Nov 17, 2016

Posted by in Poezii

Daniela OATU

Pachet de sărutări

 

Să-nţeleg – oare –

că-n tot acest timp

m-ai supravegheat de după perdeaua

curioaselor oraşe

în lumina tot oarbă, temătoare?

Pare-mi-se… săptămîna trecută

ţi-am trimis un pachet de sărutări

parfumate, pătimaşe…

L-ai primit?…

Să înţeleg că nu te-au tulburat?

Că te-ai retras din alt timp

ca altădată

şi fără să le miroşi

le-ai ascuns sub pat

cu mîna-ţi desperecheată

neîntrebîndu-te cît se mai zbate

sufletu-mi în plasă…

Nu-i aşa că pe măsură ce le desfăceai

se-alungea pe-obrazul tău

geana-mi vicleană?

Ai grijă… De eşti grăbit

să nu-ncui cerul în casă…

iar de-ai pornit spre mine la drum

să nu-ncalţi pe dos

pantofii de fum…

Puiul de vers

 

Din găoacea acestui veac a ieşit

puiul de vers.

L-am crescut de mic,

i-am dat şi jăratec – un pic –,

hrană pentru zei,

pîn-a ajuns – iată –

de miere, de şarpe, de zăpadă vinovată,

de praf, de cucuvea, de vulpe,

fiară, Făt-Frumos, înger, punte.

Astăzi numai piele şi os

a ieşit din găoacea celulei…

Doar glasul ghilotinei cade mieros:

Nu executaţi ultimul rînd din poem!

 

 

Poemă duminicală

 

Duminica poezia se scrie singură,

Poeţii dau din aripi princiare

n-au voie să şteargă surîsul Giocondei

din fereastră…

Duminica mai molcomă-i secunda.

Dinspre cartierul din Rai

toate drumurile duc spre inima ta

şi sîngele cărţii se vindecă…

Duminica nu mai intru-n poveste

să culeg mere de aur

pentru că

Duminica

mă poţi zări în aburul de cafea

sau în această corabie de hîrtie

cînd vîsla se

pregăteşte să-nşele…

 

 Noi doi…

 

Cîte tăceri închise-n carte

Se furişează-n vocea sa

În cîte stele ameţite

Versul cel Rău va sîngera…

 

Băut-a streşinile toate

Să-mi şteargă rănile ursuze

S-avem acelaşi gust de cîntec

Mă-naripa spre alte muze…

 

Noi doi trezeam pe rînd copacii

Cînd le-nverzeau fulgi amărui

Atîta anotimp sub seceri

Mă-mbracă-n respiraţia lui

 

De-un bob de soare să mă prindă

N-a mutat mările pustiei

Înmărmurind sărutul puştii

Noi doi ajungem veşniciei.

 

 Sfaturi

 

Uite că deja se-ncalţă ziua

şi pleacă

şi Versul cel Rău încă nu s-a întors

din ţările calde…

,,Ai grijă, pe unde treci – i-am spus

să eviţi roiul de litere

cu privirea tristă,

să umbli pîş, pîş prin

poeme străine

că ieri m-a zgîriat

tare de tot un cuvînt

şi mai ales

nu te-ntoarce din drum

nu te-n-toar-ce din drum

chiar de-ai uitat undeva

luna aprinsă…”

Dixit!

 

 

Nu are rost să ne mai antrenăm

Eu – bulina dreaptă,

Tu – cea stîngă

de pe umărul buburuzei

din podul cărei palme ne-ndreptăm

către tabla de şah

să cucerim turnuri, nebuni şi regine…

Nu are rost să ne mai antrenăm

de vreme ce

zarurile destinului

au fost aruncate…

Şah mat.

 

 

 

Rugăminte

 

Te rog, du-te – i-am spus Versului cel Rău

 

într-o seară –

 

du-te şi repară ploaia

 

că… uite…

 

tot albastrul de Voroneţ mi s-a scurs

 

în călimară…

 

Ning poeţii…

 

La facerea iernii – se pare

că Dumnezeu a sosit cam tîrziu…

Ce vîrstă-şi tot face spre mine cărare?

Să-i deschid?

-Cine eşti? Ce doreşti?

-Săru`mîna… Îmi daţi un an?… Îmi daţi?

-N-am mărunt…

Să-i deschid, dragă Bi?… Nici nu ştiu…

 

 

Trec statui cu privirea-n pămînt

Cu degetul arătător

punînd de-o-nscenare

Ce vîrstă-şi tot face spre mine cărare?

Cînd la răscruce de vieţi

ning semafoare labile

ning poeţii cîteodată

cică-n stelele vecine…

 

Cînd pentru copacii goi

caută ascunzătoare

Moş Crăciun cu ochi prudenţi

îşi amanetează harul

Ce vîrstă-şi tot face spre mine cărare?

Din poem ciugulesc îngeri şi se mută-n alt cuib

Cînd ning aripi ostenite în cerneala-ndurerată

Cică-n stelele vecine ning poeţii cîteodată…

 

 

Păpuşa din vis

 

Cînd dorm cuvintele

acelaşi vis ne-amurgeşte la tîmple şi doare:

Se făcea că o stea ieşită din carapace în Vinerea Mare

fu împinsă de doi îngeri cu măşti pe derdeluş

şi-a prins-o păpuşa cu mîna-mi de ieri amar constatînd:

,,Demult nu-mi mai cumperi cuvinte de pluş…

 

Dar – uite-ntre poeme atîtea litere gri blocate

tot curăţă ninsoarea de păcate

şi cîţiva fulgi rebeli de pe numele tău

şi dincolo de bine unde Versul cel Rău

şterge ochelarii veacului căprui

cînd şchioapătă lumina peste înţelesul lui

 

Şi vă-mbracă decent în umbra-i iscoditoare

De sărbători vă dă la scris dezlegare

la cuvinte de schimb, fără rest, nelumite,

că tot le ciocniţi proaspăt cioplite

pîn vor sorbi hoţeşte prelinşi pe litere

cînd pe trăgaciul clipei miere nu mai e

 

Vă tot hrăneşte orele de mîine

Neputincios năvodu-i cu firimituri de pîine

Chiar de mai deraiază în voi cîte-un poem

Vă-ntrupaţi fiecare din înţelesu-i boem…

Cînd dorm cuvintele…ce pagină vă doare?”

Ne-ntreabă păpuşa din vis gînditoare…

(din volumul în pregătire Fantasma Versului Rău)

 

 

 

În jocul toamnei

 

Am probat toate neşansele

pînă i-a ostenit zîmbetul pe buze

m-a-nsoţit dezamăgirea

de-acum din acest colţ de viaţă

singură voi degusta

din otrava dulce a clipei

chiar dacă uneori soarele

mă va mîngîia

cu degete tot mai subţiri

iar zilele-mi nu vor adormi

pînă ce nu se va topi umbra

fiecărui poem

ca-n jocul toamnei

chipu-mi se va desprinde din

ultima frunză

mă voi agăţa de ultima-i suflare

ţinînd între degete litere rănite

pînă cînd prea mulţi ani

mă vor ruga să-i dau huţa

în vreme ce părăsită de toţi

lumina se plimbă îmbrăcată în negru

să nu rămînă moartea

necurtată…

Revista indexata EBSCO