Nov 17, 2016

Posted by in EDITORIAL

Ioan HOLBAN – Poezia Doinei Uricariu

holban„Încet împingi cu mâinile deodată/ pânza păianjenului, un fagure diform/ pare din depărtare blândul ceas,/ căluşul de argint cu care dorm/ în gură părţi din lume ce se-ating,/ rânduri de vie, arborii, vecinii,/ acoperişuri, ţigle, dinastia Ming./ Şi îţi aduci la martiriu şi spinii./ Zdreanţă rotundă, gura unui vas,/ cu pântecul pe cruce răsturnat/ şi-arată drojdia. Atât a mai rămas/ din suflet. Da, războiul a lucrat/ pânză cu găuri, un pustiu bogat,/ noduri prelinse din insecte rece./ Încet împingi păianjenul diform,/ liber să-ţi lase drumul care trece/ în lumea unde vei zări/ aerul singur, calda respirare,/ a trupului cu malurile vii/ şi sângele în caldă lunecare./ Războiului, în zalele de fier/ îi mai arunci cenuşa de-o viaţă,/ păianjenului lucrător în cer/ destramă-i în strivire punţi de aţă./ Un coviltir de-argint în calea ta,/ lângă altar, poarta lui Dumnezeu./ Încet împingi, cu palmele abia/ cortul sub care plânge ochiul meu./ Buricul degetelor îţi va arăta/ doar semnul crucii unde voi fi eu”. Un pustiu bogat, poemul din ultimul ciclu liric al Doinei Uricariu, Inima axonometrică, defineşte atât universul poeziei, într-o metaforă construită pe o structură oximoronică, precum şi calea de urmat până acolo: pânza păianjenului e cartea închisă, ascunzând fagurele ce pare diform, în îndepărtarea ei e deschiderea cărţii, foşnetul paginilor care vor descoperi lumea – bogăţia pustiului, fiinţa „cu malurile vii”. În logica internă a liricii Doinei Uricariu, poemul poate avea şi o altă cheie de lectură, în relaţia fiicei cu figura tatălui, tutelară în toată poezia sa, evocată, altfel, în proza din cele două volume din Maxilarul inferior; ambele chei de lectură conduc spre o rimbaldiană „invitaţie la călătorie”, spre explorarea unei lumi unde pulsează sângele „în caldă alunecare”, de la vindecările debutului la „semnul crucii” din ultimele cărţi. Altfel spus, ceea ce face pasionantă lectura poeziei Doinei Uricariu este, între altele, urmărirea felului cum temele şi motivele trec dintr-un volum în altul, cum se amplifică, dezvoltând o constelaţie simbolică bine personalizată: Vindecările (1976; 1998), Jugastru, sfiala (1977), Vietăţi fericite (1980), Natură moartă cu suflet (1982), Mâna pe faţă (1984), Ochiul atroce (1985), Institutul inimii (1995), Puterea leviatanului (1995), Inima axonometrică (1998) sunt, în această ordine, porţi deschise, succesiv, în pânza de păianjen spre bogăţia pustiului care e fiinţa însăşi.

Volumul de debut, Vindecările, conturează câteva dintre temele şi motivele lirice care se vor regăsi peste tot în pustiul bogat al poeziei Doinei Uricariu; astfel, figura tatălui, „mare mutilat de război”, pe care o va evoca până la capăt, în Inima axonometrică şi, mai ales, în alt registru, în proza din Maxilarul inferior, constituie una din temele obsedante; „Pe obrazul tatei cicatricea lui/ de mare mutilat de război/ e ca un fir de argint sub barba frumoasă/ mângâi via,/ el a pus corzile în pământ,/ el a adus raiul aici,/ pe un câmp de tragere,/ cu gropi de bombe/ mîngîi via/ iubirea mea pentru el/ să fie culeasă, să nu o sfâşie nici un măcel” (Mângâi via); versurile din Vindecările vor trece în proza unei dedicaţii („Pentru tata care a făcut dintr-un câmp de tragere muşcat de gropi de bombe raiul copilăriei mele”, scrie Doina Uricariu în deschiderea poemului Căpiţa din volumul Vietăţi fericite), construind vise, ca în Alergăm, crescând, adeseori, în metaforă, când tatăl e „mielul” ucis de „demenţa în şa” ori „crinul tăiat de schijă”, e, în volumul Mâna pe faţă, gândul din crater căruia fiinţa din vers îi mângâie „în neştire maxilarul abia mişcându-şi aripa învinsă” şi „osul frunţii/ un regat pentru gura/ ce respiră prin el,/ prin fluierul acestui trup,/ prin ramul calciului”. Cum se vede, relaţia fiicei cu tatăl nu are nimic din „sarcina” psihanalitică pe care i-au dat-o, adesea, abordările (post)modernităţii; în poezia Doinei Uricariu, importante rămân simbolul şi, câteodată, parabola pentru că, iată, acest motiv liric se circumscrie problematicii vaste a temei cuplului, a îngemănării, a refacerii lui Unu, marcă distinctă a literaturii sale.

