Nov 17, 2016

Posted by in EDITORIAL

Alexandru ZUB – Un memorial ingineresc de ţinută: Dorel Ianuş

alexandru zubMi-a parvenit, cu ceva timp în urmă, un volum de Amintiri din tunelurile metroului bucureştean, scos de inginerul Dorel Ianuş la Editura Meronia, 2015. Autorul mă vizitase, în treacăt, la Institutul de Istorie (pe atunci şi Arheologie), împreună cu un fost coleg de recluziune, tot inginer, Apostol Manta (Puiu pentru apropiaţi), care profitase de un simpozion local ca să mă poată întîlni, în amintirea experienţei noastre comune din lagărele de muncă plasate în „Balta Brăilei”. Acolo, la Salcia, Strîmba, Luciu Giurgeni, ne-am intersectat paşii de mai multe ori (1959-1962), în cadrul unui sistem „penitenciar” anevoie de înţeles. Născut la 28 noiembrie 1931 (aflu acum din marele dicţionar de resort întocmit de regretatul Cicerone Ioniţoiu), Puiu Manta a fost pus în libertate, ca şi mine, printr-un decret de graţiere din 1964, continuîndu-şi activitatea inginerească pînă la pensionarea impusă de vîrstă. Păstrez încă, în arhiva personală, un preţios volum de strictă specialitate, Construcţii hidrotehnice în România, 1950-1990, Bucureşti, s.a., editat de Mihai Constantinescu ş.a., la care colaborase el însuşi, semn de înaltă competenţă în domeniu. Astfel a putut să vină la Iaşi, pe la mijlocul anilor ’80, împreună cu un coleg, Dorel Ianuş, autorul preţioaselor Amintiri din tunelurile metroului bucureştean, volum pe care inginerul Manta mi l-a trimis din capitală, acolo unde îşi gestionează, în totală discreţie, anii tîrzii ai unei vieţi pentru care, ca în cunoscuta sintagmă, „adevărul există”.

În numele acestui adevăr şi-a exercitat meseria de inginer, în zona cea mai înaltă a acesteia, ca şi prietenul său de pe frontispiciul cărţii. Îi aflăm împreună, colaboratori pe capitole, şi în cuprinsul monografiei amintite. A putut reţine, de aceea, faptul că în vizita de la Institutul „Xenopol” eu l-aş fi îndemnat să relateze şi pentru alţii, cu gîndul la viitorime, istoria metroului bucureştean din faza lui eroică, cea în care au fost „măcinate” atîtea vieţi, după opinia autorului, întărită şi de conducerea actuală a Societăţii Metroul, reprezentată de George Rozorea şi Viorica Beldean.

Ideea de „a lăsa celor de după noi o imagine cît mai reală a condiţiilor în care s-a născut metroul bucureştean şi a vîrtejului care ne-a măcinat atîţia ani vieţile” merita să fie pusă în operă, ceea ce Dorel Ianuş a şi realizat prin acest memorial rarisim, în care prezintă, cu ştiinţă şi talent, începuturile anevoioase ale acelei instituţii, unde Dorel Ianuş a funcţionat ca director tehnic şi inginer-şef, o lungă perioadă, legîndu-şi numele indisolubil de anii eroici, să-i numim astfel, ai întreprinderii în cauză, una de valoare naţională.

