Nov 17, 2016

Posted by in Proza

Marian DRUMUR – Şi gîndurile se împuşcă

De mirare cum nimerise ofiţerul, în blocul acela mare, direct la adresă… aveau probabil nişte repere… cert este că m-a găsit.

– La ora două fix vă prezentaţi la aplicaţie, a zis. Locaţia o ştiţi, efectele de asemenea…

– Chiar la prînz? am obiectat, de formă.

– Ora două după miezul nopţii, a precizat el. Nu paisprezece! Exactitate şi disciplină! Am onoarea să vă salut!

Asta era; rucsacul stătea pregătit în debara, locuinţa pasageră austeră mă atrăgea prea puţin… gîndurile puteau hoinări niţel, dacă soneria intrării nu insista.

– Nenea, a zis primul din puştii de la uşă, în acordul celorlalţi, ne-aţi promis o noapte a poveştilor… şi acum plecaţi?!

– De unde ştiţi voi ce intenţionez?

– Nu sîntem născuţi chiar ieri, avem şi noi informaţii; adică aţi fi plecat aşa, lăsîndu-ne mască?

– Abia de am aflat; făceam cumva să fiţi înştiinţaţi! De acord că n-am ştiut? Apoi nici nu puteam evita! Rămîne pe altă dată?

– Rămîne, au bombănit micuţii. Noi sîntem întotdeauna la urmă!

Fireşte, la ora aceea drumul spre unitate trebuia străbătut pe jos; asta mai lipsea, să afle taximetriştii ce locaţie era vizată… măsuri minime de conspirativitate!

Pe strada Carnavalului iluminatul public funcţiona, pe celelalte mai puţin; în depărtare un grup se resfirase pentru o bătaie cu bulgări de zăpadă, aşa că mi-am pregătit un grunz vizibil… şi am trecut cu bine de combatanţi, ca la următorul colţ să văd cum aţine calea un trecător care chiar a zvîrlit cu ceva… i-am trîntit o replică tangibilă de a rămas ţintuit, gîfîind.

La poarta unităţii se adunase ceva lume, fireşte, convocarea era cuprinzătoare; în clădirea de carantină ne prefirăm în faţa ghişeelor pentru luarea intermitentă în evidenţă, predarea documentelor personale… direcţia dormitorul numărul, destinat nu somnului ci echipării uniforme, urmată de încolonarea către vizita medicală, la început în grupuri, apoi individuală.

Evoluaseră şi ei, nu te mai pipăiau – intrai gol în interiorul unei maşinării cu senzori, electrozi, palpatori ce ţineau strîns în timp ce erai sfătuit să fii relaxat, să gîndeşti pozitiv… momente cînd părea că te deplasezi osmotic printr-un mediu vîscos.

În vestiar se constituiau subunităţile – urma omogenizarea la masa micului dejun, finalmente, ceva concret! Zumzetul vocilor se încolăcea în spaţiul vast al sălii de mese, punctat de clinchetele veselei şi pocnetele tăvilor metalice dinspre oficiu.

– O zi plină, ne informă şeful de grupă din locul consacrat în capul mesei. Trecem pe la toate sectoarele! Desigur, cu diurnă corespunzătoare şi acte justificative ulterioare!

Abia mijeau zorii pe platoul de instrucţie; sclipeau ţigări aprinse ferit; vîntul rece ne strîngea laolaltă. Rapoarte progresive scurte, ordinul de zi, gata! Direcţional la obiectivele stabilite!

Din crepusculul exteriorului în bezna unei hale nesfîrşite; ne aliniem îndărătul biutei artificiale de la capăt, primim căştile tip şlemafon şi armele automate reale. Un ecran uriaş se luminează în depărtare, un perete întreg cu oameni care avansează în salturi către noi… inamicii!

– Armele şi căştile sînt conectate la computerul central, anunţă şeful simulatorului. Toate greşelile scad punctajul general!

Vocea lui se suprapune peste zgomotul copleşitor al scenei de luptă. Încărcăm la ordin şi executăm tragere de voie.

Încep să desluşesc duşmanii: în dreapta, un grup ce aruncă grenade, ai zice că sînt bulgări de zăpadă, apoi un individ ce se apropie periculos… îl secer în ultimul moment… siluete micuţe se agregă într-un grup, parcă ar fi copii… pînă să mă dumiresc au ajuns în fîşia sigură tocmai cînd i-am desluşit, sînt de la blocul meu! Las arma jos!

Avertisment! aud în cască. Dacă se repetă, vei fi descalificat! Cu toate consecinţele!

– Dar sînt civilii pe care i-am întîlnit! obiectez în gol.

La repausul între schimburi îl abordez pe şeful de grupă.

– Greşesc eu sau erau persoane cunoscute, adversarii?!

– Te-ai prins, rînjeşte el. Asta a fost vizita medicală, să te pătrundă! „Scopul instrucţiei este anihilarea instinctului de conservare” citează. Iar de gîndit, nici vorbă în războiul total! Bagă de seamă, că nu eşti de capul tău… nu contezi, la o adică!

Vastul poligon e şfichiuit pretutindeni de un vînt rece; atenţie, nu pune mîna pe metal! Echiparea la magazie!

În tanc e cald şi strîmt; doar casca antifonată fereşte de cucuie. Ce uşor se conduce: tragi de tija dreaptă, o ia în dreapta, tragi de stînga, mergi la stînga… tragi de amîndouă se opreşte, dar nu e nevoie, trece peste şanţuri, movile, bălţi îngheţate… te identifici cu sutele de cai-putere pînă începe canonada şi simţi o forţă încă mai mare, aceea a distrugerii – muniţie reală, explozivă, fiindcă obiectivele sînt blocurile din depărtare – posibile cuiburi de rezistenţă pe care le demolăm concertat şi sistematic ca să creăm breşe pentru prezumtiva infanterie. Schimbăm prin rotaţie locurile: şofer/mecanic, ochitor, încărcător… comandant nu, este un instructor ce foloseşte repetitiv comenzile standard pînă devin automatisme. De aproape, văd blocurile – nişte banale blochausuri, aidoma cartierului meu… te pomeneşti că servim ca demolatorii unei viitoare zone locuibile!

La remiză predăm accesoriile specifice, ne încolonăm; sînt uşor şi placid.

Raportul, masa de seară… încă simt cum vibrează corpul, un îndoit tremur potolit cu tainul dublu de băutură la care avem dreptul – trecem din nou în civilie, rămîne să predăm echipamentul.

Regăsim acelaşi dormitor neutru unde ne-am schimbat, cu şirurile de paturi metalice suprapuse; cîţiva camarazi s-au trîntit pe păturile sure, oameni de treabă, impersonali cum se cuvine, doar n-o să mai întîlnim… au grijă cadriştii.

În clădirea de carantină şirul de ghişee este neschimbat, se returnează actele personale, plus Foaia, cea prin care se acordă privilegii… nu cine ştie ce, dar face Diferenţa.

S-a înserat repede, doar e iarnă, promoroaca a început să albească vegetaţia săracă a străzii Carnavalului – nici nu mi-am dat seama că am ajuns, dar de fapt n-am ajuns… contemplu vastul teren viran dincolo de scuar, unde pare-se mormanele acoperite de zăpadă ale întinderii sînt accidente naturale ale terenului… undeva am greşit!

Abia atunci m-am tras la felinarul public ce marca şanţul construcţiilor neterminate, să consult Foaia: într-adevăr, altă locaţie îmi era atribuită.

 

Revista indexata EBSCO