Mai întâi sunt îmbrăţişarea, aplecarea unuia spre altul, în semantica pe care o dezvoltă cuplul erotic: „Aplecăm unul spre altul/ pântec rotund de vas şi apa tresare./ Poţi să asculţi inima,/ nechează caii arşi de bici,/ potcoave-n cer n-au gleznă să măsoare./ îmbrăţişaţi/ inima mea sărută inima ta/ aplecăm unul spre altul,/ vasul ce respiră cu toartele lui în fiecare,/ în mâinile tale e toarta ta/ în mâinile mele e toarta mea/ ţinem de unii singuri/ viaţa şi moartea din îmbrăţişare” (Inima). Îmbrăţişarea („Plutim în nemişcarea care ne leagă/ cu dimineaţa pe cer aşa de înaltă,/ de-ar fi Dumnezeu să ne culeagă/ îmbrăţişaţi şi-n lumea cealaltă”: iată Dimineaţa vieţii cuplului) şi plinul vasului rotund pe care îl apleacă unul spre altul sunt primele simboluri, în orizontul genezei, ale îngemănării principiului masculin cu cel feminin, reformulând universul de la gestul mărunt al repunerii „dumicatului promis” în pâinea întreagă ori al rodirii unuia în mâna celuilalt, de la imaginea albiei unui râu care uneşte/ desparte un deal de altul şi al unirii apelor în cântec până la simbolul cuplului ca o cuplare a lumilor, a crengii cu rădăcina („Alege-ţi pleoapa, râs de vrăbii sare/ pe umerii de aer goi în frig,/ din lumea crengii/ spre lumea rădăcinii când te strig”, scrie Doina Uricariu în Vindecarea de închiderea jocului), a jumătăţilor de trup sub mângâierea şi stăpânirea celuilalt; „O, locul de netrecut/ zidul care îţi spune «de aici nu mai exişti»,/ un sloi de gheaţă e jumătatea trupului sub mângâiere,/ cealaltă nu arată semn că e a ta./ Un petec din mine/ alunecă în ungherul pe care pui stăpânire,/ botul căscat al leului rage,/ e mai decent decât metafora despre suflet,/ ea se bâlbâie şi mă înspăimântă/ şi poţi să vezi cum fug într-adevăr” (Holzwege). În simbolistica lumii lui Unu din Vindecările şi, apoi, din volumele ulterioare, importante sunt chiar sigiliile acesteia: zimbrii „lumii”, vulturul şi, mai ales, piatra sigilează „ţara de cuvinte”, ţinutul cu „ademeniri şi taine” al prafului de piatră amestecat în praful de zburătoare: „Piatra noastră cade frumos/ lacrima grea în râu nu mai plânge,/ coboară cu arome peste femeie, iubirea/ rodia ei se va frânge” (Ca o sămânţă, taina mirosului): piatra e, în poezia Doinei Uricariu, simbolul solidarităţii, tăriei, temeiniciei lucrurilor şi fiinţelor definitiv îngemănate. Alteori, Unu e osul şi măduva, viaţa şi moartea, fiara şi îngerul care îşi împart fiinţa, e casa: penaţii acesteia, în poezia Doinei Uricariu sunt păunul şi piersicul, o figură lirică prezentă în toate cărţile sale, desemnând un spaţiu al liniştii familiale; „piersicul mie aproape şi sfânt”, spune poeta în poemul Baia de seară din volumul Vietăţi fericite: îngemănarea celor două principii, masculin şi feminin, se face „sub ocrotirea piersicilor blânzi”, în utopia mereu reluată a refacerii întregului risipit”, în despărţirea, la fel de utopică, a ţinutului „demenţei” de cel al piersicilor.

Între cărţile Doinei Uricariu, Mâna pe faţă e consacrată, aproape integral, acestei teme a (re)îngemănării lui Unu, căpătând aici sensul unei geneze reciproce: „Copacul şi iarba, iepurele, şarpele,/ vulturul şi taurul,/ stânca şi greierele,/ piciorul tău, mâna ta, apusul,/ pe îndelete se înalţă o movilă, un templu,/ nimicnicia înalţă cărămizi,/ o cârtiţă sapă sub trupul meu odihnindu-se,/ inima ta bate în ochiul meu,/ ochiul meu se închide în inima ta” (Cele ce sunt dacă mai sunt). Mai mult încă, tot în această carte din 1984 apar doi termeni noi ai cuplului: scrisul şi trăitul: „Să-mi închid viaţa şi umilinţa/ găsirii lui,/ să mă sufoc în spatele respiraţiei lui care nu respiră,/ să-i iau pergamentul din mână/ şi mâna să i-o ţin ca pe un pergament,/ ca pe o hartă ce de ţărână se miră./ Să mă mângâie aprinsa bulboană de semne,/ trupul şi sufletul în harta lui fără viscere,/ biciul din umbră şi imaginea iubirii ca o scriere încropită,/ Să tresar sub liniile mâinii ca pământul sub râuri,/ să tresar sub liniile mâinii ca pământul sub ceruri,/ să mă iubească aproape neiubindu-mă,/ scriindu-mă nescriindu-mă” (Harta lui). Fiinţa coboară în întreg, în lăuntrul nevăzut de afară, căutând răspunsul la întrebarea „ce ne desparte?”, experimentând starea dintâi, a separării – în afara şi înlăuntrul ochiului, de o parte şi de alta a aerului şi luminii, între graniţele scrise şi cele ale trăitului, în dualitate: „Ascultă-mă, de două ori auzi/ ceea ce spun vremelnic doar o dată/ împarte sunetul, urechile să-l ia/ acelaşi, amândouă, deodată./ Ascultă-mă cum aş vorbi în două limbi,/ să lunece în tine chiar de două ori cuvântul/ imaginează-ţi cum un singur trup/ în două locuri şi-a săpat mormântul./ Ascultă-mă, de două ori auzi/ singurătatea limbii ce-ţi îngaimă,/ pe două drumuri de-ar ajunge ea,/ pe două talgere această spaimă” (Ascultă-mă, de două ori auzi). Acestei prime stări îi corespunde figura femeii care alunecă în durere, după ce se desparte de copilul din pântec; starea a doua, de refacere a întregului surpat este a fiinţei rătăcind într-o vale frumoasă, pe malul unei ape, într‑o lume ascunsă unde totul se reîmpreunează pentru că acolo apele despărţite se realcătuiesc în izvorul care le-a născut.

