Nov 17, 2016

Posted by in EDITORIAL

Basarab NICOLESCU – Liturghia sacrului şi dimensiunea erotică a operei lui Oravitzan

basarab nicolescuOpera lui Oravitzan, în întregimea ei, este o liturghie a sacrului. Iar această liturghie se petrece în noi prin lumina Terţului Ascuns.

Desigur, crucea este simbolul fundamental al picturilor lui Oravitzan, dar aceasta nu înseamnă că opera sa este circumscrisă de teologia creştin-ortodoxă. Desigur, prin asocierea sa cu Iisus Hristos, crucea îşi revelează maxima sa capacitate simbolică. Dar este bine cunoscut faptul că simbolul crucii apare în mai multe civilizaţii, înainte de naşterea lui Iisus. De altfel, de teamă de persecuţii, creştinii din primele timpuri nu foloseau însemnul crucii pentru a se recunoaşte între ei. Ei se recunoşteau prin alte semne, de exemplu cel al peştelui. Crucea este larg acceptată de Biserica Creştină, ca simbol central al ei, numai după secolul IV. Crucea este într-adevăr un simbol universal şi, în acest sens, vorbesc de o „liturghie a sacrului” şi nu de o liturghie religioasă.

Un alt aspect care trebuie elucidat este de ce asociez lumina în lumină cu Terţul Ascuns. Teologi ortodocşi de talia lui Jean Boboc[1] şi Ioan Chirilă[2] au dat recent argumente importante în privinţa identificării Terţului Ascuns cu Sfîntul Duh din teologia ortodoxă.

Însuşi sfîntul meu preferat, Sfîntul Serafim de Sarov (1754-1833), spune discipolului său Motovilov: „Graţia Sfîntului Duh este lumină. Ea iluminează omul.”[3] El descrie cu mare precizie procesul de iluminare. O condiţie este esenţială: „detaşarea de toate obiectele vizibile”[4]. Este exact ce se întîmplă în pictura lui Oravitzan, care este non-figurativă, abstractă şi geometrică şi care acţionează asupra noastră prin lumină și vibraţiile ei. „[…] intelectul coboară în inimă […]. […] pe măsura perseverenţei sale şi ardorii spiritului său pentru Mult-Iubitul, omul găseşte în Numele invocat o delectare care suscită dorinţa de a căuta iluminarea supremă.” – ne spune Sfîntul Serafim de Sarov. El adaugă: „Cînd omul contemplă în sinea sa lumina eternă, atunci intelectul său este pur şi nu are nici o reprezentare sensibilă ; complet absorbit în contemplarea frumuseţii increate, el uită tot ceea ce este sensibil […]”[5] Am impresia, citind aceste cuvinte, că Sfîntul Serafim de Sarov ne indică cu claritate cum trebuie să ne imersăm în pictura lui Oravitzan: cu un intelect pur, fără nici o reprezentare fundată pe organele noastre de simţ, cu uitarea a tot ceea ce ni se pare că ştim sau cunoaştem din lumea noastră. Astfel putem contempla frumuseţea increată, cea a aurului divin.

Deşi crucea este omniprezentă în pictura lui Oravitzan, ea nu induce niciodată senzaţia de tristeţe sau suferinţă. Dimpotrivă, ea este purtătoare a Bucuriei.

„Cînd Sfîntul Duh descinde spre om şi îl acoperă cu plenitudinea darurilor Sale, sufletului omului se umple de o bucurie inexprimabilă, deoarece Sfîntul Duh recreează în bucurie tot ceea ce el atinge cu adierea Sa!” – ne spune Sfîntul Serafim de Sarov.[6]

Bucuria este semnul descoperirii Împărăţiei Cerurilor: „Prin „Împărăţia Cerurilor”, Domnul înţelegea Graţia Duhului Sfînt. Această „ Împărăţie a Cerurilor” se află acum în noi şi Graţia Duhului Sfînt ne luminează şi ne încălzeşte din exterior, şi îmbibă aerul înconjurător cu diferite arome, şi mîngîie organele noastre de simţ cu delicii celeste, impregnînd inimile noastre cu o inexprimabilă Bucurie. Starea noastră actuală este exact aceea de care vorbeşte Sfîntul Pavel: „Împărăţia Cerurilor nu este hrană sau băutură, ci Adevărul şi Bucuria în Sfîntul Duh”.[7]

De altfel, Sfîntul Serafim de Sarov îşi primea numeroşii lui vizitatori cu cuvintele: „Bună ziua, Bucuria mea!”.

