Nov 17, 2016

Posted by in Proza

Nicolae ILIESCU – Urmărind orizonturi tîrzii. Amintiri scotocite din copilărie

Matache era un copilaş straşnic de miop, foarte mic şi foarte blond, cu un zîmbet interminabil. Purta ochelari cu lentile albastre, de duminică, groase şi care făceau ca privirea lui să pară extrem de circumspectă şi de cercetătoare. Avea un aer parcă arogant, satisfăcut – satisfăcător şi se uita la lume cîş, de la stînga la dreapta şi în general de sus în jos, cu o figură care cel mai adesea cerea palme. Mulţi se îndepărtau de el ca să-l lase singur, dar destui se apropiau de el pentru a încerca, a proba acea aplecare a feţei lui către cererea de palme. În urma unor astfel de contacte, Matache se fofila în el însuşi, tiptil. Şi se punea pe visat.

Se făcea că locuia cu părinţii din pură curiozitate la etajul paişpe al unui bloc ultramodern. Apartament corespunzător constituit din două camere şi dependinţe, baie, bucătărie, holuri, debarale, balcon, ascensor. Ascensor ca un extensor. Extensor cu care va face dese porniri şi opriri pe orizontală în faţa oglinzii din dormitor. Ca toţi copiii complexaţi fiindcă nu arată altfel decît ca un organism slab dezvoltat, se va dedica în întregime studiului culturii generale şi culturismului.

I se spunea deseori, cu condescendenţă: „arăţi ca un organism”! Rîdea. Cînd visa, şi asta i se întîmpla tot timpul, visa personaje virtuale şi persoane reale. Chiar îi spunea Ţacu, de la cinci: „de ce nu scrii şi tu o carte cu ăstea, cu personaje reale, cu nume şi prenume, să le vezi aievea, ca şi cum ar exista în carne şi oase”?

Stătea pe pernă de sus în jos şi avea prostul obicei de a se cufunda în somn ca o piatră, fără a se plictisi. În somn zvîcnea şi îşi zîmbea complice şi ştirb. Îşi asculta atent sforăitul ca un motor de Wartburg. Nu-i aşa că habar nu aveţi ce-i ăla Wartburg? Păi, Wartburg este atunci cînd ai o maşină în doi timpi şi trei mişcări, ceva nehotărît, un fel de articol de magazin aflat la jumătatea distanţei dintre motocicletă, rîşniţă de cafea şi limuzină. La noi în cartier nu avea aşa ceva nimeni, dar strada era umplută cu un fel de fluviu de astfel de automobile. Dar nu numai strada, ci şi librăriile, pline de ascuţitori galbene şi albastre de aceeaşi formă, însă din plastic. Zîmbea complice şi pîrguit unui fel de caleidoscop al copilăriei, unui rumeguş de imagini colorate prins într-un tub de carton. Aşa i se părea că se deformează Realitatea şi cînd îşi legăna trupul printre valurile şi valţurile oglinzilor deformatoare din Herăstrău, de la capătul cutărui troleibuz (cred că 83, Piaţa de flori – Piaţa Romană – Piaţa Victoriei – Podul Herăstrău – Şoseaua Nordului). Acolo era şi învîrtelniţa aia pe care încercai să-ţi menţii echilibrul rotitor şi nu reuşeai neam! „Să ai curaj să ridici mîna. Chiar dacă spui o prostie, s-o spui tare şi răspicat şi să fie a ta, nu luată de la alţii”, îl îndemna mama. Iar tatăl, mai calm: „să nu cumva să te trimită vreunul după ţigări sau cu un măr să te amăgească pînă la Ploieşti, că te iau în şuturi!”.