Femeia care alunecă în durere din Mâna pe faţă, femeia cu capul în mâini din Natură moartă cu suflet sau femeia bătrână târându-şi picioarele prin noroi din Ochiul atroce reprezintă cealaltă figură lirică în jurul căreia se structurează lirismul Doinei Uricariu; e mama care simte, apoi, naşte copilul, urmându-i viaţa şi încercând să-l vindece de bolile secolului. Fiecare carte urmează o vârstă anume, un reper de pe calea desfacerii de Unu, simbolizând (pe)trecerea din Eden, din ţinutul piersicilor în acela al demenţei. Mai întâi, în Vindecările sunt fructul şi laptele din „sfârcul sfinţit”, sămânţa şi floarea, miezul vinului „tainic”, starea de dinainte de naştere, în legea iubirii şi a luminii; pustia e încă departe, e în întrebări care neliniştesc: „Unde dorm în lume-acum/ printre frunze zimbrii lumii?/ Sunt o coadă de păun/ Între ghearele ţărânii?; Va fi iubirea un oraş deschis?/ Vom fi liberi în veghe şi vis?/ Vom trăi an de an Învierea?/ Voi locui în mijlocul tău/ ca o poartă între maluri de tencuială?/ Haina casei noastre aşa/ se va deschide într-o petală?/ Pasărea, Doamne, iubirea cetate va fi?/ Locul nostru din soare încet va apune?/ Hoit va fi şi această minune?/ Vin lupii fără ochii blânzi să cânte/ şi urletul începe să se zvânte?/ apa şi roua şi agheasma să fie cândva/ o marionetă, trasă de sfori?/ Când boala va asfinţi?/ şi cine va naşte în locul acesta înmiresmându-l?”: e un crescendo dramatic în aceste întrebări din Vindecările pentru că, iată, poezia urmează viaţa lăuntrică a seminţei care creşte până la rod, până la fructul care va fi risipit, împlinind astfel primul păcat ce se cere ispăşit şi prima boală care se cere vindecată: ieşirea în lume, naşterea, creşterea fructului din floare, a vieţii din măduva ce doarme, a miresei din copil, cum scrie Doina Uricariu în Ceasul de după amiază. Dacă poezia din Vindecările era a privirii (oglinda, apa, cerul erau suprafeţele reflectorizante), aceea din volumul următor, Jugastru, sfiala, e a auzului; întâi a fost şoapta, acum e arama sunătoare a chimvalului, e ţipătul; înainte era poezia de dincolo de naştere, în lumina şi iubirea edenică a lui Unu, o măduvă care ieşea din adormire, acum e poezia copilului născut, în leagăn, cu trupul în alăptare, când numele celuilalt e strigăt, în trompetele simţurilor şi pe tobele minţii. E o altă lume, aceea a alterităţii, în Jugastru, sfiala (e prima dată când arborele cu acest nume se mântuie în poezie, într-o vreme când intrau în lirica noastră dulapul lui Emil Brumaru, cărămida lui Ion Gheorghe, lăcrimarul Constanţei Buzea): omul e retezat de fulger, fiinţa e arsă de patimă, păsări şi şerpi zboară prin văzduh, soarele e roşu, apele inundă, fruntea zvâcneşte, roua se adună cu sângele în pocale, ferigi fierbinţi se agită la picioare; e strigătul de la naşterea primului copil: „Iată trezia, ucisul meu somn,/ raza de sânge răscoli­toare,/ trupul sculându-se:/ umerii mai întâi, apoi genunchii, bărbia./ Mâinile deodată aprinse/ şi pielea primindu-şi făclia” (Mă biruia lumina ta văzând-o). Totul e în alertă, e răscoală în simţuri şi în preajma fiinţei: visul strigă, amiaza e „sunătoare”, ţâşnesc „animale din piele cu gheară”, în ureche e ţipăt, ochii se topesc, privirea se vestejeşte, inima biciuie şi strigă, cerul e răscolit, iar înlăuntru se zbate sălbăticiunea, aerul se striveşte în bolţi, ochiul deschis e mormânt pentru cele văzute, soarele explodează: e naşterea cu strigăt asurzitor; „Să nu clatini, să nu atingi,/ nici o vălmăşeală, mai cu seamă nici o tristeţe/ aşteptându-l să se ivească/ din singurul alb muşuroi,/ creşte, aerul îi face loc în preajmă, îl încuviinţează,/ pântecul se surpă născându-l/ iată-l asurzitor strigă în noi” (Singurul alb muşuroi).

