Nov 17, 2016

Posted by in EDITORIAL

Gheorghe GRIGURCU – „Neîmpliniri creatoare atît de înalte”

GH_GRIGURCU           Simplă imagine e visul, nu o mărturisire. O transpunere relativ fidelă a realului în iluzie.

*

Dimineaţă de vară, radioasă, infantilă. Totul e plin de vocile atît de plăpînde cum un ciripit de păsări al unui sens care deocamdată lipseşte. Prospeţimea cum un nonsens aburos, trandafiriu, aromat.

*

„Paradox izbitor: pentru igiena noastră personală (şi colectivă), avem azi aceeaşi nevoie de Hitler precum acesta a avut nevoie de evrei” (Roland Jaccard).

*

Scrii într-un fel de delăsare, de abandon care denotă mai curînd slăbiciunea decît forţa. Aceasta intră în joc la recitirea şi corijarea textului.  Cu cît pauza e mai lungă, cu atît efectul e mai consistent. Îţi augmentează un simţ de luare în posesie. O satisfacţie de proprietar. „Proza” dispoziţiei se întîmplă să tonifice poezia.

*

L-am văzut odinioară pe Miron Radu Paraschivescu, la o masă din restaurantul Casei Scriitorilor, înconjurat de tineri adulatori (între care şi, dacă nu mă înşel, Maria Luiza Cristescu). Ten tuciuriu, mişcările unei prezumţii uşor plictisite, alura unui lăutar de succes în repaos. Liniile descrise de mişcarea braţului spre a întări aprobarea sau negarea, apăreau reduse la jumătate sau la un sfert, ca pentru a semnala că „asta se ştie”, „s-a mai spus”, „n-are importanţă”. După fiecare propoziţie în genere scurtă, gura i se arcuia într-o grimasă de blazare. La celălalt capăt al mesei stătea îmbătrînită, obeză, prăbuşită,  Sidonia Drăguşanu, fosta sa nevastă, de care ar fi fost pasional îndrăgostit Ion Vinea. Între ei s-a interpus chiar în acea seară un şir de nimfe literare, spre ale căror voci M.R.P. pleca o tandră ureche. Peste puţin timp, ambii au fost răpuşi de cancer. M.R.P. mi-a trimis vreo două-trei scrisori convenţionale şi, o dată sau de două ori, mi-a strîns mîna cu aerul: „ei, bravo, ştiu că exişti, că încerci să te ţii pe undeva pe o poziţie, dar nu-ţi pot acorda decît această clipă!”. Pe atunci, în zorii liberalizării, autorul Cînticelor ţigăneşti se afla într-o vogă împărţită între atenţia parentală pe care ţinea s-o arate unor tineri autori şi un soi de cvasioficializare. Era privit ca un „ciudat” al partidului, fapt ce nu părea a-l afecta prea tare. Scriitorii-instituţie, în rîndul cărora se înscrisese, mi se păreau, fireşte, suspecţi. Cu cît mai profund şi mai omenesc mi s-a înfăţişat, bunăoară, ros de mizerie şi scufundat într-o penibilă uitare ce n-a încetat pînă azi, delicatul, substanţialul poet Simion Stolnicu, pe care am avut prilejul de a-l cunoaşte, cu emoţie, la Sinaia, doar cu cîteva săptămîni înainte de moarte…                                                                                       *

La sfîrşitul anilor ‘50, cînd M. R. P. a publicat cîteva poezii mai degajate de corsetul limbii de lemn, Blaga îmi spunea amuzat: „acest M. R. P. vrea pe semne să reînvie poetica lui Ion Barbu”. Cum o enormitate…

*

Bunătatea, ca şi răutatea, nu se fabrică. Te naşti înzestrat cu una din ele sau cu amîndouă sau… fără nici una.

*

La „Consignaţia”, un bust de marmură al lui Goethe, pe care însă, din lipsa banilor, nu-l pot cumpăra.

*

Amintirea de neşters a actorului Ludovic Antal, învins şi el prematur de cancer. Modestia sa luminoasă şi curajoasă, căldura sufletească perceptibilă din primele clipe. Mare iubitor al poeziei, pe care o recita exemplar, uneori blînd exaltat de alcool, principe al decisivelor clipe anonime. Oare cîţi oameni ca el mi-a fost dat a mai cunoaşte?

*

„Cine simte profund o nedreptate, acela n-o mai repară” (Robert Musil).