Într-o perioadă mai apropiată de noi, un mesager al Bucuriei era Georges Saint-Bonnet (1898-1963), un personaj cunoscut prin anii ‘50, însă uitat azi. Jurnalist şi scriitor, Saint-Bonnet părăseşte totul, pentru a deveni vindecător prin Bucurie. „A găsi Bucuria înseamnă a intra în Adevăr. A trăi în Bucurie înseamnă a trăi conform Adevărului. A-ţi pierde Bucuria înseamnă a te deconecta de la Adevăr“ — spunea Georges Saint-Bonnet.[8] Precum Sfîntul Serafim de Sarov, Georges Saint-Bonnet vindeca oamenii cu Bucuria. Numai că, fiind un personaj complex al secolului XX, el nu a fost canonizat…

Pictura lui Oravitzan mărturiseşte despre prezenţa Bucuriei, acum şi aici. Ea are, pe lîngă dimensiunea metafizică şi spirituală, o indiscutabilă dimensiune terapeutică, care nu este deloc de neglijat în timpurile complicate şi tulburate pe care le trăim.

Bucuria este manifestarea Iubirii Absolute divine.

Iubirea Absolută este legată de simbolul crucii. Cuplul de contrarii (A și non-A) formează linia orizontală a acestei cruci. Dar mai există un cuplu de contrarii (T şi T’), care formează linia verticală a crucii: T, terţul inclus care unifică A şi non-A la un nivel de Realitate mai „înalt“ decît acela la care se găsesc A şi non-A, şi T’, terţul inclus care unifică A şi non-A la un nivel de Realitate mai „jos“ decît acela la care se găsesc A şi non-A. Cele două terţuri incluse unesc contradicţiile, participă la mişcare, la dansul sacru. Iar în centrul crucii ne aflăm noi, în căutarea noastră de Iubire Absolută. Aceşti patru termeni — A, non-A, T şi T’ — alcătuiesc ceea ce Raymond Abellio numea „dubla contradicţie încrucişată”[9]. O cuaternitate zămislită de terţ.

Tocmai această cruce permite scufundarea în Iubirea Absolută, ascensiunea şi coborîrea. Ea este cea care demonstrează de ce nimic nu poate rămîne pe loc, de ce totul urcă sau coboară. Literalmente, ducem cu noi crucea vieţii şi a morţii noastre.

 

Însă minunea minunilor este că această Iubire Absolută, deşi părînd atît de îndepărtată, se întrupează aici şi acum, în prezenţa celuilalt. Ea poate fi gustată, încercată, în trupul nostru atît de fragil.

„Dumnezeu este un foc care încălzeşte şi aprinde inima şi măruntaiele noastre”[10] – ne spune înţeleptul sfînt Serafim de Sarov. Cuvîntul „măruntaie” surprinde în acest context. Dar el are sensul lui precis în experienţa sacrului.

Liturghia sacrului celebrată în pictura lui Oravitzan are o intensă componentă erotică. Să contemplăm, de exemplu, seria mirificelor înlănţuiri de pătrate aurii strălucitoare, uneori înclinate la unghiuri diferite, veritabile oglinzi menite să capteze lumina în lumină[11] şi vom experimenta pe deplin sentimentul erotic incomparabil cu cel pe care l-am putea imagina. Sentimentul erotic este generat de compenetrarea sufletelor evocate de Dante[12] şi ilustrate de Oravitzan în ploile sale de  aur şi înlănţuirea pătratelor de aur. Toate sufletele, diferite dar unite între ele şi unite cu divinul, întrepătrunzîndu-se, formează un corp mistic care constituie veritabilul univers viu.

Este  de la sine înţeles că nu există organe erotice: există doar organe sexuale. Organele sexuale aparţin corpului fizic şi nu corpului întrupat.