În Vietăţi fericite e copilul care merge şi învaţă cuvintele: „De la tine la îngustul hotar/ faci numai un pas nevăzut,/ o piruetă ciudată/ ca şi cum piciorul s-ar poticni/ şi trupul ar cădea în lumea cealaltă./ Şi numai astfel cerul gurii ar deveni/ îmblânzitor de cuvinte/ «bici»,/ «bucăţică de zahăr», «repetă»!/ iar ochiul mai mult decât aduceri aminte./ «Tu eşti şi nu eşti» se aude/ o hulpavă visare/ muşcă din lucruri/ conturele clare./ Eu spun despre mine ceva/ bolborosesc, îngân, ţip cât mai tare,/ mărturisirea e ca pământul greblat,/ fără rod dintre două hotare” (Îngustul hotar imaginar); ţipătul din leagăn se stinge, adesea, în somnie, în atingeri, în pipăirea realului şi în descoperirea sensurilor ascunse într-un „număr mic de întâmplări”; e zumzetul fiinţei cu mâinile legănate, cu ochii închişi în alint, în liniştea şi nemişcarea obrazului „unui copil după supt”. Poezia din Vietăţi fericite se scrie lângă Alexandru copil: „Smocuri de iarbă bucuria mea visează/ şi talpa lui trandafirie în apă/ dar în acelaşi timp un drum pustiu/ din mine către lume-ncet se sapă./ De parcă n-aş mai vrea să strig/ pe nume altceva decât umila oază,/ în care scriu poemul lângă fiu/ şi vorbele tăcând îngenunchează./ Smocuri de iarbă, tăvălite-n vânt/ şi talpa lui trandafirie suie/ pe toate ce mă leagă de pământ/ şi mă despart de el cu duşmănie” (Poemul lângă fiu); ceea ce îi desparte pe cei uniţi în Vindecările sunt semnele oricât de departe încă ale marii treceri: luntraşul din De mult te strig să-ţi spun că ştiu, zborul frânt din Peisaj cu o sperietoare de păsări, urmele – „senine ruguri” pe care arde moartea „fără ştire” – din Miracolul înfricoşat sunt duşmanii care vor sigila despărţirea, ducând în utopie refacerea lui Unu. Dacă Vietăţi fericite era cartea primului copil, a lui Alexandru, Natură moartă cu suflet este a celui de-al doilea: „Al doilea copil a venit pe lume mai uşor,/ Sufletul era pregătit să-l primească,/ al meu mai mult decât celelalte/ grăbite să-i aducă în dar cântarul/ şi uncia lor/ şi o artă de-a înşela/ pe care o descopeream/ când nici nu bănuia înşelătorul” (Madoana cu umbra): trup devastat – acesta e simbolul dominant al volumului, iar gheara e imaginea obsedantă, într-o succesiune de tablouri lirice care transpun suferinţa unei fiinţe de frig, despicată de toporişca, prăbuşită în onomatopee. Sunt zilele reci „de metal” de după alăptat, când viaţa, fructul de altădată se surpă într-o „ramă pustie”, când în peisajul sterp al acesteia nu rămâne decât tăcerea ca metaforă a morţii: „Bucuria sânge din sângele meu,/ Uneori adevărul tace/ pentru a părea altceva;/ eu vorbesc despre ghearele unei păsări,/ ele scurmă în umărul meu,/ dar această poveste ciudată descrie/ chiar timpul de după alăptat,/ tandru, feroce, domestic,/ părul în cozi împletit,/ trupul mic şi-a întors spatele către voi/ şi senin bucuria se scufundă în mine./ Bucuria uzurpă şi fură./ Aşchii mici din obraz mă lovesc” (Din obrazul meu aşchii mici): Natură moartă cu suflet e cartea cu şi pentru Andreea, la fel cum Vietăţi fericite era cartea lui Alexandru.