*

Reputatul eseist care e L. C. ţine, în scrisul său, a se umili la infinit. Dar încotro s-ar putea îndrepta această umilitate, dacă autorul în cauză nu crede în Dumnezeu? Nicăieri decît înspre sine însuşi. „Umilinţa din afară fără cea dumnezeiască dinăuntru este ca teaca fără sabie” (Sfîntul Tihon). Aşa încît pozează ca la fotograf. Tot mai sofisticată, mai dichisită, mai epatantă o atare umilitate, căutînd o varietate de figuri care s-o ferească de monotonie, aidoma unei cochete care, autoadmirîndu-se, doreşte a umple un album cu cît mai multe chipuri ale sale.

*

„Singura diferenţă între un simplu capriciu şi o pasiune eternă este că mai mult timp durează capriciul” (Oscar Wilde).

                                                                        *

Îmi relata Barbu Cioculescu o vorbă pe care i-o repeta Alexandru George, aflat în ultimii ani de viaţă: „De-acum încolo scriu doar despre un singur autor. Despre mine însumi”. Tentaţie a  

vîrstei, căreia am impresia că nu-i putem rezista cu uşurinţă…

*

Cred că există o vocaţie, un veritabil talent al vulgarităţii şi neruşinării. Un actor capabil a le interpreta cu brio nu „improvizează”, ci, purtîndu-le în sînge, îşi exhibă propria natură. La un Gheorghe Dinică, de pildă, înzestrarea cu pricina a ajuns în vecinătatea geniului.

*

Neîmpliniri creatoare atît de înalte, încît echivalează, prin dureroasa lor altitudine, cu împlinirile înseşi.

*

Dintre ţîrcovnicii neocultului ceauşist, se detaşează acum Andrei Ujică. Cu inebranlabilă temeritate, d-sa scrie astfel: „La urma urmei, dictatorul nu e decît un artist ce are posibilitatea să-şi pună în practică egoismul. Mă întreb cine îl va socoti un filosof, plimbîndu-l pe N. C. prin vecinătatea unor Kant, Hegel, Blaga, Heidegger”. A. E.: „Dar nu te-ai gîndit de ce nimeni nu l-a asemuit încă pe geniul Carpaţilor cu Eminescu?”. Ba da, însă… „Să-ţi spun ce-am auzit eu. Această comparaţie o prepară deja Alexandru Matei. Dar în secret, de teamă că cineva i-ar putea-o lua înainte”.

*

„Rareori consolăm marile umilinţe: le uităm” (Vauvenargues).

*

Asemănarea ta cu tine însuţi duce, de la un punct încolo, la saţietate. Cauţi o diversiune, plonjînd în golul psihic.

*

În civilizaţia arabă este socotită o insultă să arăţi talpa pantofului, însă şi mai grav e să arunci cu pantoful într-un individ. Tocmai invers faţă de versurile argheziene: „Că cinstirea ţi se da/ După talpă şi pingea”…

*

Pentru a scrie, uiţi de tine. Reluînd lectura paginii tale, ai impresia că te regăseşti. Dar de fapt te îndepărtezi de tine din nou. Textul îşi pierde alura de dublură a fiinţei, căpătînd liniştea obiectivă a unui lucru. Nu te mai reprezintă, aşa cum se întîmplă cînd priveşti, atingi, rînduieşti obiectele din jurul tău.

*

Interdicţia alcoolului la musulmani, explicată de Dimitrie Cantemir în Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane. Dumnezeu l-a poftit pe profet să bea din oricare dintre rîurile celeste. Acesta a preferat rîul din care curgea lapte şi rîul din care izvora miere. Văzînd Dumnezeu că rîul de vin nu fusese ales, a decis: „Întrucît pe acestea le-ai ales, de-acum încolo să fie oprită băutura vinului ţie şi celor ce-ţi vor urma ţie, afară de vinul raiului care nu vă este oprit şi pe care cu veselie îl veţi bea în veci”.

*

Un cangur poate face cu uşurinţă un salt de 13 metri.

*

„Animalul simte şi ştie că există. E de-ajuns să ne facă să rîdem de acel: «Eu cuget, deci sînt»” (Monseniorul Ghika).

*

Simţămîntul pierderii ireparabile, înscris pretutindeni, frapant cum ora exactă.

