Nov 17, 2016

Posted by in Teatru

Ştefan AMARIŢEI – În Televiziune e o lumină splendidă

 Fata 1 – 25 de ani

 Fata 2 – 23 de ani

 

În stradă, pe treptele Televiziunii

 

 Fata 1: Lasă, nu te necăji.

 Fata 2: Să ştii că e o lovitură.

 Fata 1: Curaj, nu te lăsa doborîtă.

 Fata 2: Şi eu care credeam că mă vor primi la Televiziune. N-or să mă primească niciodată.

 Fata 1: Aşa este, nu primesc pe oricine la Televiziune. Pe tine nu te vor primi niciodată.

 Fata 2: Sigur că nu mă vor primi niciodată.

 Fata 1: N-ai stofă de Televiziune. Ăsta-i adevărul.

 Fata 2: ”Eşti o persoană ştearsă” – aşa mi-au spus – ţine minte. De fapt, nu-i nimic de capul meu.

 Fata 1: Lasă, nu te necăji.

 Fata 2: Să ştii că e o lovitură.

 Fata 1: Cînd va fi să te transformi, transformă-te într-un manechin sau într-o vampă.

 Fata 2: La Televiziune trebuie să ştii sǎ vorbeşti, sau să ai o imagine bună pe ecran.

 Fata 1: Tot felul de nimicuri. Dar asta e.

 Fata 2: După ce mi-au dat vestea, am luat-o la goană pe străzi.

 Fata 1: Pentru tine uşa Televiziunii va rămîne tot timpul închisă.

 Fata 2: Am luat-o la goană spre metrou.

 Fata 1: Lasă, nu te necăji.

 Fata 2: Am să intru la Televiziune, deşi şansele mele sunt mai mici ca oricînd.

 Fata 1: Nu acceptă fete de la ţară la Televiziune.

 Fata 2: Nu le-am spus că sunt de la ţară. I-am minţit.

 Fata 1: Nu te-au întrebat?

 Fata 2: Nu. Au uitat. Şi eu nu le-am spus.

 Fata 1: Atunci e greu de crezut că din cauza asta… Au observat ei cumva.

 Fata 2: Mi s-a părut că ştiau deja.

 Fata 1: Televiziunea se împotriveşte noului spirit, nici nu vor să audă de el.

 Fata 2: Să ştii că totuşi e o lovitură. Trebuie să mă întorc acasă.

 Fata 1: Şi acasă, deşi vei discuta cu ai tăi, vei fi tot mai abătută şi mai descurajată.

 Fata 2: Aşa este. Cineva a spus că nu o să intru la Televiziune pentru că sunt o persoană neînsemnată.

 Fata 1: Se plăteşte o taxă. Înţelegi?

 Fata 2: Întotdeauna. Bani şi iar bani.

 Fata 1: Stăteam pe terasă şi mă uitam la treptele înroşite de sîngele prezentatoarelor de televiziune. Stăteam şi mă gîndeam că tu nu vei fi niciodată admisă la Televiziune.

 Fata 2: Am citit lista imensă. Numele meu nu se afla acolo.

 Fata 1: Faptul că ai trecut rar pe aici a fost un argument împotriva ta.

 Fata 2: N-am să renunţ niciodată. Niciodată.

 Fata 1: Felul cum te comporţi, bunul tău simţ, credeam că vor fi în favoarea ta.

 Fata 2: Ei bine, trebuie să recunosc. Sunt dezamăgită.

 Fata 1: Potoleşte-te, nu mai plînge, nu te mai zgîria pe faţă. Ar putea să te vadă.

 Fata 2: Se uită pe fereastră?

 Fata 1: Tot ce-i posibil. Au camere de luat vederi peste tot.

 Fata 2: Chiar aşa? Nu mă miră deloc.

 Fata 1: Oh, nu mai spune!

 Fata 2: Nu sunt cu nimic mai prejos decît ei.

 Fata 1: Hotărîrile sunt luate de un comitet de dinozauri. Ei amesteca fasolea albă şi neagră în aceeaşi oală.

 Fata 2: Şi eu credeam că mă vor primi la Televiziune. Mi-au trimis mesaje de încurajare.

 Fata 1: Mă tem că nu ai stofă de Televiziune. Numai cei foarte buni ajung acolo.

 Fata 2: Nu sunt cu nimic mai prejos decît unii care se lăfăiesc acum în fotoliile moi ale Televiziunii.

 Fata 1: Meritele sunt analizate întotdeauna cu atenţie.

 Fata 2: Aş putea să le răspund cu acelaşi surîs perfid.

 Fata 1: Da, au şi prezentatoare dezbrăcate. Însă acelea, manechinele, pentru că asta sunt, nu reprezintă nimic pentru noi. Noi nu arătăm ca ele.

 Fata 2: Putem lucra şi altceva. Oricînd.

 Fata 1: Da, uneori cîntăm în baie, fredonăm cîntece, ne corectăm pronunţia, în timp ce aşteptăm, aşteptăm…

 Fata 2: Aş putea să mai încerc o dată. Sau chiar de mai multe ori.

 Fata 1: Ţi-au luat-o înainte. Altă dată nu erai ultima.

 Fata 2: Am să crăp, dacă nu intru la Televiziune. O să vezi. Am s-o mierlesc.

 Fata 1: Nici vorbă, zici şi tu aşa…

 Fata 2: Am să mă curăţ. Îţi garantez.

 Fata 1: Nu-i dracul chiar atît de negru. Fii şi tu mai înţelegătoare cu tine. Poate există şi altă soluţie.