Căutarea obsesivă a formei strigătului de după despărţirea unuia de celălalt (iar forma e găsită, iată, în mătasea porumbului, „precum un ştreang, în bătaia vântului”) din Ochiul atroce sau jurnalul liric din Institutul inimii sunt alte căi căutate în vederea reîntregirii fiinţei, a reîngemănării lui Unu; ultima, din Puterea leviatanului este convertirea, fixată într-un poem excepţional, Cu urechile mele fără cercei, înveşmântate în triluri de mierle: „O, cum să ajung la uşa cortului Lui/ la acel luminiş pe care-l numise cortul adunării?/ Cum să fie inima mea o pădure ce se leapădă de puieţi,/ liziera fără copaci de la capătul zării?/ O, cum să mă apropii de El cu trupul despodobit,/ când în sângele meu se zbat şi foşnesc straiele tale/ şi când trupul tău e-n carnea mea/ cingătoarea cu cele mai grele paftale?/ Şi totuşi înaintam către cortul acela întins afară din tabără, departe de ea,/ ÎI căutam şi‑l ascultam cuvântul grozav de poruncă şi lege/ şi mai speram ca la uşa cortului Lui/ de sufletul meu îndrăgostit să mă dezbrace, să mă dezlege./ Cu mâna Lui să smulgă din mine vintrele în mătăsuri,/ aorta ca o cârjă de cardinal trufaşă în aur, rubine şi perle,/ Spre cortul adunării mă îndreptam/ cu urechile mele fără cercei, înveşmântate în triluri de mierle”. Nu e ceea ce se numeşte o poezie a sentimentului religios, chiar dacă relansatorii textului se află în invocarea numelui Lui, în Cartea lui Iov, în Noul şi Vechiul Testament, poeta scriind despre despuierea de păcat, ca de podoabe sau despre necredinţă ca „o sămânţă goală”, identificându-se în destinul celor două muceniţe Haritina şi Mamelta, celebrate de Biserică pe 5 octombrie, ziua de naştere a Doinei Uricariu (Născută pe 5 octombrie, de Sfintele Muceniţe Haritina şi Mamelta) şi, altfel, în viaţa „micului” prooroc Agheu ori în visul Ursulei.

În mărturisirea credinţei, în cort, sub semnul crucii, poeta descoperă calea, singura, spre reîngemănarea trupului cu sufletul: în dăruirea unul altuia, în cele două jumătăţi împărţite se sfârşeşte aventura reîntregirii lui Unu, pe care Doina Uricariu o începea în Vindecările, cu exact treizeci şi cinci de ani în urmă: „Nu se arată în fericire cel care este prieten,/ nici în rele nu se ascunde vrăjmaşul,/ ştii că te-am visat şi că nu făceam decât să ne dăruim unul altuia/ în cele două jumătăţi împărţite vinul şi caşul./ Sorbeam în acelaşi timp aceeaşi măsură de vin/ şi muşcam cu aceeaşi muşcătură din brânza pusă pe masă/ şi chiar o duceam în aceeaşi clipă spre gură/ şi treceam cu acelaşi pas praful în casă./ Era prea cumpănit şi egal locul distanţei dintre noi,/ ca doi ştiuleţi asemenea, leiţi în minunea asemănării/ şi făcuţi să fie rupţi de alte mâini/ şi despărţiţi de pănuşile lor şi de mătasea surpării./ O, da, te-am visat, râdeam, un cinic joc de cuvinte/ şi drumul cu spatele la celălalt, ca şi cum ne-am pregăti de duel/ Eram la aceeaşi masă, ne uitam unul la altul/ ochii tăi se scufundau în ai mei/ la fel cum mă scufundam eu în tine cu o privire de miel./ Eram la aceeaşi masă, ne uitam unul la altul,/ mă scufundam în tine cu o privire de miel,/ care ar mai sorbi o picătură de lapte/ să nu-l înţarci, să nu-l duci la măcel” (Să ne dăruim unul altuia în cele două jumătăţi împărţiteÎnţelepciunea lui Iisus Sirah, 12, 10)

Poetă importantă a literaturii noastre contemporane, autoare a unor dense eseuri monografice – Apocrife despre Emil Botta (1983), Ecorşeuri. Structuri şi valori ale poeziei româneşti moderne (1989), Nichita Stănescu. Lirismul paradoxal (1998) –, editoare a zeci de cărţi ale contemporanilor şi traducătoare inspirată a lui Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier, Doina Uricariu publică o carte masivă, în două volume, adunând aproape nouă sute de pagini, greu de încadrat în canoanele speciilor genului epic; Maxilarul inferior (2010) e, deopotrivă, o cercetare istorică, o autobiografie literară, o carte de confesiuni şi memorii, dar şi una de interviuri: Maxilarul inferior s-a scris atunci când istoria a putut fi citită şi asumată ca o proză de idei, altfel spus, când structurile imaginarului s-au cristalizat în orizontul documentelor de arhivă, al datelor precise, cărţilor, certificatelor şi al depoziţiei martorilor, iar istoria a putut fi o sinteză epică: „La scara mică a istoriei intervine acel individualism şi e loc liber pentru infinite nuanţe şi… indeterminisme. La scara cea mare, istoria poate strivi cu determinismele ei, care cad greu, precum piatra de mormânt peste Christos. Dar într-o zi, o găseşti dată la o parte, iar mormântul e gol. Va trebui să treacă o vreme pentru ca istoria să-şi adune forţele şi să cuprindă Europa scindată, tot ceea ce uneşte această zonă, profund, nespectaculos şi imperceptibil. Să ştim ce a supravieţuit după al doilea război mondial. Ce s-a măcinat, s-a atrofiat ori a fost desfigurat în Europa şi în omul european. De-a lungul unei jumătăţi de veac sau al unui secol. Să devenim conştienţi de determinismele duratei lungi. De impactul macroistoriei. Să cercetăm apoi, la scară medie, grupurile sociale, imperiile, civilizaţiile, nucleele umane, de la familii aristocratice şi monarhii la grupuri economice şi de opinie. Apoi, la scara duratei scurte, a timpului iute, vizibil, marcat de evenimente în trombă şi experienţa unor indivizi pe care-i cunoaştem, cu numele şi destinul lor, să se înregistreze evenimentele, la suprafaţa lor, existenţa ca fulgerare, aceea singură în care ne scaldă partea de sânge din scala timpului”.