 

 

Îl ştiam acolo, la el, în apartamentul lui. Micşorat, cu ochelăroii ăia mari, cu sticle fumurii, mereu cu un fes în cap, apărînd în pragul uşii. Îi duceam săptămînal cîte ceva de mîncare, în rest cobora el pînă la micul shop and go de la poalele blocului. Astea erau drumurile lui şi mereu mă ducea gîndul la Brel, Jacques Brel, care în bătrînii, les vieux, descrie drumul lor de la pat la fereastră, de la pat pe fotoliu, de la pat la pat. Cînd trăia şi mama se mai aventura pe alee, mai venea pe la noi, ne trezeam cu el în faţa uşii sau ne suna la telefon pe la şapte şi jumătate dimineaţa: „sunt la Billa, hai vino să mă iei!”. Apoi, după moartea mamei ne însoţea la cimitir şi apoi venea la noi, urma ritualul prînzului, al siestei, al condusului acasă, seara. Pe urmă, după ce mi-am dat seama că-mi ascunde, poate de ruşine, tumora pe care o avea şi după ce l-am luat mai mult pe sus, i-am adus doctorul acasă, căci nu putea merge, l-am trambalat la spital, l-am internat şi l-am împins la operaţie, l-am luat la noi, cu sondă cu tot. Pe care i-o deşertam noaptea, pe la trei sau patru. I-am cumpărat o sonerie şi l-am instalat în „camera mică”, cel de-a doilea nostru dormitor. Aici s-a recuperat minunat. Nici nu m-am sinchisit să ridic buletinul de analiză, biopsia, ştiam sau doar bănuiam ce poate scrie acolo şi l-am hrănit cum am putut, făcîndu-i cîte o plăcere aproape săptămînal. După fiecare masă, de prînz şi de seară, urma plimbatul prin casă, prin sufragerie, pe la mine pe la computer, prin balconul din spatele grădinii. Sîmbăta şi duminica mîncam împreună, în bucătărie. Atunci apăreau surprizele: icre de Manciuria, cîte un peşte deosebit, scoici, torturi, cataifuri, o brînză cu mucegai, un păhărel de vin bun, o şampanie şi altele. După o astfel de plimbare, cred că înaintea unei zile deosebite, poate înainte de Înviere, într-o sîmbătă seară, încercînd să-l bărbieresc am observat cum l-a cuprins deodată ameţeala. Am sunat-o din baie pe Mihaela şi cu chiu, cu vai l-am dus în pat unde şi-a revenit. Din seara aceea am început s-o bombardez cu telefoane pe Miki, buna mea colegă de liceu, medic de familie, fata celui mai renumit profesor din liceul nostru şi soţia unuia dintre cei mai vestiţi chirurgi români. I-am dat calciu, digoxin, cîte un siropel dar nu l-am mai putut convinge să-şi mai facă preumblarea sau să mai vină şi să dejuneze cu noi în bucătărie. Au urmat doar drumurile din pat la baie şi înapoi cu acelaşi ritual: patru mini-sandvişuri dimineaţa, cît mai variate – de fapt două felii de pîine prăjită împărţite în două triunghiuri cu cremă de brînză, jambon, şuncă de curcan sau de porc, pateu de pui sau de raţă sau de gîscă, caşcaval de Dobrogea, roşii, o zi un ou, o zi un crenvurşt, ceai. La prînz cele trei feluri obligatorii: o ciorbiţă sau o supă, o friptură moale sau o tocăniţă de legume, o prăjitură sau un fruct miţingălit, adică tăiat în porţii mici. Seara doar ceai şi biscuiţi petit beurre. Ceaiul de dimineaţă era de sunătoare, în timp ce ăl de seară era de tei şi o picătură de esenţă de rom. De fiecare dată cînd îl făceam eu, primeam observaţii, ba că am inversat compoziţia, ba că era prea rece, ba că prea frigea, ba că nu avea lămîie sau miere destulă.

Şi tot aşa, din pat în baie şi îndărăt. Pînă prin vară, cînd statul la lavoar, la chiuveta de acolo se solda cu un nou atac de aşa-zisă ameţeală, irigarea defectuoasă a creierului. I-am luat scaun pe rotile refuzat din nou, i-am sugerat să poarte pamperşi, din nou refuz, i-am amintit de profesorul Popa şi de secţia de neurologie, acelaşi răspuns. „Din casa voastră nu mai ies decît o singură dată!”. Vanitate? Libertate? Demnitate? Aiurea, un fel de băţoşenie ofiţerească şi de sorginte brăileană, de tată, să nu-şi arate slăbiciunea în faţa propriei odrasle. Odraslă obraznică în stare să-i vorbească direct şi poate să-i facă rău prin asta, cine mai ştie? Niciodată nu vom fi în stare să ne cerem iertare îndeajuns de la semenii pe care i-am rănit cu vreun cuvînt anapoda şi mai ales să ne cerem iertare părinţilor, pe care i-am bruftuluit – verb din glosarul maică-mii – adesea. Cărora le-am spus chiar vorbe urîte pe care ni le-au iertat, că de-aia sunt părinţi.