*

Suferind de un deficit al personalităţii, unii (destui) autori servesc cititorilor un meniu compus din semipreparate literare. Oare librăriile nu sînt doldora de o asemenea marfă similiculinară?

*

Simpla detentă pe care, după umoarea de moment, eşti dispus s-o iei drept un început ori un sfîrşit. S-o idealizezi.

*

Declasare. Mai demult căutai un model să te verifici pe tine. Acum cauţi un model pentru a-l verifica pe acesta.

                                                                        *

Mihail Kogălniceanu împrumutase multor prieteni volume din biblioteca sa şi, disperat că repetatele sale cereri de restituire au rămas fără răspuns, a recurs la un mijloc eroic. A publicat în gazete o informaţie concepută astfel: „D. M. Kogălniceanu, care nu poate suferi cărţile desperecheate, roagă pe toţi prietenii săi ce au asemenea volume de la d-sa să binevoiască a veni la locuinţa d-sale pentru a-şi ridica şi restul volumelor rămase”.

*

Nu pierde din vedere faptul că şi materia neînsufleţită are un program al său, în pofida obscurităţii totale pe care i-o atribuim. Devenind, dacă eşti atent, raţională, explicativă, amabil exegetică.

*

De la o vreme cauţi doar lucrurile care diferă între ele, spre-a le putea distinge unele de altele. Cele foarte asemănătoare îţi par a ilustra un Purgatoriu al materiei.

*

„Critica completă nu este poate nici cea care ţinteşte totalitatea (cum face privirea de deasupra), nici cea care ţinteşte intimitatea (cum face intuiţia identificatoare); este o privire ce ştie să ceară rînd pe rînd privire de deasupra şi intimitate, ştiind dinainte că adevărul nu se află nici într-o încercare nici în cealaltă, ci în mişcarea neobosită de la una la cealaltă” (Jean       Starobinski).

*

A cîştiga singurătatea veritabilă precum un premiu la o competiţie.

*

3 noiembrie 2014. La telefon, poetul Alexandru Petria: „* are în jurul său o adevărată curte de oameni interesaţi”. E posibil, însă e departe de-a fi un mediocru. Nu merită elogii? „Totuşi, linguşirea rămîne linguşire, cel puţin din partea unora”. În ce mă priveşte, nu m-am ferit niciodată să-mi exprim cu francheţe opiniile, inclusiv asupra celor socotiţi influenţi. „Tocmai de aceea vă iubeşte lumea”.

*

Prietenie: dorinţa ca timpul meu să-i aparţină şi semenului, iar timpul acestuia să-mi aparţină şi mie. Aidoma unor lucruri concrete. Un schimb de daruri. A. E.: „Ca să te cred, adaugă neapărat că se poate practica exclusiv în prima tinereţe…”.

*

Despre Cişmigiul din belepocă: „Singura atracţie a grădinii pentru acest public special este taraful de lăutari ce cîntă la «Buturugă», grosolană imitaţie în ciment a unui trunchi de copac, în scorbura căruia se debitează bere, ţuică şi limonadă gazoasă. În jurul meselor ce se întind de la «Buturugă» pînă în dreptul chioşcului musicei militare, unde nu s-a mai cîntat de ani de zile, se îndeasă printre servitoare un sfert din garnizoana Bucureştilor, plus ordonanţele, ţinuţi la o distanţă respectuoasă de mese, de o sîrmă împletită cu ghimpi. În uniforme ce li sugrumă gîtul deprins a fi liber, recruţii ascultă aici inepţii murdare ce le zbiară cu vocea de gramofon stricat, dar nuanţînd scurt şi desluşit fiecare vorbă, o ţigancă obraznică, cu o floare mare în păr şi cu mîinile în şolduri… Din cînd în cînd, drept aprobare admirativă, ei o înjură scuipînd. (…) Aici la «Buturugă» tronează high-life-ul servitorimii: rîndaşii de la bănci, ministere, de la «Papagal»,        «Pomul de aur», cu şapca livrea cam pe ceafă, unii îmbrăcaţi chiar nemţeşte; ibovnicele lor, cu bluze de mătase, şterpelite de la «cucoana», fuste de ştofă groasă ţărănească şi, pe deasupra, un şorţ galben; oribil amestec de haine dăruite sau dosite şi de haine ieftene cumpărate de la Piaţa Mare. Aici servitorimea îşi maimuţăreşte stăpînii: bărbaţii se aşează la mese cu mutre serioase, comandă autoritar chelnerului, cu obrăznicia slugii faţă de cel mai jos ca dînsul, beau alene, dar trîntesc tare de masă paharul golit; ori prea repede, ridicînd sus cotul, ori prea încet, cu o căutătură de regret pentru lichidul scump dispărut prea repede; sunt darnici la chetă, la bacşiş şi cumpără de la ţigănci flori oferindu-le cu aere degajate dulcineelor lor” (Henri Stahl).

