Nov 17, 2016

Posted by in EDITORIAL

Vasile ANDRU – Incrementa atque decrementa (creşterea şi descreşterea Grupului de Practică Isihastă)

Sala Dalles din Bucureşti e locul unde, mai bine de două decenii, ţineam întîlnirile de lucru cu „rîvnitorii”,  cum îi numeam pe cei dornici de practică isihastă.

În două decenii şi ceva, Dalles se făcuse schit, şi din schit se făcuse mănăstire… L-am şi numit „Schitul alb”. Rectorul universităţii populare Dalles, doctorul  Nicolae Sacaliş, un ardelean  religios, (un doctorat la Oxford nu-i schimbase ardelenismul), se bucura că găzduieşte lucrarea noastră, o „mişcare de trezie”. Metodista, profesoara Brînduşa Negulescu, se purta ca un arhondar al schitului alb… iar în zilele cînd aveam conferinţele-atelier, ea făcea toate ascultările unui  arhondar perfect.

Amfiteatrul se umplea şi-n zilele de iarnă, cînd Bucureştiul era paralizat de troiene… Mă uitam peste sală, vedeam chipuri cunoscute, rîvnitor cunoscute, cu ochii scînteind de aşteptare. Unii veneau pentru mărgăritarul isihast, alţii să-şi rezolve o problemă de sănătate. Mereu vor exista trei categorii de participanţi: cei care vin pentru cultură, cei care vin pentru probleme afective şi, în fine, cei care vin pentru mărgăritarul isihast.

La început, prin anii 90, majoritatea erau tineri, aula se umplea cu tineri, mai ales studenţi.

„Contează pe tineri!, îmi spusese Părintele Teofil Părăian… Aşa sameni în pămînt bun. Tinerii, într-adevăr,  trăiesc o schimbare!”

 

       Apoi cercul  a încărunţit.

La 2010, adică după 20 de ani, predominau babele şi moşii, mai ales babele, care-şi pregăteau calea spre rai făcînd şi un pic de isihasm…

Atunci am ales muntele, am organizat retrageri spirituale la munte, iar Cercul isihast a întinerit brusc: muntele întinereşte isihasmul!

 

Isihasmul niptic nu se poate face la orice vîrstă.

Sigur, sunt excepţii. Un pitoresc mirean, Simeon, s-a călugărit la 100 de ani, călugăria însemnînd pentru el o lene dată cu tămîie. Centenarul Simeon n-a făcut acel pas ca să practice isihasmul, el nu ştia nimic despre cu ce se mînîncă de isihasmul.

 

În vremile bune, cum numesc eu anii 90, la întîlnirile isihaste le ţineam într-un amfiteatru vast, la Casa de cultură de Studenţilor “Grigore Preoteasa”. Predominau studenţii. Săli mari, pline.

 

În acei ani s-a afirmat şi ASCOR, pietişti nevoie mare, controlaţi în acel timp de preoţi foşti legionari cu ani de carceră în spate, şi cu faimă, şi cu putere spirituală. Ei se delimitau zgomotos de neoisihasmul lui Vasile Andru, ba chiar îi făceau presă proastă, ceea ce nu mi-a picat rău, că fără contestare nu există afirmare.

 

Tot prezenţă dominant studenţească, am avut şi după mutarea şedinţelor la Dalles, prin 1993. Au fost rîvnitori care au cunoscut răpirea în Duh: Silvia T., sobră şi olimpiană; şi preotul Radu Ilaş, mai tîrziu ctitor de biserică. Pe atunci, veneau la întîlnirile noastre şi cîte un confrate scriitor, venea şi cîte un călugăr,  invitaţi de mine sau spontan, şi cercul îmi amintea de „Rugul Aprins”, mare mişcare precursoare a unui isihasm ieşit din chingile chiliei.

Într-o zi îl văd în rîndul din faţă pe prof. Victor Sahlean, era genul de savant cu entuziasme de fi oricînd iarăşi student… Era genul maestrului veşnic discipol.

Prezbitera Nazaria Buga, mereu în ultimul rînd de bănci al amfiteatrului; purta pe chip isihia dincolo de sala de meditaţie.

Scriitorul Dan Stanca venea la cercul de Isihasm prin 1991 – 1994. Dan Stanca are isihia în fire, are şi o viaţă ascetică tăinuită, e un iniţiat în creştinism esoteric.

Un aderent cu chemare isihastă: scriitorul Paul Sîrbu din Letea. După ce a primit iniţierea isihastă în Deltă, el face zilnic Oratio mentis.

Uneori aveam surprize, îl văd la curs pe poetul Radu Cîrneci, traducătorul Cîntării Cîntărilor. Poeta Eugenia Ţarălungă, cu isihia pe chip, este de ani de zile printre rîvnitori. Şi pictoriţa solară  Doina Florea Nelega. Şi memorialista Ioana Burchel, din prim-planul grupului isihast.

 

       Binele şi marea frustrare

La început, sala de lucru Dalles fiind deschisă, vedeam de fiecare dată oameni noi, feţe noi. Asta mă oprea să fac crypte ergasia, adică să destăinui fazele doi şi trei ale lucrării.

Faza Dalles trebuia să se  încheie. Lucrul cu public mult trebuia să se încheie.

Lucrarea s-a mutat la munte, în retrageri spirituale cu grupe cît mai restrînse, în genere 50 de participanţi. Prin asta, parcă ne reîntorceam la constatarea că totuşi isihasmul se face doar la pustie, chiar dacă îl faci cu mirenii. Ziceam: Muntele a întinerit isihasmul.

Revista indexata EBSCO