Concluzia din Cuvînt-înainte merită a fi reprodusă aici, ca mod expeditiv de a rezuma însemnătatea lucrării: „Aşa cum reiese din primul capitol al cărţii, în anii premergători metroului, realizarea de conducte subterane cu utilaje specifice (scuturi) – mai ales pentru reţeaua de canale şi alimentări cu apă din Capitală – constituise unica experienţă a inginerilor români, care au reuşit astfel să evite executarea lucrărilor prin săpături deschise, atît de perturbante pentru viaţa cotidiană de la suprafaţă. Printre inginerii de specialitate care s-au implicat în realizarea de lucrări edilitare prin tuneluri subterane s-a numărat şi autorul cărţii de faţă. Pregătirii tehnice temeinice şi informaţiilor dobîndite prin studierea acestei problematici pe plan mondial îi adăuga astfel experienţa unor realizări similare din ţara noastră, cu siguranţă, însă la dimensiuni ceva mai modeste. O întîmplare fericită, se spune în amintitul preambul, a făcut ca de la înfiinţarea, în februarie 1975, a Întreprinderii Metroul Bucureşti, căreia îi revenea şi execuţia metroului, domnul Dorel Ianuş să fie cooptat în colectivul de specialişti ce începea să se formeze, pentru ca apoi, din funcţiile de conducere pe care le-a ocupat ani la rînd, să fie direct implicat în toate etapele tehnologice care au urmat” (p. 6). E un capitol impresionant din istoria perioadei respective, în care asemenea proiecte se realizau cu sacrificii imense, evocate şi în cuprinsul acestui memorial. Oameni ca Petre Constantinescu, ofiţer de carieră şi director general al instituţiei, inginerul Nicolae Popa, tehnician de elită, apar în text, alături de alţi specialişti în domeniu, care şi-au făcut din plin datoria, urmînd o profesie deloc comodă în acele timpuri. Nu lipsesc momentele de bucurie simplă, umană, în contrast cu presiunile de tot felul venind dinspre forurile superioare sau de la sistemul coercitiv al momentului. Cu bun temei, s-a apreciat deja, în Cuvînt-înainte, valoarea de document al epocii, menit a informa, dar şi a constitui un bun exemplu de creativitate socială şi tehnică într-un răstimp de apăsări şi restricţii penibile, timp în care totuşi competenţa profesională, devoţiunea civică, pasiunea creatoare a multora au reuşit să dea rezultate demne de stimă.

Este ceea ce se poate sesiza şi din volumul memorialistic întocmit de Dorel Ianuş. El denotă un vast orizont cultural şi un exerciţiu al scrisului academic, dincolo de nivelul obişnuit al tagmei inginereşti. Referinţele istorico-culturale sînt prezente peste tot în cuprinsul naraţiunii. O istorie a Canalului Suez de Sebastian Schall, de pildă, i-a stîrnit nu doar interesul legitim pentru o mare creaţie inginerească, admirată de atîta lume, ci şi dorinţa de a scrie, la rîndul său, o asemenea carte, pe seama propriei experienţe şi prin raportare la problematica locală.

Iată cum se prezintă, cu modestie, autorul însuşi: „Nu sînt scriitor. Sînt doar un inginer care a fost mulţi ani angrenat în conceperea şi execuţia lucrărilor de construcţii ale metroului şi simt nevoia să împlinesc cît mai corect obligaţia pe care mi-am asumat-o la Iaşi, cu mulţi ani în urmă”. Iar mai încolo, consensual: „Aş vrea să-mi exprim regretul că astăzi, poate prea grăbiţi, chemăm constructori străini să execute, cu mijloace ultramoderne, tuneluri subterane în Bucureşti. Desigur, progresul nu trebuie şi nu poate fi oprit, dar cred că eram obligaţi să reluăm experienţa cîştigată în cei aproape 40 de ani în care constructorii români au dovedit că pot realiza lucrări comparabile cu cele similare din ţări care şi-au construit metrouri cu mulţi ani înaintea noastră. Reanalizînd în mod profesionist şi responsabil experienţa trecută, corectînd ce a fost greşit, îmbunătăţind ceea ce trebuia îmbunătăţit, am fi dovedit că ne putem apropia, pas cu pas, de standardele celor care astăzi ne pun condiţii grele pentru a ne învăţa ceea ce noi am arătat, cu prisosinţă, că ştim şi putem face” (p. 14). Împreună cu autorul, se poate conchide că „istoria scrisă şi cunoscută ne face mai bogaţi”.

Un asemenea demers îmi evocă, pe lîngă personalitatea lui Apostol Manta, figura unui alt inginer, Mircea Slăvescu, trecut şi el prin gulagul românesc şi activînd apoi ca proiectant, cu misiuni de înaltă răspundere, în construcţiile industriale, dacă îmi aduc bine aminte. Sînt figuri de o exemplaritate benefică, la care s-ar cuveni să facem apel, cu gratitudine, mereu. Mărturiile nespus de preţioase, consemnate de inginerul Dorel Ianuş, ne stau momentan la îndemînă.

 

Revista indexata EBSCO