*

Pînă una-alta, micile cutremure vestesc catastrofele care se apropie. Uiţi ce vrei să iei din camera vecină în care de-abia ai intrat, spargi un pahar care-ţi cade din mînă pe neaşteptate, priveşti la un obiect şi-l cauţi în altă parte, ţi-a sărit din memorie chiar numele celui cu care vorbeşti la telefon şi cîte şi mai cîte, în vederea prăbuşirii celei mari, totale, care nu va mai cuprinde lucrurile mărunte şi împrejurările pasabile, ci se va extinde ca o inundaţie, ca o erupţie cărora nimic nu le va putea sta în cale. Vei fi tu însuţi catastrofa sau aceasta va veni din afară, ca simplă recunoaştere a fiinţei tale, indiferent de urmări?

*

„Învăţăm să trăim cînd viaţa este pe sfîrşite” (Montaigne).

*

Momentul de generozitate al unui avar, de amenitate al unui om „rău”. Aidoma unei lumini fie şi slabe, care, în întuneric, sare-n ochi.

*

E agreabil, dar numai dacă nu te afli în preajma sa prea mult timp. Om care se cade servit în doze mici.

*

„Libertatea este un soi de suferinţă care se deosebeşte de închisoare” (T. S. Eliot).

*

Din toţi porii săi ţîşneşte poezia precum acea boală cînd sîngeri fără o cauză cunoscută.

*

Trebuie să te depăşeşti, ţi se spune. Dar cum se depăşeşte pe sine o pasăre, dar cum se depăşeşte pe sine o piatră?

*

Nu capătă oare unele panegirice închinate personalităţilor care împlinesc vîrste „rotunde” tonul celor ce se scriu la decesul lor? Nu sînt cumva prea grăbite?

*

Peştii străbat cu eleganţă discul solar. Cel răsfrînt în eleşteu.

*

„Toate caracterele care sînt faimoase prin olimpianismul lor (Shakespeare – Goethe – Sturani) nu au obţinut niciodată calmul acesta, învingînd tumultul, ca o recompensă a unui efort eroic. Erau pur şi simplu olimpiani încă din prima zi a vieţii lor, şi niciodată nu a trebuit să facă eforturi, iar dacă păreau răvăşiţi de clocotul unei pasiuni, aveau încă de atunci un fel chibzuit de-a o suporta care-i făcea imuni. Aceasta drept consolare pentru eforturile pe care le faci de a nu izbucni. Tu nu te-ai născut olimpian şi nu vei fi niciodată; eforturile tale sînt inutile. Pentru că acela care a cedat măcar o dată în faţa tumultului va putea desigur să mai cedeze şi altă dată. Problemă de construcţii; orice pod are o rezistenţă peste care nu mai ţine. Chestie de călire. Voinţa este doar tensiunea propriei căliri înnăscute. Nu-i poţi adăuga nici un miligram” (Cesare Pavese).

                                                                        *

O milă sfîşietoare pentru tot ce există şi, prin urmare, n-ar putea nicicînd dispărea.

*

“Ce se întîmplă într-o singură secundă, via Libération: lumina parcurge 299.792 de kilometri în vid, mor doi oameni în lume, se nasc patru oameni, se dau 55.000 de like-uri pe Facebook, 7 locuitori ai acestei planete devin imigranţi, se pierd 14 mingi de golf în Europa şi SUA, se fac 6,4 anestezii generale, o musculiţă bate din aripi de o mie de ori. Cîte secunde au trecut de cînd aţi început să citiţi acest «3,14»?” (Dilema veche, 2015).

*

Ce întrebuinţare să mai dai datelor memoriei, haine ponosite ale unor trupuri ce le-au supravieţuit?

*

Fereşte-te de oportunistul care are insuccese, pe de-o parte plin de fiere, pe de alta dispus a plusa falsa bunăvoinţă faţă de tine, încercînd măcar pe această cale să recupereze ceva. Fereşte-te de insul infatuat care ţine a-şi arăta musculatura, răfuindu-se în public cu cel pe care, întrucît îl socoteşte cel mai vulnerabil, şi-l alege drept victimă. Fereşte-te de „amicul” care, în societate, alege fără excepţie să stea de vorbă cu persoana pe care o consideră mai influentă ori mai utilă, întorcînd spatele celorlalţi.

*

„Libertatea există întotdeauna. E suficient să plăteşti pentru ea” (Montherlant).

*

Cel ce se iubeşte pe sine tinde frecvent la o asemenea expansiune a afectului în chestiune, încît acesta ia locul tuturor celorlalte. În afara consumptivei adoraţii de sine, un atare individ e un  anafectiv pînă-n pînzele albe.

*

„…dacă avem în vedere sentimentalismul său, îl putem considera pe Geo Bogza drept cel mai fericit dintre români, căci sub ochii lui, prin contribuţia lui şi conform ideii sale de integralitate umană şi românească, trei dintre aspiraţiile esenţiale ale poporului nostru s-au împlinit, pentru ca românul să poată fi iarăşi om întreg. Ne-am recîştigat prin urmare, datorită lui Geo Bogza, dreptul de-a depune trandafiri la picioarele statuii lui Eminescu, dreptul de a săruta în public mâna, acum din nefericire totuşi numai ideală, a lui Arghezi – şi de a ne procura din librării Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. Aceste drepturi redobîndite şi care garantează românului statutul de om întreg sînt atît de colosal exaltate de Geo Bogza pînă chiar şi în 1984, încît apare ca şi inutilă întrebarea dacă poporul român ar mai pofti şi altele. (…) În ce priveşte povestea cu sărutul mîinii lui Arghezi în public, la Ateneu, gest peste al cărui posibil ridicol Geo Bogza recunoaşte că a trecut din patriotism, mă întreb iarăşi, cum poate fi interpretată referirea sa la încercarea regimului comunist de a elimina din literatură pe autorul Florilor de mucigai, fără ca nimeni să fi putut schiţa cel mai mic protest: oare în sensul că nu era         «om întreg» cel care nu a protestat atunci? Căci oricum nu este adevărat că nimeni n-a putut schiţa cel mai mic protest. Măcar refuzînd colaborarea cu regimul comunist atîta vreme cît era Arghezi ostracizat. Exemple, cîte vrei…” (I. Negoiţescu).

*

Visul: dorinţă adusă la starea de puritate, dorinţă edenică.

*

Se sileşte a scrie „profund”, adică tortuos, alambicat, făcînd concesii cel mult unui pitoresc neaoş bătînd spre preţiozitate şi, evident, lungind frazele. Textele sale sînt aidoma unor prăjituri preparate iniţial fără pic de zahăr, pe care patiserul s-a grăbit în schimb să presare un strat gros de zahăr zgrunţuros.

*

Scopul de căpetenie al vieţii logoreicului a fost acela de-a fi ascultat, orice s-ar întîmpla. Nu-l interesa nici o iotă din ce-ar fi spus Celălalt, drept care îl bloca fără nici o reţinere de cîte ori acesta încerca să strecoare o vorbă. Acum, la bătrîneţe, observîndu-şi cu mai multă atenţie interlocutorul careşi îngăduie a fi tot mai distrat, a devenit… mai modest. Se mulţumeşte a-l ocoli cu un rictus de furie.

*

„Nu sînt departe de a conchide că sensibilitatea la moderni este pe cale de slăbire. Trebuindu-ne o excitaţie mai puternică, o cheltuială mai mare de energie pentru ca să simţim un lucru, fineţea simţurilor noastre, după o perioadă de ascuţire, se face mai mică. Sînt convins că măsurile precise de energie cerute astăzi de simţurile civilizaţiei vor arăta că pragurile sensibilităţii lor se ridică şi că ele devin astfel mai tocite” (Paul Valéry, în 1935).

*

Nu poţi iubi cu adevărat decît dacă îţi asumi slăbiciunile fiinţei iubite, fie şi graţie uitării lor.

*

De treizeci de ani, nemişcat pe raft, un Buddha de porţelan ne învaţă că pînă şi un idol îşi ştie locul.

*

„Puse laolaltă, cinci sau şase mizerii înfăţişează o alcătuire foarte suportabilă” (Voltaire).

*

Pe stradă. Scurgerea vremii şlefuieşte chipurile omeneşti astfel cum apa şlefuieşte pietrele. Cu o deosebire, totuşi. Pe cînd apa, rotunjindu-le şi netezindu-le, le asigură o armonie, timpul scoate în relief dizarmoniile: într-un loc un rictus al suferinţei ori al resignării, în alte locuri masca ermetismului psihic, a suficienţei groteşti, însemnele vanităţii brute, ale ţîfnei şi aroganţei, astfel că deseori, într-o clipă, individul din faţa ta ţi se recomandă involuntar. Regizorii au de unde-şi alege măcar purtătorii unor roluri secundare ori figuranţii, care n-ar avea nevoie de nici un efort de adaptare la scenariul filmului. Natura le-a polizat rolul.

*

Oare te-ar putea ierta Dumnezeu cînd tu nu te poţi ierta nici pe tine însuţi?

*

„Ca şi alte momente de seamă ale Noului Testament, acel din prima duminică de după Paşti pune problema credinţei, despre care se cuvine să ne reamintim că a crede nu se confundă cu a vedea, a constata. Greşeala aceasta fundamentală au săvîrşit-o fariseii, saducheii, bătrînii şi cărturarii care, pe Golgota, exclamau: «Hristos, regele lui Israel, să se coboare de pe cruce, ca să vedem şi să credem» (Marc. 15,32). Dacă vezi, nu-ţi mai rămîne decît să înregistrezi, să constaţi şi să te supui. Dar credinţa tocmai aceasta nu e, ci, dimpotrivă, «încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute» (Evr.11,1). A crede înseamnă îndeosebi a crede de necrezutul. De aceea îi şi spune Domnul lui Toma: «Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut». Credinţa stă dincolo de limitele minţii omeneşti şi implică o încredere totală a credinciosului  în cele ce crede. (Încrederea o putem considera a fi ipostaza intimă, viscerală, irefragabilă a credinţei.) De această lipsă de încredere totală, ilogică, nepăsătoare de evidenţe (ori şi potrivnică lor) au dat dovadă apostolii. I-a copleşit realitatea, i-au descumpănit aparenţele” (N. Steinhardt).

*

Către un tînăr autor: prin lecturile sale să ţină seama cum se cuvine să scrie, dar şi cum nu se cuvine să scrie. Mai cu seamă cum nu se cuvine.

*

Am observat că, reîntorcîndu-mă în oraşele în care am locuit, spaţiile se comprimă. Străzile, pieţele, odăile se strîmtează cumva, descresc. Capătă ceva meschin precum un veşmînt care a intrat la apă. Explicaţia? Poate că între timp amintirea a dilatat acele locuri, le-a atribuit expansiunea emoţiei retrospective. În efervescenţa ficţiunii, realul a rămas la fund cum un reziduu.

*

„Facilitatea, cel mai frumos dar al naturii, cu condiţia să nu-l foloseşti niciodată” (Chamfort).

*

Tocmai ochii care nu se văd se întîmplă să nu se uite. Uitarea e mai curînd pentru ceea ce vedem zilnic.

*

La o întîlnire scriitoricească din Piteşti, Călin Vlasie m-a surprins recitînd o mică adaptare a lui A. E: „În pădurea lui Ion/ toate păsările dorm,/ numai una n-are somn/ şi sare din pom în pom/ şi strigă: Eugen Simion/ cată să se facă om”.

*

Îşi repetă viaţa cu îndîrjire, neîncetat, aidoma valurilor mării în fluxul şi refluxul lor.

*

Frumuseţi de piatră. Întrupări angelice prin care cimitirul se-admiră pe sine, atît de frivol-pios.

*

Valéry socotea că a place sieşi e un orgoliu, pe cînd a place altuia e vanitate. Numai că, pentru firile introvertite, ar putea fi şi invers.

*

Altfel sună gongul într-o pagină decît pe scena unui teatru. În faţa cărţii cu care empatizează, se află acei spectatori care devin spontan actori, interpretîndu-şi propriul rol.

*

„Chiar cel mai înţelept semen se lasă mînat de imboldul foarte omenesc de a izbi în ceea ce nu înţelege” (Valéry).

*

O tristeţe impecabilă cum un costum bine croit.

*

Oboseşte şi tristeţea pînă la urmă. Decade, sîcîindu-te aidoma unei bătături.

 

Gheorghe Grigurcu

Revista indexata EBSCO