Acestea sunt palierele istoriei cercetate şi etajele naraţiunii care se ţese în jurul ei din Maxilarul inferior. Cartea se scrie, în principal, pe firul convorbi­rilor purtate la Versoix cu Regina Ana; fascinată de nobilitate, de fotografiile, documentele, mărturiile, înscrisurile şi oamenii care îi dau contur (Constantin Brîncoveanu îi pare, în atmosfera de la Versoix, „un bărbat de o rară gentileţe”), Doina Uricariu se apropie de istorie ca şi cum ar fi un album de familie sau o galerie de portrete, căutând orice e în‑scris, din convingerea de nezdruncinat că acolo încep istoria şi civilizaţia: „Descopăr mereu în istorie, gravitând în jurul acestor familii de regi şi prinţi, cum se creează instituţii şi societăţi, imense teritorii de civilizaţie”, scrie Doina Uricariu, descoperind istoria la fel cum descoperi un oraş, „pas cu pas”, în realitatea văzută, dar şi reconstruită prin forţa imaginarului pentru că, iată, în copilărie, „se topea” după poveştile „despre mări şi ţări, palate şi conace” ale doamnei Guerrero, lăsând să se aprindă imaginaţia la istorisirile „despre regi şi regine”. Poveştile cu zâne şi cu zmei sunt poveşti cu regi şi regine, iar ceea ce inflama altădată imaginaţia copilului se transformă, pe o linie care cochetează cu psihanaliza, într-un fel de complex al nobilităţii; în fond, rostul demersului Doinei Uricariu din Maxilarul inferior e să descopere civilizaţia bine aşezată, teritoriile ei, fie că le află în istorisirile Reginei Ana ori în propriile meditaţii: „O lume civilizată creează parcuri, nu le desfiinţează, lacomă să toarne beton peste grădini şi să înlocuiască pădurea de pomi cu una din stâlpi de beton”; Claridge’s Hotel din Londra „inspiră o civilizaţie bine aşezată”; Biblioteca din faţa Palatului din Bucureşti ar trebui să se cheme Biblioteca Fundaţiilor Regale şi nu Biblioteca Central Universitară pentru că „aşa se întâmplă în ţările civilizate”; Florenţa e „un manual de învăţătură în sine, o lecţie de civilizaţie” etc.

Primul teritoriu al civilizaţiei, acolo unde locuiesc personajele din poveştile doamnei Guerrero şi celelalte „personaje”, ale cercetătorului în biblioteca de la Versoix, se identifică într-un castel, într-un palat şi chiar într-un hotel (e drept, Claridge’s din Londra, „o bijuterie Art Deco”) sau în conacul lui Ion Pillat de la Miorcani, cu terasa îmbietoare şi colonada sa; şi aceasta pentru că palatul (castelul, conacul) e o locomotivă a istoriei, nu doar „un columbariu de saloane cu porumbei aristocraţi”. De aceea, inamicul cel mai periculos pentru societatea (post)modernă şi omul său rămâne „atentatul la adresa civilizaţiei” astfel încât ironia adesea demolatoare şi sarcasmul unor pagini din Maxilarul inferior sunt provocate de această agresiune a kitschului, inculturii şi lipsei de maniere asupra civilizaţiei bine aşezate; în această zonă de confruntare se ivesc raporturile tensionale dintre ticăloşie (personalizată prin M.C., de exemplu) şi majestate, dintre aristocraţia spiritului şi ideologiile de lemn, când de fapt, singura noastră monedă de schimb e cultura, distanţele de mentalitate şi (bună) creştere dintre copiii crescuţi cu guvernantă, într-un mediu aproape aristocratic şi copiii crescuţi cu cheia la gât, ca şi fractura provocată de comunism, în Grecia (ruinele palatului de la Tatoi al regelui elen oferă imaginea unei lumi dărâmate, rănite, dar nu definitiv surpată) şi, mai ales, la noi, unde casele naţionalizate au fost „lăsate de izbelişte, de chiriaşii îngrămădiţi cu furca în ele” şi unde „patrimoniul a fost omorât, ca şi oamenii, ca şi prezentul”, începând cu sobele Meissen, Jugendstil, Belle Epoque, dispărute „sub loviturile ciocanelor” şi continuând, fără oprire, cu mănăstirea Văcăreşti, în anii ’80, cu serviciile de porţelan, cristalurile şi tacâmurile de argint furate de la Pelişor, în anii ’50, de „scriitorii mercenari”. Doina Uricariu iese adesea de pe răbojul cu nume şi poveşti, din teritoriile (re)descoperite ale civilizaţiei, pentru a face crude radiografii ale (i)realităţii imediate; „Cernobâlul mental al Tezelor de la Mangalia din 1982” cu „gradul de radiaţii malefic produs de conceptul omului nou”, noua „aristocraţie”, de după 1990, a „neamului prost şi lipsei de har”, formată, în chip generic, din foste vânzătoare din magazinele fostului regim, libertatea cuvântului care nu a adus „o prea mare schimbare în oameni”, dimpotrivă, îi dezvăluie „faţa desfigurată şi caracterul multor semeni, ce înseamnă o lume inumană, uşor manipulabilă, lipsa de civilizaţie şi minciuna, ca armă letală”, martiriul bisericii – acestea sunt datele unei lumi pe care Doina Uricariu o priveşte cu amărăciunea constatării că nimic nu s-a schimbat, că e o „foarte mare pierdere de speranţă, acum, la români”: istoria de tristă amintire e, acum, prezentul de „nedemnă trăire la români”. Alternativa? Iată: „Atât de mult mi-aş dori ca România să nu mai fie condusă de oameni care n-au de-a face cu muzica, doar cu zgomotul. Şi furia de a-şi menţine puterea, fără să zidească mai nimic din ceea ce s-ar fi cuvenit să zidim pe plan economic, moral, artistic, spiritual”: chiar, ce-ar fi ca România să fie condusă de oameni cărora să le placă muzica (de cameră, sonate, clasică „în interpretări unice”)?

Povestea şi tot ceea ce o creează în Maxilarul inferior (dialogul cu Regina Ana, fotografiile, documentele, arhivele, cărţile, dar şi imaginaţia aprinsă) reprezintă, în fapt, o iniţiere în lume şi în istoria acesteia, o (re)cunoaştere a lor în dinamica întâmplărilor care transformă viaţa în destin. „Meditaţiile despre proză sunt meditaţii despre drumuri”, scrie Viktor Şklovski în Despre proză; în Maxilarul inferior, nu doar proza, ci istoria însăşi se configurează în călătoriile totdeauna iniţiatice ale personajelor-narator (Regina Ana şi Doina Uricariu): în ţările nordice şi la San Sebastian, la New York şi în Africa, la ruinele Marelui Zimbabwe – în Ocolul Pământului, cum se numeşte unul dintre capitolele volumului –, apoi, la Oarba de Mureş, în povestea Reginei Ana şi în aceea a tatălui mutilat pe frontul celui de-al doilea război mondial, Doina Uricariu caută istoria şi sensul propriei biografii. Pe aceste drumuri, descrise, imaginate ori parcurse aievea, povestea cheamă altă poveste; aceea a Reginei Ana pe aceea a căsătoriei părinţilor şi a rănii primite de Uricaru Gheorghe la Oarba de Mureş (viaţa „bate” proza, nu doar filmul, cum se vede), povestea băiatului lui tanti Clava din Basarabia şi aceea a plămânului lui. Corneliu Coposu cheamă poveştile din fotografii (cu rostul şi rolul madlenei lui Proust, adesea) sau pe aceea a supei de porumbei, la Bucureşti şi în Venezuela; Doina Uricariu intră, prin rădăcina memoriei, în poveştile care se multiplică într-o serie narativă readucând cititorului farmecul atât de dulce al povestirilor Şeherezadei: „Sunt atâtea poveşti de spus despre fiecare chip din aceste imagini, încât am rescrie cele O mie şi una de nopţi. Ale Europei de data aceasta. Istoria monarhiilor europene, istoria Europei moderne ar putea îmbogăţi istorisirile Şeherezadei”, scrie Şeherezada, contemporana noastră.

Nevoia de document e o nevoie acută de real, scrie cât se poate de explicit Doina Uricariu în Maxilarul inferior; lucrează cu frenezie şi trăieşte „o stare euforică” în faţa documentelor, studiază îndelung spaţiul unde respiră omul căruia vrea să-i facă portretul, iar stadiul la Versoix, explorând biblioteca, fotografiile şi înscrisurile, stând de vorbă cu maiestăţile lor, Regina Ana şi Regele Mihai, sau albumul propriei familii îi (re)descoperă, în fond, documente ale memoriei colective. În dublul timp al rememorării – când înregistrează casetele la Versoix, în convorbirile cu Regina Ana şi când le transcrie –, Doina Uricariu face un inventar al valorilor care compun civilizaţia din acele documente ale memoriei colective; familia şi simbolul biblic proteguitor al femeii, identificarea naţională şi individuală, patriotismul, mândria de a fi român („În anii ’50 când se spunea să fim mândri că suntem români, asta însemna să fim mândri că stăm sub cizma ruşilor. Şi că suntem internaţionalişti proletari, uniţi sub aceeaşi minciună. Apoi, să fim mândri că suntem români a însemnat să fim mândri că-i turnăm pe românii care nu se lasă înregimentaţi de dictatură. Atât de maculată şi de deturnată a fost această mândrie, încât e greu s-o mai invocăm, acum când e mai importantă ca oricând”), monarhia care e „un factor de unificare”, unind un popor, conferindu-i identitatea lui „poate cea mai civilizată”, afinitatea, democraţia şi aristocraţia spiritului, nuanţa, toleranţa; pledoaria pentru recuperarea acestor valori surpate în cea de-a doua jumătate a secolului trecut, ca şi aproape obsesiva evocare a civilizaţiei oriunde şi oricând i se relevă fac din Maxilarul inferior o carte a elitelor: Eugène Ionesco, Regele Mihai, Al. Paleologu, Regina Ana, Acterian, Eliade, Cioran, Steinhardt (un eseu al acestuia i se pare o seră plină de orhidee, vecină bună cu grădina de flori ţărăneşti a unei mănăstiri), Simone Weil, Nelly Catargi, Raoul V. Bossy, figurile ilustre ale monarhiilor europene, de la ţările nordice până în Spania, reprezintă, în documentele memoriei colective, echiva­lentul valorilor mereu invocate, proprii teritoriilor vaste ale civilizaţiei.