Marele filosof francez Jean-Luc Marion observă cu justeţe în cartea sa fundamentală Fenomenul erotic: „gîndirea non-erotică ciopîrţeşte, întinde şi deşiră conform prejudecăţilor sale […]. Iubirea aparţine unei raţionalităţi erotice. […] Omul nu se defineşte nici prin logos, nici prin fiinţarea dinăuntrul său, dar prin faptul că el iubeşte (sau urăşte) […] În această lume, doar omul iubeşte, deoarece animalele şi calculatoarele, în felul lor, gîndesc tot atît de bine şi chiar mai bine decît omul ; dar nu putem afirma că ele iubesc.”[13]

Dar cum iubeşte Dumnezeu ? Iubeşte El ca noi, cu aceeaşi iubire ca noi, conform reducţiei erotice ? Jean-Luc Marion ne spune: „Dumnezeu iubeşte în acelaşi sens ca noi. Dar cu o deosebire infinită. Cînd Dumnezeu iubeşte (şi într-adevăr el nu încetează niciodată să iubească),  El iubeşte infinit mai bine decît noi. El iubeşte în mod perfect, fără nici o greşeală, fără nici o eroare, de la început şi pînă la sfîrşit. El este primul şi ultimul care iubeşte. […] Dumnezeu ne depăşeşte ca fiind cel mai bun amant.”[14] Sînt ultimele cuvinte ale cărţii lui Jean-Luc Marion. Sublime cuvinte!

Liturghia este conform lui Jean-Luc Marion procesul în care „un altul îmi dă trupul său (şi mă individualizează), iar eu îi dau trupul meu (şi deci, de asemenea, îl individualizează”[15].

Înţelegem astfel de am spus că liturghia sacrului celebrată în pictura lui Oravitzan are o intensă componentă erotică. Prin opera sa, Oravitzan este un mesager al Iubirii în lumea de astăzi.

 

 

 

 

 

 

 

[1] P. Jean Boboc, „Le Tiers Caché et l’onto-théo-anthropologie », in Basarab Nicolescu (direction), Le Tiers Caché dans les différents domaines de la connaissance, Le Bois d’Orion, 2016, p. 41-53.

[2] P. Ioan Chirila, „Transdisciplinarité et ubiquité (omniprésence) », in Basarab Nicolescu (direction), Le Tiers Caché dans les différents domaines de la connaissance, Le Bois d’Orion, 2016, p. 73-86.

[3] Séraphim de Sarov, Entretien avec Motovilov, Arfuyen, 2002, tradus din limba rusă de Doamna Mouraviev, prefaţă de Michel Evdokimov. Carte disponibilă pe Internet, la pagina

http://www.pagesorthodoxes.net/saints/seraphim/seraphim-motovilov.htm accesată la data de 1 iulie 2016.

[4] Saint Séraphim de Sarov, Instructions spirituelles pour les moines et pour les laïcs, Éditions du Désert, 2004, traducere din limba rusă de Maica Amvrosia, p. 37.

[5] Idem.

[6] Séraphim de Sarov, Entretien avec Motovilov, op. cit.

[7] Idem.

[8] Georges Saint-Bonnet, La Joie vous appartient, éditions du Relié, 1997, p. 57.

[9] Raymond Abellio, La structure absolue, Gallimard, 1965.

[10] Saint Séraphim de Sarov, Instructions spirituelles pour les moines et pour les laïcs, op. cit., p. 12.

[11] Paul Barba-Negra şi Marcel Tolcea, Oravitzan, Oravitzan Gallery, New York şi Editura Brumar, Timişoara, ediţia a doua, 2004, p. 54-55 ; Oravitzan, catalog al expoziţiei de la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, 17 mai – 23 iunie 2013, curator Monica Morariu, ediţie îngrijită de Marcel Tolcea, texte alese şi scrise de Marcel Tolcea, p. 153.

[12] Dante, Divina Comedie – Paradisul, Cartea Românească, Bucureşti, traducere de George Coşbuc, ediţie îngrijită şi comentată de  Ramiro Ortiz, 1932.

[13] Jean-Luc Marion, Le phénomène érotique, Grasset, 2015, p. 15-16, 19.

[14] Idem, p. 368-369.

[15] Ibid., p. 254.

Revista indexata EBSCO