 Fata 2: Viaţa mea depinde de asta. Înţelege.

 Fata 1: N-ai impresia că despicăm firul în patru. Îmi aduc aminte cum ne distram altădată. Trăim doar într-un oraş mare, îmi pare rău că nu ne regăsim.

 Fata 2. Am crescut, suntem oameni în toată firea, dar nu ştim să ne purtăm.

 Fata 1: Chiar aşa?

 Fata 2: Facem dragoste tot timpul, înainte şi după eşecul nostru. Nu ne pasă.

 Fata 1: Perfect!

 Fata 2: Minunat!

 Fata 1: Să nu mai spui asta.

 Fata 2: Lasă, nu fi atît de mărginită. Mai sunt o mulţime de lucruri pe care le poţi face şi tu.

 Fata 1: Cred că ei acţionează pe baza unui principiu redundant. Pe unii îi resping, pe alţii îi admit. Au de unde alege.

 Fata 2: La Televiziune?

 Fata 1: Da, chiar acolo. Deşi, unele fleacuri se pot aranja. Totul e să ai talent. Cu carul.

 Fata 2: Vezi, viaţa mea depinde de asta.

 Fata 1: Auzi, poate reuşeşti să le intri pe sub piele. Există o convenţie. Cine insistă, e bun, merită.

 Fata 2: Asta-i tot? Nu mă mişc de aici. N-am de gînd să plec.

 Fata 1: Mă doare să te văd suferind.

 Fata 2: Am să crăp aici pe trepte.

 Fata 1: Poate o să primeşti veşti bune zilele astea.

 Fata 2: Parcă sunt aici şi nu prea.

 Fata 1: Arăţi bine. Îţi spun.

 Fata 2: Mă bucur că mi-o spui.

 Fata 1: Eşti bună. Foarte bună.

 Fata 2: Aşa e, sunt bună, foarte bună.

 Fata 1: Nu cumva ai făcut parte din secta aceea…?

 Fata 2: Da, am fost voluntară, departe, printre băştinaşii din…

 Fata 1: Am auzit că viaţa la Televiziune este înfloritoare, întocmai cum ţi-o închipui.

 Fata 2: Trebuie să mă întorc acasă, să mă adun, să-mi fac de lucru, să duc gunoiul…

 Fata 1: Şi nu mai e mult şi o să revii, nu-i aşa?

 Fata 2: O să revin, orice ar spune ei.

 Fata 1: Să nu te laşi, poţi continua.

 Fata 2: Totul e să nu mă las doborîtă.

 Fata 1: Şi în cîteva zile o să revii, aşa-i?

 Fata 2: Probabil. Aştept să se hotărască să mă primească.

 Fata 1: Sunt de neînduplecat. Nu ţi-ai dat seama?

 Fata 2: Probabil pentru că sunt o biată fată de la ţară.

 Fata 1: Parcă ziceai că nu le-ai zis.

 Fata 2: Dar poate că sunt nişte psihologi foarte subtili, s-au uitat la mine şi au ghicit.

 Fata 1: Nu se vede. Eşti ca şi celelalte.

 Fata 2: Cînd vorbesc se observă mai bine.

 Fata 1: Doar nu te-au descusut? Ar fi fost imoral.

 Fata 2: Nu. M-au întrebat ce şcoli am urmat şi le-am spus.

 Fata 1: Oh, Doamne, ţin minte cît îţi doreai!

 Fata 2: ”Eşti o persoană fără aplomb”, aşa mi-au spus.

 Fata 1: Draga mea, îmi pare rău pentru tine.

 Fata 2: În Televiziune era o lumină splendidă, am trecut prin foaier şi am ieşit veselă.

 Fata 1: Iar eu te aşteptam chiar aici.

 Fata 2: Am plecat demnă, nu mi se poate reproşa nimic.

 Fata 1: Ştii, acea noţiune abstractă, timpul, vindecă toate rănile.

 Fata 2: Nu-i adevărat, crede-mă. Acum, sigur nu.

 Fata 1: Vai, vai, vai!

 Fata 2: E un sfîrşit. Pentru mine.

 Fata 1: Există oameni care trăiesc şi în afara Televiziunii. Unii trăiesc destul de bine.

 Fata 2: Aş vrea să fac o contestaţie, numai că nu am unde să o întregistrez. Să găsesc.

 Fata 1: E o idee. Au mai făcut-o şi alţii.

 Fata 2: Nu mă mişc de aici pînă nu fac ceva.

 Fata 1: Stau cu tine. Te ajut să faci un memoriu. Ai o situaţie grea, doar.

 Fata 2: Se uită la noi, sigur se uită la noi!

 Fata 1: Ţi-am spus, sunt camere de luat vederi peste tot. Şi ce vrei să scrii?

 Fata 2: Orice. O să le povestesc viaţa mea. De data asta o să fiu sinceră de la început. Apoi le spun cu tot sufletul că viaţa mea depinde de Televiziune. Nu mă pot realiza altfel. Ceva în genul ăsta. N-am încotro.

 Fata 1: E minunat. Trebuie să recunosc.

 Fata 2: N-am să intru niciodată prezentatoare la Televiziune.

 Fata 1: N-o să fii niciodată admisă la Televiziune.

 Fata 2: Cum arăt?

 Fata 1: Binişor, să zicem. Chiar bine.

 Fata 2: N-am să intru. Cum arăt?

 Fata 1: Timpul vindecă toate rănile.

 Fata 2: Cum arăt?!

 Fata 1: Lasă, nu te necăji. Arăţi bine… Ticăloşii! Huo, dinozaurilor!

 

 

 

Cortina

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO