Nov 17, 2016

Posted by in Varia

Al. O TEODOREANU – La Blaj

Din volumul Mici satisfacţii (1931)

Eram de cinci zile în Ardeal. Şezusem prin urmare în acest fermecător ţinut cu o zi mai mult decât domnul Constantin Stere. Domnia-sa, din cele patru zile pe care le-a petrecut acolo, a făcut o cărti­cică. Eu nu voi scrie deocamdată decât vre-o câteva rânduri, despre ora neuitată pe care am petrecut-o la Blaj.

***

Sosisem cu ţugul. Veneam din minunata cetate a Sighişoarei, unde fusesem găz­duit de familia unui camarad de răsboi, invalid, pe care îl întovărăşeam acum la o fermă din apropierea Blajului. Chauffeur-ul automobilului care urma să ne transporte ne-a anunţat că nu putem pleca imediat, având să controleze nu mai ştiu ce piese nesigure. Am intrat în cafană să luăm o bere şi-un forspeis. Localul mic, curat şi pustiu. Un ceas de perete rotund şi cafeniu, străjuind rafturile pe care nu erau decât o sticlă sferică, una pătrată umplută cu lichid violet şi vreo câteva lunguieţe, bătuse patru. Era o zi luminoasă şi caldă, de început de Iunie. Un chelner cu figură copilăroasă, în sacou alb şi cra­vată neagră, ne servi prompt.

Prietenul meu era încântat de impresia pe care mi-o făcuse Ardealul şi locuitorii lui.

– Ai avut noroc, spunea el, că n’ai luat contact decât cu Românii din Ardeal.

– Ba am cunoscut şi Unguri şi Saşi, zic.

– Dar nu vorbesc de ei!

– Atunci de cine?

– De Ardeleni.

Nu sezisam nuanţa. Ştiam doar că prie­tenul meu părăsise oastea „drăguţului de împărat” pentru a se înrola în armata ro­mână, în rândurile căreia a câştigat două trese şi-a pierdut un picior. Îmi aminteam apoi cum se îngrijea la Iaşi de Ardelenii de prin spitale. Ce-o fi vrând să spue?

Soarele ne bătea în ochi. Un picolo s’a dus la fereastră să tragă storul. Instinctiv, întorc capul spre el. Apuc să cetesc din firma din faţă atât:

„Berărie de vinaţuri”.

Intrase un grup de cinci domni. La ve­derea lor prietenul meu s’a încruntat, des­chizând un ziar. De ce s’o fi încruntat? Să fie oare în vrăjmăşie cu ei, sau poate e numai aşa, un capriciu şi nu i-o fi plăcând mutra lor? În orice caz, mi se pare mai delicat să nu insist.

Noi-veniţii trebue să fie oameni cu vază în localitate.

Chelnerii îi salută până la pământ şi casieriţa, roz-albă ca un măr domnesc şi rotundă ca o varză le surâde cu toată faţa. Un chelner bătrân, probabil ţal, înaintând ceremonios spre masa lor, dă în treacăt un ordin scurt unui chelner mai tânăr, care se întoarce cu cinci halbe. Clienţi asi­dui, desigur, de vreme ce li se cunosc obi­ceiurile. Sunt aşezat în aşa fel că-i pot examina bine. Nu ne desparte decât o masă.

Patru sunt bunduci, unul slab, sfrijit chiar şi înalt, foarte înalt. Doi îmi par mai importanţi: unul dintre bunduci care are aerul să fie un fel de şef şi sfrijitul care se comportă ca un aghiotant al aces­tuia. De altfel şefului şi sfrijitului li se serveşte berea în halbe speciale, de şmalţ; cu figuri pe ele şi capac. Sunt desigur proprietatea lor şi chelnerul o fi greşit se vede, căci sfrijitul, c’un gest nervos ia halba şefului şi-o schimbă cu a lui. Pri­vind cu atenţie, observ că pe halba sfriji­tului se reliefează chipurile lui Horia, Cloşca şi Crişan, pe când pe-a şefului e numai profilul domnului Iuliu Maniu în medalion, cu chenar tricolor. Toţi cinci au batiste cu dantelă, care spânzură deasupra buzunarului de la piept. A şefului e de culoarea cerului din Neapole la orele şase seara, a sfrijitului e de culoarea pastei de dinţi „Bôtot”. Dar pe când dantela sfriji­tului e expusă cu oarecare artistică ne­glijenţă, a şefului e simetric desenată pe vestonul de dril alb, în unghi drept. E, fără îndoială, cusută cu aţă şi călcată odată cu haina. De aceia pare mai mult pictată decât aevea. Şeful are la vestă lanţ gros de aur, cu multe brelocuri şi inele la ambele mâni. Sfrijitul nu are decât un singur inel, de argint şi cu o inimă de e-mail roşu la mijloc. E una din acele biju­terii sentimentale pe care le poartă mai toate domnişoarele de la călugăriţe când ating vârsta penibilă şi pe care, fără doar şi poate, şi tânărul nostru o căpătase de la o fătuţă, cum se zice la Blaj. Are în schimb brăţară la mână şi ac din monedă antică la cravata în culoarea batistei. Mă gândeam că acela care n’ar şti că oamenii aceştia sunt primitivi, judecând după fe­lul în care se împodobesc, ar jura că sunt invertiţi.

Şeful şi aghiotantul ocupă aproape toată masa.

Ceilalţi trei s’au aliniat toţi în aceiaşi parte, la o distanţă de masă oarecum sub­alternă şi-l sorb din ochi pe şef. De altfel, trebue să fie oameni de minimă impor­tanţă, din aceia pe care natura îi scoate în serie, aşa cum scoate Ford celebrele lui vehicule. Ca o confirmare a acestei prime impresii, bag de seamă că şeful e şi cel mai bunduc dintre bunduci, un soi de suprabunduc, un bunducissim şi că nu are comun cu ceilalţi decât broderia batistei şi faptul că e şi el ras pe cap.

Păr nu avea decât sfrijitul, dar îl avea în schimb cât patru, sub formă de plete negre şi stufoase excesiv. Musteţile însă le avea subţirele, aproape cât sprinceana, în contrast frapant cu şeful care purta sprincene aproape cât musteţile. Cum s’au adus halbele, şeful, c’o voce piţigăiată care ne-a înveselit deodată, a poruncit ţa­lului frânt de mijloc şi surâzând mieros:

– Slană şi paprica.

– Îndată, mă rog frumos!

Sfrijitul ridicase halba, rostind răspicat şi c’o puternică voce de bas profund:

– Servus te!

– Reţiproca! răspunse bunducul c’o octavă mai sus.

Toţi au ridicat paharele ca la comandă şi le-au depus goale, respirând uşuraţi. Chelnerul se repezi să le ridice şi reveni cu ele pline. Între timp sosise şi slana.

După invitaţia şefului, cei trei o atacară cu multă timiditate, înroşind-o bine în paprică.

Dar nu-şi mâncaseră încă bine minus­culele felii şi şeful, ajutat de sfrijit o şi dăduse gata. Când s’a întors chelnerul cu halbele, bunducul se oţărâ:

– No, tae slană s’ajungă, că doară nu tai din soru-ta.

Apoi iar:

– Servus te!

Şi iar:

– Reţiproca!

Al doilea rând de halbe avu soarta pri­mului. Scena se repetă întocmai cu sin­gura deosebire că al treilea rând fu aş­teptat în deplină tăcere şi resemnare.

Numai eu eram neliniştit. Ritualul de aperitiv al vecinilor mei de masă începuse să mă pasioneze.

Îmi ziceam: dacă de data aceasta bun­ducul zice întăi servus te! şi răspunde sfrijitul, banca refuză să-mi amâne poliţa, dar dacă tot sfrijitul glăsueşte primul, cu siguranţă că mi-o amână. Când a venit chelnerul cu halbele mi se oprise inima.

Aşteptam ca un jucător care a pontat la ruletă ultimii bani. Şi mi-a venit să-l îm­brăţişez pe sfrijit, când l-am văzut ridi­când halba:

– Servus te!

– Reţiproca! mi-am zis maşinal, făcând în minte cor cu şeful.

De data aceasta halbele n’au mai fost băute dintr’o singură înghiţitură. Bine că n’am pariat şi pe acest detaliu. La joc, e mare lucru să încetezi la timp! După câ­teva înghiţituri şeful a depus halba, ştergându-şi cu dosul mânii musteţile de spumă:

– No, merem la Alba Iulia?

– Merem, au răspuns în cor!

– Valer mere?

– Mere, a răspuns unul din cei trei!

– Cornel mere?

– Mere, a răspuns altul!

– Casiu mere?

– Mere, a răspuns ultimul!

– Păi no, servus!

– Servus, au răspuns toţi!

Halbele se goliră din nou. Chelnerul însă nu se mai repezi să Ie ridice. Dar şeful bătu energic în masă:

– Cum o fost!

Sfrijitul îl întoarse din drum:

– Şi slană!

– Da, mă rog frumos!

Al patrulea rând de halbe fu consumat în tăcere.

Eram decepţionat. La al cincilea însă, discuţia lunecă pe teren politic, aprinsă.

Sfrijitul vorbise mult în şoaptă şefului. Deodată, şeful isbucni:

– Păi no, simţeam eu că-i trădare la mijloc.

Alaltăeri, zice el către mine, faţă cu Ghiula:

„Te ţip afară din conziliu”.

Toţi par foarte indignaţi.

– Ba să ţipi pe tătâni-to, strig eu către el, că eu nu mi-s ţărănist, urmă şeful.

Toţi râd admirativi:

– Foarte biniei

– Zicea că domnul luliu Maniu nu-i intelighinte!

Toţi sunt scârbiţi şi ironici.

– Şi este? se amestecă tovarăşul meu care prinsese vorba.

– Apoi doară, mă rog frumos, răspunse şeful, domnul Iuliu Maniu e cel mai zolid cap politic din Europa, nu din România.

– Poate, de la Christos încoace, ricană camaradul meu, că înainte era Platon.

– Ce Platon domnule, interveni sfrijitul, care nu auzise probabil decât finalul frazei, la noi nu-l ştie nime!

– Goga îl cunoaşte, zice tovarăşul meu, maliţios.

– Păi no, să poftească Goga cu el la Blaj şi vedem noi de capătă un vot, se răţoi şeful.

– Pe domnul Iuliu Maniu şi pruncii îl ştiu – complectă sfrijitul aprobat de toţi!

– Dacă nu-i din Ardeal, n’are ce căuta aici, urmă şeful.

L’o fi capacitat Goga, reluă sfrijitul, făcând cu degetele un semn, care vroia să spue că i-a dat bani.

Toţi râd de glumă, în afară de şef care e necăjit tare. A mai comandat un rând de halbe. Şi după ce se mai răcori puţin, urmă cu străşnicie:

– Să vie numai domnul Maniu, ş’or să vadă ei pe dracu!

Tovarăşul meu dădea semne de im­pacienţă. După cât îl cunoşteam preve­deam o furtună, căci îl ştiam impulsiv şi începusem să mă edific asupra distincţiei pe care o făcea el între locuitorii Ardea­lului.

Sfrijitul înţelegând starea sufletească a şefului, porni şi el în sensul ei:

– Apoi să nu mă înveţe pe mine Goga ce-i patriotismul!

– Şi de ce, mă rog, se burzului tovarăşul meu?

– Pentrucă e trădător, mă rog, răspunse şeful.

– Şi pe cine-a trădat?

– A trădat Ardealul!

– Cui? se încruntă invalidul ridicându-se în cârji.

Şeful păru încurcat o clipă, dar în­curajat de privirile celorlalţi, răspunse scurt:

– Regăţenilor!

Tovarăşul meu se reaşeză înseninat:

– Bine, domnilor, atunci şi armata română a trădat Regatul!

– Cui?

– Ardealului!

– În Regat, toţi trădează, intervin eu diabolic.

Toţi mă privesc cu simpatie.

– Sunt din Iaşi, urmez eu şi vă pot afirma cu precizie că Ioan Vodă Cuza a trădat Moldova, Munteniei.

Vecinii noştri par nedumeriţi, dar sfri­jitul le explică:

– Păi no, dacă Domnul e deacolo, musai că ştie.

Şeful îmi arunca priviri de fraternă amiciţie.

Încurajat de buna lui dispoziţie, unul din cei trei care se congestionase teribil isbucni subit, lovind cu halba în masă:

– Tunie dracu ‘n regăţeni!

– Reţiproca! îi replică tovarăşul meu care îşi piţigăiase glasul în felul şefului, pe când eu ceream plata.

Revista indexata EBSCO