Şi-n noaptea ultimă, sunînd la sonerie pentru a-l duce la baie, ordonîndu-ne aproape să-l ridicăm deşi ştia că poate că nu va mai ajunge dar nevrînd să stea în pat şi să ajungă legumă. Şi apoi căderea, alunecare în moarte în braţele propriului fiu şi ale nurorii, dialogul din ce în ce mai scăzut, întrebarea rămasă fără răspuns: „tată, mă auzi?”. Îl întrebam asta de fiecare dată cînd mă uitam în ochii lui şi începeam să le văd opacitatea încremenită, ochii lui căprui care deveniseră cenuşii, aproape şterşi. Îl întrebam cine sunt şi emitea cîte un „ei da” cu nuanţă de „hai sictir, băiete, n-am ajuns în halul ăsta!”. Nu mai vedea, deşi nu ne-o spunea, dar remarcam că bîjbîia după pastilele pe care i le aşezam în dreapta cănii de ceai, sau cum pipăia linguriţa şi şerveţelul. După ce-i deschideam televizorul la vreun meci de fotbal sau la vreo transmisiune de la Olimpiadă şi treceam după cîteva minute să văd ce face, îl vedeam stins şi-mi spunea că vrea să asculte meciul la radio. Aparatul de radio care funcţiona fără întrerupere şi care a funcţionat şi după ce l-am ridicat cu mare greutate pe pat transmiţînd un jazz melancolic.

Toţi îţi spun că aşa e viaţa, aşa trebuie să se întîmple, atîta e viaţa, mosorul, zilele, aţa. Aşa este şi nu este aşa, sigur, ceea ce este făcut, făcut rămîne, nu mai desface nimeni, dar viaţa nu mai este aceeaşi după ce se consumă toate. Niciodată. Se schimbă, devine altceva, mai clar, mai conştient, mai sensibil, un altfel de dialog cu existenţa. Parcă viaţa îţi devine partener, măcar de discuţie, începi s-o cîntăreşti altfel, s-o „abordezi” (ce cuvînt urît mirositor!) din alte părţi, s-o trăieşti mai cumpătat sau mai intens, să-ţi refaci machiajul cu care cobori în uliţă. După despărţirea de părinţi îţi schimbi şi prietenii, nu numai viziunea. Te gîndeşti necontenit la ceea ce ai fi făcut dacă asta nu ţi se întîmpla în 2012 şi 2016, ci în 1990, ei? Dacă socrul nu murea la Paris în 2013, ci să zicem că tot acolo, după ce v-ar fi chemat cum s-a şi întîmplat de altminteri, în martie 1990? Ce făceai cu viaţa ta? Cu viaţa noastră?

De fapt nici nu mai ştii ce să gîndeşti, unde să te aşezi, de ce să te apuci. Te întinzi pe canapea cu gîndul de a trage un pui de somn şi te năpădesc amintirile, violent, năvalnic. Ieri dimineaţă îi pregăteai ceaiul şi acum îţi vine să arunci toate cutiile alea şi chiar şi ibricul, să cumperi altul, să te desparţi de moarte. Şi după ce au plecat ăia din echipajul de la Smurd ai stat ca prostul în poartă şi te-ai uitat la ei. Începuseră să spună bancuri, să-şi rîdă unii de alţii, să strîngă aparatele, să treacă dintr-o maşină în alta.

Frunzele copacilor foşneau şi nu căzuseră încă, te aşteptai să fie o toamnă lungă şi frumoasă. În zilele următoare au avut grijă ploile să le arunce pe caldarîm şi să chelească pomii.

Îl plasaserăm în camera mică, aşa-i spuneam noi celui de-al doilea dormitor. Este cea mai răcoroasă încăpere, aflîndu-se spre nord, ca şi sufrageria, şi are cea mai bună sobă. Îi încuiam uşa ca să nu intre peste el pisicile ce adormeau în pat sau pe prichici, că aşa se cheamă doar. Avea o măsuţă în faţă pe care îşi ţinea soneria, ceasul împrumutat de mine, unul cu cadran mare, să-l poată vedea cumsecade, pachetul de batiste de hîrtie, telefonul mobil al lui şi telecomanda televizorului care era pus printre cărţi, în bibliotecă. Întram cu fereală, să nu-l trezim, să nu-l deranjăm. Mereu ne uitam la cearceaf dacă se mişcă în sus şi în jos, la faţă, la mîinile uşor umflate. În seara cu pricina nu mai putea înghiţi, îi tremurau mîinile dar a dus la gură cana cu apă. L-am întrebat ce are şi mi-a spus că o spaimă, pe cuvîntul ăsta l-a folosit, „spaimă”. L-am întrebat de ce are nevoie, ce să-i dau. „Ei, ce să-mi dai, mai daţi pe-aici”, mi-a spus. L-am îmbrăţişat şi i-am spus că stau cu el. NU. Asculta meciul, Steaua-Villareal, apoi Astra cu nu ştiu cine. L-am învelit şi am plecat să adorm în fotoliu. Pînă a sunat la blestemata aia de sonerie. Poate că simţea ceva şi a vrut să fugă sau să-i fim şi noi alături, să şadă în braţele noastre. A vrut să părăsească postul său de pază despre care vorbea Platon. Postul de pază aflat la graniţa dintre cele două lumi, patul ăla nesuferit. A vrut să moare în picioare.

Cît de puţine lucruri rămîn după un om care trece în lumea umbrelor! Cîteva zdrenţe de care trebuie să scapi în primul an, să le împrăştii, ceva obiecte, hîrtii, fotografii, destule fotografii şi o sumedenie de amintiri. Cred că amintirile sunt cele mai numeroase şi fiecare rudă vine cu snopul personal. M-am mirat mereu că în alveolele alea de uitare numite muzee, tot un fel de cimitire, mai ales muzee memoriale apar destul de puţine obiecte ale respectivului om, ce-o fi el acolo, scriitor, politician sau artist celebru: un stilou banal, nişte ochelari cu sticle sparte, o tabacheră, poate şi o redingotă, cum am văzut-o pe cea a lui Napoleon, de ziceai că e a unui copil de clasa a cincea.

Rămîn amintiri. Amintiri perfecte, lucioase, colorate, rămase în praf şi în surdină. Părinţi şi copii. Relaţiile dintre. Sociologia familiei şi alte spanacuri. Rămîn amintirile frumoase şi remuşcările, mai ales remuşcările. De cîte ori te-ai certat cu ei, de cîte ori ai vrut şi chiar ai plecat de acasă, de cîte ori le-ai spus vorbe grele de care ţi-e ruşine acum să-ţi aminteşti? Şi ei ţi-au iertat, că de-aia sunt părinţi, am mai spus. Sau mai bine au fost. Şi tu i-ai tratat ca pe părinţi iar apoi ca pe nişte copii, cărora le făceai cam toate poftele, reduse de altminteri la cîteva vechi tabieturi. Este un loc comun ăsta, că omul porneşte de-a buşilea şi termină în baston, aiurea, ajunge tot de-a buşilea, tîrîş aproape de la baie la pat, împins, ţinut pe braţe. Tatăl e mai rece, mai distant decît mama, care este cea mai apropiată, cea mai la îndemînă. Pe tată îl mai înfrunţi, te mai răsteşti la el, ai momente cînd poate îl şi urăşti că ţi-a desfăcut o prietenie, s-a amestecat între tine şi iubita sau soţia ta şi tu nu i-ai dat lui niciodată dreptate, te urmăreşte la serviciu şi te irită, te scoală cu noaptea-n cap să-l duci în cutare loc şi te enervează. Dar aşa cum el îţi iartă toate greşelile şi deraierile, i le uiţi şi tu şi ţi se face milă de neputinţa lui galopantă. Viaţa este în cele din urmă un spectacol al suferinţei, scrîşnite, provenind din gînduri şi din proiecţia propriului chip pe pînza vremii, legendă şi semnificaţie, a cărei singură tămăduire este oleacă de haz cu care să le înduri pe toate cele.

 

 

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO