţile lui n (!!)/ ca nişte rădăcini albe/ deasupra apei – privirea integrală…”; „a venit legea şi totul e orbitor de clar”; „În timpul zilei acesteia, desigur, a intrat şi pietonul/ de nenumărat…” (??); „Azi am ascultat basul/ inepuizabila stare…”; „În mijlocul textului şed şi plîng/ în pofta feţei de a deveni faţă” (?); „Îmi văd mai departe de subiectivitate,/ între spurcăciunea percepţiei şi idealitatea intuiţiei…/ în poezie arbitrariul e necesitate justificată/ de geniu şi de imbecil (sic!!)”; „cu gurile sparte cer om şi li se dă o disperare frugală/ de pieton în care creşte un timp cu gingivită” (?); „Am uitat ce este poezia”, declară poetul în extaz, mergînd pe Via Paolina din Roma, „între o motocicletă carbonizată şi Colosseul (sic!)”. Se pare că lucrurile chiar aşa au stat, căci sînt greu de explicat lungile emisii defective de stare poetică. Reluarea unor obsesii „pe înţelesul tuturor”, banalizarea lor, s-a dovedit fără har. După omul-clişeu, Pantea deplînge apariţia omului-deşeu: „Pe drumuri lăuntrice, sub steaua de gudron/ sub steaua deşeurilor/ merge omul deşeu,/ pe urmele lui, acum.” Neglijenţă sau pierdere de direcţie? Un eşec de contrast…

Neîndoielnic, poetul şi-a dat seama de turnanta găunoasă în care a intrat şi curînd revine la discursul care l-a definit cu adevărat, prin Negru pe negru. Alt poem (2005). Am spune că era aşteptat din partea sa asemenea retuş de imagine. Între timp intervenise un eveniment important în biografia lui Aurel Pantea: în 2002, şi-a susţinut cu succes doctoratul în ştiinţe filologice, la Facultatea de Litere a Universităţii din Cluj Napoca, în coordonarea profesorului Ion Pop, cu teza Vis şi reverie în poezia românească, publicată mai tîrziu cu titlul Poeţi ai transcendenţei pline. Epifanii ale indeterminatului. Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2013  „Transcendenţa plină” e o formulare polemică la Hugo Friedrich, care în celebra sa lucrare „Structura liricii moderne” (1956) vorbea de „transcendenţa goală” sau „idealitatea goală” în poezia modernă. Luînd aliaţi de metodă hermeneutica şi pe Gilbert Durand, Pantea susţine, dimpotrivă, că „imaginaţia poetică întreţine relaţia spiritului cu o substanţialitate” şi că limbajul simbolic al poeziei „face imposibilă conceperea unei transcendenţe goale. Transcendenţele poeţilor (!) au fost şi sînt tot timpul pline”, datorită permanenţelor vis şi reverie ale poeticităţii. Cît despre indeterminat, acesta se referă la ceea ce Luigi Pareyson numea experienţa transcendenţei, care „coincide cu o salvare provizorie de indeterminat, în ultimă instanţă cu o mîntuire, în limitele formei simbolice, în limitele formei poemului. Orice poem reprezintă o salvare de indeterminat.” Autorul e de părere că relaţia transcendenţă – limbaj simbolic e întreruptă de conştiinţa creatoare, care face din poem obiect estetic. „Conştiinţa poemului ca obiect estetic coincide cu o întrerupere a experienţei transcendenţei şi oferă o salvare de indeterminat în forma poemului. Fiecare poem e o reluare a experienţei transcendenţei.” Ar fi multe de discutat pe seama situării acestor concepte în neo-modernitate, unde poemul – domeniu sacru, cîndva – e invadat de vulgaritate şi obscenităţi, dar teoria lui Aurel Pantea îşi are suporţii ei, cu aplicare la cîţiva poeţi care dovedesc că „au conştiinţa unor transcendenţe pline”, adică Eminescu, Macedonski, D. Anghel, Mateiu Caragiale, Gellu Naum, Radu Stanca, Emil Botta, Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Emil Brumaru. De ce aceştia şi nu şi alţii (Blaga, Bacovia, Arghezi)? Selecţia argumentează o ipoteză de lucru.

 

„mutul află în limbaj răpirea dincolo, cazul atroce, scandalul minor”

Cert este că poetul Aurel Pantea nu mai este, pe carte de vizită, doar un „fost echinoxist”, cel care se înduioşa cîndva, citindu-şi versurile publicate în legendara revistă studenţească; el a devenit poetician veritabil, exeget al poeziei, e cadru universitar la Alba Iulia, unde predă Literatura comparată (Mircea Popa i-a citit cursurile şi spune că sînt „clare şi dense”), se ocupă de un Centru de cercetare a imaginarului, în sfîrşit, lirismul pentru el are acum o altă consistenţă şi menire. Ştie multe despre poezie, s-a ocupat de profunzimile ei, stăpîneşte profesionist domeniul. De aceea, simte nevoia să scrie altfel, mai controlat şi mai „înţelept”, să se auto-analizeze şi să-şi privească cu alţi ochi versurile de juneţe. Dovadă în acest sens stă o interesantă menţiune de subsol din Negru pe negru. Alt poem, unde vrea neapărat să se explice, să-şi expună punctul de vedere, util înţelegerii sistemului său poetic: „Poemul scris mai sus (îl vom reda, n. ns.) face parte dintr-o carte la care lucrez. Aş dori să se numească Nimicitorul vorbeşte. Nimicitorul vrea să se numească un stadiu al negaţiei la care a ajuns imaginaţia mea poetică. Relaţia gîndirii poetice cu ceea ce nimiceşte a fost prezentă încă în cartea mea de debut. Avatarii acestei relaţii (sic!) se găsesc în celelalte cărţi pe care le-am publicat. Pînă la această carte nimicirea era percepută ca o consecinţă a unei activităţi pe care imaginaţia o recepta (percepută… o recepta, n. ns.) şi o exprima. Se adresa ei, o interpela (imaginaţia interpela… nimicirea, n. ns.), trăia consecinţele procesului acestei activităţi. Ea, această activitate, era mitul ce-şi trăia povestea în procesul elaborării poemelor. Corpul emoţional imagistic al poemelor era coincident cu epifaniile acelei activităţi… Dacă pînă acum, imaginaţia poetică păstra o anume distanţă în raport cu acea activitate, de aici încolo aceasta nu mai e concepută ca un tu. Acesta începe el însuşi să vorbească. Mai limpede, imaginaţia a descoperit că poartă în ea germenii negaţiei, pe care pînă acum o percepea ca lucrînd într-o exterioritate. Negaţia, cu toate vocile ei, vorbeşte acum în poeme…” Citind această explicaţie (ea e mai lungă), mă tem că poetul admirabil prin francheţe şi certat cu clişeele, a devenit acum pisălog şi sofisticat, poeticianul fiind mai viguros şi vrînd să clarifice traseul poetului, conceptele utilizate. Mai bine le lăsa aşa, neelucidate!

Să vedem şi poemul la care se referă această glosare: „Lîngă piatra verzuie a morţii şi lîngă stupiditatea/ ce vorbeşte astfel despre moarte, tot despre moarte/ este vorba. Moartea din limbajul cinstit şi metaforic, nu-i aşa,/ şi o tăcere în care mor substantivele unul cîte unul,/ pînă ce faţa nu va mai fi aşa şi nici faţa/ ce-ar putea ţine loc de faţă.” (***) Se remarcă lesne o anumită uscăciune şi aici; poziţia reflexivă a eului liric renunţă la plăcerea „mărturiei” din adîncuri, unde era în largul său, pentru a se pierde într-un hăţiş tehnicist, în care imaginaţia e umbrită de tumultul teoretic, lipsită de implicare lirică şi extenuată (de felul: „noi, inşii esenţiali, şi noi ştim că esenţialitatea e în afara/ noastră şi tocmai asta ne dă dreptul la esenţialitate” !?!). Şi totuşi poetul nu se lasă învins. Cînd scapă de foşnete savante şi sterilităţi logoreice, poezia lui Aurel Pantea revine în drepturile ei (chiar dacă mai încalcă cerinţa cu plinul/ golul metafizic): „Bestia grea, ea niciodată nu va ieşi, ea stă/ la umbră/ la umbra tuturor sensurilor,/ că te face să atîrni şi simţi că fără tine/ Dumnezeu ar fi o totală transparenţă, şi îţi vine/ să-ţi dai drumul în gol, să se vadă toate dintr-o dată,/ în seninătăţi, de-acum, de altă dată, de peste vremi,/ punctul negru ce poate fi văzut, chiar lîngă un beţiv,/ el se prelinge acolo, chiar poţi să asculţi şiroirea lui şi/ să-ţi aminteşti asasinate, lumini asasinate, rîuri clare, înghiţite de un/ punct inegru/ el, acum, cît o întreagă stradă, înghiţind chipuri.”