Refacerea ierarhiei de valori e, însă, condiţionată de recuperarea adevărului, de năruirea zidului Berlinului din fiecare om pentru că, iată, „oamenii ar trebui să fie atenţi ca nu cumva să existe în ei un zid al Berlinului, o fărâmiţare a spaţiului lăuntric, o falie în interiorul propriului lor suflet”. Doina Uricariu scapă de retorica aproape fatală a sintagmei cu ajutorul eseistei şi poetei. Astfel, eseista aseamănă complicata şi, nu de puţine ori, dureroasa operaţie de recuperare a adevărului cu felul de a citi o fotografie (unde filosofia poziţiei mâinilor, de pildă, poate instrui asupra adevărului din cronici şi însemnări autobiografice) sau a unei picturi din Pompei; „Există acolo o pictură în care temele mov sunt suprapuse pe un fundal roşu. Ea reprezintă momentul de dezvăluire al misterelor, în cadrul unei ceremonii de iniţiere. Gesturile rituale sunt doar schiţate. Desenul marchează simbolurile. Vălul e dat la o parte, dar pentru cei neiniţiaţi taina rămâne de neatins şi totul pare plin de echivocuri. Exact ca românii care, chiar şi atunci când cunosc istoria lor din ultimele decenii, din lecturi, dacă nu dintr-o experienţă directă, au aerul că ar privi-o din afară, asemenea vizitatorilor de la Vila Misterelor din Pompei”.

În replică, uşor de anticipat, poeta face apel la metaforă: „Ne scufundăm în trecut, în noi – scrie Doina Uricariu –, ca păsările care caută peşti în adânc, gâşte, şi raţe, şi lebede, şi pelicani, şi ce-om mai fi, toţi ne scufundăm după aceşti peşti care pot să ne scape, ai memoriei. Ce hulpavi ne vânăm sub ape memoria”. Metaforei oamenilor vânându-şi, hulpavi, memoria i se adaugă, în orizontul autobiografiei, aceea a refacerii maxilarului inferior; de aici provine şi titlul surprinzător al cărţii Doinei Uricariu; „Am citit anatomia maxilarului inferior ca şi cum l-aş fi mângâiat pe tata. Când glontele exploziv i-a smuls jumătate de mandibulă, limba şi i-a produs practic un crater în obraz, în bărbie, în falcă, el a distrus acest os nepereche, descris în tratate. Cum poate fi refăcut un os nepereche, singurul os mobil al viscerocraniului? (…) Bătălia dusă o viaţă pentru refacerea şi prezervarea mandibulei unui mare invalid de război merită să ne aducă aminte că istoria şi memoria noastră au fost nu doar ţinte de tragere continuă, ci chiar oameni ucişi sau răniţi. Cât sunt de vindecaţi aceşti răniţi? Se poate vorbi despre transplantul de istorie. Despre transplantul de memorie. Cu grefon propriu sau extern”.

Maxilarul inferior e şi o autobiografie literară, un hronic şi un cântec al vârstelor scriitoarei; responsabile cu scrierea şi (în)cântarea lor rămân poeta, cu fine distilări lirice şi eseista, cu (auto)ironia sa caldă, subtilă, uşor corozivă, ca în acest autoportret, singurul, de altfel, din carte; „Cred că am trăit o parte din îndrăgostirile mele numai privind lumea din jur, citind despre ea. Acesta a fost norocul meu, într‑un fel, să-mi găsesc de lucru scriind şi citind. Altfel, cu energia pe care o am şi pasiunea care mă mistuie, cine ştie ce incendii aş fi provocat în mine şi în ceilalţi. Cultura a liniştit firea mea pasională, mi-a dat punga cu cuburi de gheaţă pe care o foloseşti ca să mai diluezi paharul cu whisky. Cu cititul şi privitul celor se sunt mi‑am creat sistemul de ecluze. Cum simt că nivelul a crescut peste limita admisibilă, cum dau drumul şuvoaielor să inunde bazinele în care nu sufăr. Dacă n‑aş fi citit şi iubit ceea ce am citit, cred că viaţa mea în România devenea ceea ce şi era pentru mai toată lumea, un serial al supravieţuirii şi al înrăirii. Am cunoscut mulţi oameni pe care comunismul i-a înrăit, i-a prostit, i-a ticăloşit. Bag seama că au citit mai puţin decât mine sau au avut o chimie diferită de a mea. De fapt, m-am umplut de poveşti şi am reuşit să văd mereu altceva”: viaţa Doinei Uricariu în România e, în bună măsură, şi viaţa noastră aici, cu bunele şi cu relele ei, cu superbiile şi sucurile negre ale otrăvurilor de zi cu zi.

 

Revista indexata EBSCO