 

„dar eu mă sfîrşesc aici, mai departe mergi tu, excesul meu de vieţuire”

Atenţie! ţine să ne avertizeze autorul din subsolul paginii, persoana a doua din discurs, cînd aliat, cînd martor, cînd acuzat, nimeni nu va şti vreodată ce e cu el; el este „dinainte de textul poemului”, reprezintă o eminenţă „indeterminată”, absolută. „Pare a fi un simplu element sau chiar spaţiu lăuntric de manevră a imaginaţiei”. Orgolios, poeticianului a ţinut să producă un efect textualist din cele mai intense, prelungit spre Nimicitorul (Limes, 2012), volum programatic, scris cu pasiune şi maturitate, care dă o finalitate mitologiei „retorilor”. E nu numai o meditaţie gravă, lucidă, asupra condiţiei umane în „lumea nouă”, în care răul şi „asemanticii” pîndesc peste tot, dar şi o privire lucidă asupra poeticităţii, luîndu-şi aliat un discurs existenţial încărcat de nelinişti, cu subtile întoarceri de privire înapoi, la proba iniţială de ficţiune subversivă: „Oameni pe stradă, cum îi simţi, ca o pastă, secretaţi de un puls fără nivel, depărtaţi şi teribil de inumani,/ cu glasurile răzbind dintr-o deplorabilă stare/ a imaginaţiei, ei sînt sfîrşitul, ziua moartă, realitatea fără apeluri,/ făcută din lucruri de pe afară,// printre morţi îi găseşti, îi priveşti cu pofte vechi, apar/ în curgerea ofidiană a simţurilor, în zvîrcoliri, apariţii aburite// vine o vreme cînd ţi-e ruşine de propriul trup, cînd nu mai suporţi/ lumina pe piele, cînd din braţe alunecă/ o vieţuitoare ce abandonează/ lumea din noi…/ ne întoarcem în materia pură fără buze,/ cu pămînt în gură şi cu propoziţii/ devenim una cu parola neagră/ la începutul unei zile ce nu se mai poate naşte…/ un pămînt ondulat cu emoţia/ ne spune adevăratul nostru nume.” (***) Nu lipseşte dialogul cu „transcendenţa plină”, într-un ton paroxistic, încifrînd raţiunea şi eşecul supravieţuirii: „Se instalează în mine un om bătrîn, ocupă treptat toate cotloanele,/ deocamdată convieţuim, avem aceleaşi vicii, ne plac aceleaşi femei,/ dar el creşte din lucrurile la care renunţ, în anumite momente,/ cînd limbajul însuşi are umbră, aud răsuflări obosite/ şi atunci spun:// Dumnezeul meu mă digeră, Dumnezeului meu îi e foame,/ Dumnezeul meu se droghează, Dumnezeul meu înjură, nu face/ raţionamente,/ e un ins direct, te scuipă în faţă, suferă, limbajele lui imediate sînt/ dispreţul, dragostea şi răzbunarea,/ nu face politică, o suportă şi o desfide…/ Dumnezeul meu îmi seamănă…/ el ştie că nimicul meu/ e sămînţa nimicitorului care vrea să mă ştie mut.” (***)

Poet cu dotaţie vizionară, Aurel Pantea îşi continuă vechea obsesie a teatrului lăuntric, populat cu „voci” autoritare şi un regizor placid, o conştiinţă mută, care pune la cale reverii retorice şi semnificări funambuleşti, într-un spectacol luat mereu de la capăt, despre „moartea din limbajul cinstit şi metaforic”.

 

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO